Nu numai că n-am boicotat literatura rusă, dar am și început noua serie de la clubul de carte de anul ăsta cu una dintre vocile cele mai proaspete ale acestei literaturi, Guzel Iahina, cea care a încântat o lume cu romanul ei de debut – Zuleiha deschide ochii. Al doilea roman, Copiii de pe Volga, confirmă talentul de povestitoare al doamnei, chiar dacă nu mi se pare la fel de bun ca primul. Acțiunea se petrece de data asta pe malurile Volgăi și are ca personaj colectiv comunitatea germanilor strămutați în zonă din vremea Ecaterinei cea mare și decimați, în secolul 20, de marele Stalin. Personajul central este învățătorul din satul Gnadental, un anume Bach, care are o bogată viață interioară. Omul renunță la locul lui în comunitate când îi pică pe cap, amorezată, Clara, fiica unui fermier bogat, care-l angajase să-i instruiască în privat odrasla, ca să nu se mărite proastă. Cei doi rămân să trăiască singuri într-un soi de bulă edenică, la fermă, după ce tatăl fetei fuge în Germania, știind că vine comunismul peste ei.
Spre deosebire de Zuleiha, a cărei poveste a fost suficient de bine scrisă încât să respire autenticitate, în povestea lui Bach și a decăderii comunității germane de pe malul Volgăi, scriitoarea a cam exagerat cu metaforele, așa că a obținut mai degrabă o poveste fantastică, cu trimiteri vagi la istorie. Copiii de pe Volga nu mai este o poveste despre ororile comunismului și despre Gulag, așa cum a fost Zuleiha, chiar dacă ele se ghicesc în spatele descrierilor bogate și inocente ale lui Bach. Este mai degrabă imaginarea unui scenariu alternativ – Iahina este scenaristă în fond – despre cum și cât poate un om să trăiască în afara epocii sale tragice.
Bach trăiește la fermă, împreună cu Clara, paralel cu destinul comunității lor de pe malul celălalt al Volgăi, ascunși și autosuficienți o vreme, până când sunt călcați accidental de niște bandiți. Este probabil și o parabolă în asta, despre acei cetățeni ai lumii care nu vor să ia parte la viața cetății, dar sfârșesc prin a fi afectați oricum de deciziile luate de alții din ea. Când viața îl silește brutal pe Bach să iasă din bula în care se autoexilase, își găsește satul mutilat de comunism:
O, cât se schimbase Gnadentalul în timpul care trecuse! O, cât se schimbaseră oamenii din el! Amprenta distrugerii şi a tristeţii de mulţi ani se vedea pe faţadele caselor, pe străzi şi pe chipuri. Geometria dreaptă care domnise cândva aici îşi pierduse puritatea liniilor: rectitudinea străzilor era distrusă de gunoaie, acoperişurile se strâmbaseră, ramele geamurilor, uşilor şi porţilor se înclinau urât. Casele erau ridate de crăpături, chipurile – crăpate de riduri. Curţile părăsite se căscau ca nişte ulcere pe corp. Mormanele de gunoi înnegrite erau ca nişte tumori vineţii. Livezile de vişini abandonate erau ca nişte laţe de bătrân. Câmpurile pustiite – ca nişte chelii. Părea că toate culorile părăsiseră acest ţinut sumbru: şi văruiala întunecată a caselor, şi ornamentele, şi copacii uscaţi, şi pământul chiar, şi chipurile palide ale locuitorilor, mustăţile şi sprâncenele lor încărunţite – toate deveniseră la fel de cenuşii, de culoarea valurilor Volgăi într-o zi urâtă. Numai steguleţele roşii, stelele şi stindardele care împodobeau mândre locurile ardeau sfidător de vioi şi ridicol, precum carminul pe buzele unei bătrâne muribunde.
De aici nimic nu mai merge bine, chiar dacă aparent, pentru o perioadă, comunitatea trece printr-un avânt care duce inevitabil la prăbușire. Iar pentru avânt o parte din vină o are și Bach, care scrie povești mobilizatoare și moralizatoare pentru inocenții germani în ziarul partidului. Aici iar avem un soi de morală pentru vremurile noastre: Bach își începe colaborarea cu regimul dintr-un motiv cât se poate de altruist și nevinovat. Apoi începe să-i placă să scrie, să stoarcă din el tot folclorul popular german acumulat în secole, iar în final realizează că aceste povești convertite de activistul de partid în pilde comuniste produc rezultate monstruoase. Caz clasic școală despre cum se face propaganda și efectele ei.
Probabil i s-a părut banal Iahinei să se limiteze la povestea învățătorului Bach și a germanilor de pe Volga, așa că a împănat istoria cu câteva scene fantastice, dar care par să aibă oarecari rădăcini istorice: vizita lui Stalin la căpătâiul muribundului Lenin; apoi tot Stalin, devenit conducător iubit, se aventurează cu trenul, ca un Guliver în mica Republică a germanilor de pe Volga și le disprețuiește eforturile; apoi într-o realitate complet imună la zbuciumul poporului, Stalin învață să joace biliard la Kremlin și această frivolitate pare să contribuie la construirea socialismului:
elevului îi plăcea biliardul, după oră ieşea în lume odihnit, binedispus. Şi poate fi ceva mai important pentru ţară decât prospeţimea gândului şi vigoarea spirituală a conducătorului ei? Dacă stăm să ne gândim bine, indirect, biliardul contribuia semnificativ, fără nici cea mai mică urmă de îndoială, la construirea socialismului, ba chiar era o condiţie necesară a acesteia.
Scenele astea despre Stalin, citite în cheia timpului prezent, te fac, inevitabil, să te întrebi cum s-or derula lucrurile în anturajul actualului tătuc de la Kremlin. Oare pe cine și-ar imagina Putin că bate la biliard, căci în cartea Iahinei Stalin a rupt câteva bețe pocindu-i mutra lui Hitler.
În concluzie, n-am rămas cu aceeași plăcută senzație după al doilea roman al Iahinei, așa cum mi s-a întâmplat după primul, dar este fără îndoială o poveste bine scrisă, care te poate ține captiv până la capăt. Cu atât mai mult că în perioada asta avem parte de multe voci care se înghesuie să ne spună cum devine treaba cu poporul rus, ca să înțelegem ceva de neînțeles – războiul – cred e mai nimerit să citești poveștile rusești originale, care-ți arată că poporul ăsta nu prea mai are cum să fie întreg la cap, după toate nenorocirile prin care a trecut cel puțin în ultima sută de ani. E mai degrabă de mirare că mai există oameni capabili să se opună sceleraților, într-o mare de „pești și șoareci”, cum îi descrie Iahina în scenele finale ale romanului ei, pe oamenii între care se duce să trăiască din nou Bach:
De ce se temeau ei? Ce tulburare transformase oamenii în peşti şi şoareci? Bach n-a încercat să găsească răspuns – ştia numai că el nu era afectat de această epidemie: mergea liniştit printre fricile altora, parcă trecând printr-un vad şi rămânând uscat.
Discutăm despre Copiii de pe Volga la clubul de carte, online, în seara asta de la 20.00. Intrați pe link-ul ăsta și haideți să vedem ce alte sensuri ascunse ați mai găsit în metaforele grele ale lui Guzel Iahina.
