Lizoanca, sentimentul românesc al impunității

Lizoanca la 11 ani este un roman scris dintr-o indignare. În 2007, Doina Ruști a fost indignată de știrea, sau mai bine zis de modul în care a fost dată știrea despre fetița de 11 ani care ar fi îmbolnăvit un sat întreg de sifilis, prin prostituție. Spre deosebire de ziariști, Doina Ruști și-a folosit indignarea ca să afle mai mult despre caz și așa s-a născut, doi ani mai târziu, probabil cel mai cunoscut roman al ei, povestea romanțată a unei comunității în care nimeni nu e fără vină, văzută în esență prin ochii victimei.

Este al doilea roman scris de Doina Ruști, pe care-l citim la clubul de carte, după „Manuscrisul fanariot”, și numele autoarei cred că a contat mai mult în votul dat cărții decât subiectul, căci despre subiect știam deja demult că nu e ceva ce ai vrea să afli. În interviurile date după apariția cărții, Doina Ruști spune că a mers în comunitatea în care s-a petrecut „acțiunea” știrii și a documentat lucrurile dincolo de senzaționalul acelui titlu rostogolit fără rațiune și niciun pic de simțire în paginile ziarelor și pe ecrane. Spune apoi că povestea din carte este varianta ei, ceea ce nu răspunde pe deplin la întrebarea: cât din carte este real, dincolo de schimbarea județului în care se petrece acțiunea? Judecând după cât de înlănțuite sunt personajele și cât de împărțită este vina eu aș zice că o mare parte din poveste izvorăște din talentul literar al autoarei, deși se spune de multe ori că viața bate filmul sau, în cazul ăsta, cartea.

Cartea are de fapt realism dur, cât încape într-un sat tipic românesc de secol 21, cu sărăcie, alcoolism, violență, corupție, nepăsare, promiscuitate, invidie, dar Ruști așează toate astea într-un puzle telenovelistic, în care afli, ca în reclamele vechi la Altex, că ăla mic care respira greu era tac-su… Probabil pentru a face mai suportabilă mizeria umană generalizată în roman, Doina Ruști imaginează un soi de basm rău în care lumea bucolică a satului românesc e întunecată brusc, într-o zi de vară, când Petrache Notaru o violează pe Tori, adolescenta prinsă pe câmp în timp ce aduna frunze pentru rațe. De aici încolo lumea satului rămâne captivă în acest blestem al sângelui rău care amorțește moralitatea și bunătatea din oameni pentru următoarele generații.

Ultima din șirul ăsta blestemat pare a fi Lizoanca, o puștoaică hăituită de un tată bețiv și violent, alungată de acasă de bătăi, înhăitată cu alți adolescenți „problemă” pripășiți de aiurea pe malul Neajlovului, formând împreună un soi de bordel ambulant cu copii oferindu-se inocent pe mâncare, băutură și teneși, bărbaților din sat. Lizoanca e cea mai mică, dar deja le cunoaște păcatele câtorva consăteni: polițistul Vică, căruia îi prestează doar oral, în mașina de poliție parcată strategic în spatele bufetului; patronul bufetului, Greblă jr., care i-ar putea fi tată, dar îi este până la urmă singurul prieten, în măsura în care poate exista prietenie și sex între un bărbat de 35 și o fetiță de 11; bătrânul Petrache Notaru, care i-ar putea fi bunic, de fapt îi și este, dar niciunul dintre ei nu știe asta, și până la urmă nici n-ar conta, pentru că păcatele lui Notaru sunt, cum am spus, mult mai vechi decât sexul cu propria nepoată.

Lucrurile astea se petrec noaptea și aparent clandestin, totuși ele fac parte din țesătura asta invizibilă care acoperă satul și-l ține captiv în promiscuitate. La început crezi că dacă s-ar afla că un bătrân de aproape 80 de ani face sex cu o fetiță de 11 s-ar face gaură în cer și ar curge pucioasă peste omul ăla. Însă pe măsură ce afli legăturile vechi dintre personaje înțelegi și de ce nu se întâmplă nimic din ce ar fi firesc să se întâmple într-o societate normală. Doina Ruști face din vârsta asta imposibilă, de 11 ani, un calapod în care își bagă pe rând fiecare personaj și-l silește să-și amintească cum era la 11 ani. Aparent ăsta e pragul dincolo de care doar un noroc te poate ajuta să treci cu bine. Lizoanca și toți consătenii ei nu par să fi avut norocul ăsta, așa că îngroașă rândurile pătaților.

E un soi de vină colectivă acolo, care minimizează vina individuală și te face chiar să înțelegi sau să empatizezi cu cele mai abonimabile personaje. Pentru că în cartea asta nu e nimeni nevinovat și tocmai de asta nici nu pățește vreunul ceva. O impunitate generalizată, pentru că totul, de la lege la crimă, e luat în derâdere. La nivel local, dar și central, așa cum de altfel vedem zilnic pe la știri:

• familia – Lizoanca vine pe lume într-o familie dominată de abuz care nu numai că n-o protejează, dimpotrivă, o agresează și o alungă, așa cum a procedat cu fratele ei mai mare și cum va proceda probabil cu cel mai mic. Fuga de acasă devine mai degrabă o chestiune de supraviețuire, complet neînțeleasă de ceilalți, mai cu seamă de profesorii de la școală, care încearcă total neadecvat s-o facă să se rușineze de faptele ei;

Păi şi-atunci, dacă eşti sora lui Gabi, de ce nu vii, măi, Eliza, la şcoală? Nu ţi-e ruşine de fratele tău, de părinţi şi de lumea din sat? Cum să-ajungi să dormi pe malul râului, ca ţiganii?

Lizoanca îşi aduse aminte că ţiganii dormeau în palatele frumoase din Dudu şi zâmbi din nou în colţul gurii, ceea ce directoarei i se păru extrem de jignitor.

• școala – unicul profesor care pune problema abandonului școlar este singurul personaj care cere mai apoi și o anchetă, și pedepsirea vinovaților pentru pedofilie, când se află că Lizoanca a făcut sex cu diverși din sat. Vocea profesorului este doar o pată palidă de culoare, neluată în seamă de nimeni. Când profesorii o încolțesc pe Lizoanca în cancelarie și o dau pe mâna tatălui abuziv, scena e amuzant de tristă:

Bărbatul îi rase imediat o palmă care o făcu să alunece de pe scaun.

— Vai de mine, liniştiţi-vă domnul Niţă, lăsaţi c-o bateţi acasă, acum v-am chemat să discutăm.

Cristel se retrase o jumătate de pas, deşi ar fi vrut să-i dea câteva picioare în gură, mai ales c-o văzuse căzută, să-i şteargă privirea aia de bandită.

• legea – polițistul Vică e solicitat și el să intervină în situația familială-școlară a Lizoancăi. Intervine prin ridicat de umeri și sfaturi către tatăl agresiv, precum alea de le citește ofițerul de stare civilă din Codul familiei tinerilor însurăței:

— Domnul Niţă, nu mai e voie să-ţi baţi copiii!

— De când nu mai e voie? Asta e bună! Păi ce, am dat în vreun copil străin? E copilul meu, domne!

— Păi tocmai, că e copilul dumitale şi trebuie să ai grijă de el! Fata spune c-a părăsit domiciliul fiindcă o baţi!

— Fugi domne, de-aici, îi mai dau, cum dă orice tată, dar n-am bătut-o s-o omor!

• statul – este și el anihilat de interesele celor care îl reprezintă. Primarul se plimbă prin lume, vicele are de acoperit propria implicare în scandalul sexual, miniștrii de la București fac declarații sforăitoare la TV, toată luma mimează grija și indignarea. Asistența socială se achită într-un târziu de datorie și scoate victima din mâinile agresorilor, dar doar pentru a o da pe alte mâini, indiferent agresive.
• presa – face parte din corul celor care profită de pe urma fetei. Face rating ingorând cu bună știință normele profesionale, iar portretul pe care îl face Doina Ruști jurnalistului e la fel de brutal ca realitatea.

Din carte lipsește un singur element: religia. Nu există biserică sau popă în toată povestea asta și mă întreb de ce, cum de a omis Doina Ruști acest „stâlp de lumină sfântă” care e practic omniprezent în societatea românească de după 89?

Neadecvarea lumii adulților pare cu atât mai frapantă pe lângă realitatea în care trăiesc copiii vagabonzi din anturajul Lizoancăi. Fiecare adult e mânat de propria agendă a supraviețuirii sau de resentimente meschine și, ca întotdeauna, fiecare filtrează întâmplările prin perdeaua jegoasă de pe propria fereastră către lume. Doina Ruști nu lasă pe nimeni nepătat în cartea asta.

Bărbații care se culcă cu Lizoanca sunt conștienți de crima pe care o fac, dar se abandonează propriilor slăbiciuni de fiecare dată, pretextând că au fost seduși de ea:

Ea legăna acum un picior îndoit, iar lui Petrache îi căzură ochii pe locul în care nu voia nici în ruptul capului să se uite. Era ispita care îl chema de ani buni, deschisă ca o felioară de parizer strânsă-ntre degete.

Profesorul fetei, singurul personaj cu o umbră de comportament moral, are propriul schelet în dulap, sub forma regretului pentru atitudinea servilă pe care a avut-o față de un potent șef de partid pe vremuri, atitudine complet inutilă și neremarcată de beneficiarul ei, deci cu atât mai dureroasă astăzi. El cere să se aplice legea în cazul fetei, dar în același timp are vocea moale a celui care știe că nici el n-a fost intransigent când trebuia:

Ceea ce îl duruse cel mai mult era că preşedintele nu-l întrebase niciodată nimic, nici în legătură cu băiatul lui, nici aşa, de sănătate. Preduică trecuse neobservat prin viaţa lui Vizitiu cel bătrân, iar la un moment dat, după 10 ani poate, el resimţise dureros inutilitatea slăbiciunii lui, pe care o mai păstra şi acum în cutele moi ale creierului său bătrân.

Polițistul Vică e „un om cumsecade, dar destul de strict cu dreptul lui. Nu lăsa să treacă nimic neplătit. Te-a ajutat – îi dai. Ceea ce e şi normal.” El știe legea, dar nu o aplică pentru că asta ar însemna să se pedepsească pe el primul. Și asta e imposibil câtă vreme tot el știe, din familie, că polițistul e un fel de supraom, mai presus de legile omenești, chiar dacă în ultima vreme oamenii și-au cam pierdut respectul față de organ:

Ştia de mic cum merg lucrurile şi care sunt oamenii care merită luaţi în seamă. Dar în acest punct al istoriei, lui i se părea că se pierduse respectul faţă de poliţist. Îşi aducea aminte cum era tratat unchiul lui, pe vremea când Vică nu era decât un copil, şi un regret acut că timpul acela se dusese, îl sugruma lent. Pe vremea aia, un poliţist era un stâlp de lumină la care te închinai cu fruntea-n pământ.

Unde sunt femeile din sat, vă veți întreba? Cum a fost posibil ca niciuna să nu vadă cum asta mică se prostitua cu bărbații satului? Mama Lizoancăi este ea însăși o victimă a brutalității soțului și are un rol insignifiant în viața fetei. Profesoarele și Sanitara (care poartă două pălării și de sub ambele ar fi trebuit s-o ajute pe fată – asistentă socială la primărie și asistentă medicală la dispensarul din sat) par mai degrabă niște acrituri de fete bătrâne, bârfitoare, măcinate de invidii personale și frustrări. Sanitara își folosește frustrările personale ca să se răzbune pe diverșii bărbați care au refuzat-o prin sat, în loc să ajute victima să conștientizeze ce i se întâmplă și să iasă din necaz.

De altfel pare că nimeni din cartea asta nu știe să reacționeze adecvat față de copilul problemă, după cum nici copilul însuși nu știe ce înseamnă exact ceea ce i se întâmplă. Dar dacă în cazul unui copil de 11 ani, abrutizat de sărăcie și bătăi, este normală reacția la descoperirea dușului, a șamponului sau a croisantului, nu este normală deloc lipsa de empatie cronică a adulților, mai ales că toți au trecut la vremea lor vama traumatică a vârstei de 11 ani. Prin urmare, e firească și întrebarea Lizoancăi: la ce folosesc toți adulții?

Cea mai mare catastrofă a vieţii e că există un tartore peste partea ei cea mai frumoasă. De ce dracu’ trebuia să aparţină cuiva? Fata lui Cristel, fata centrului, fata lui tataie! De ce n-ar fi putut să fie liberă de la bun început? Lăsată să facă ce-o tăia capul? Fără să simtă ciocul de fier al părintelui, al tutorelui, al asistentului social. La ce folosesc ăştia toţi? Mai ales părinţii? De la care mai şi eşti obligat să păstrezi diverse chestii: ochii lui Cristel, gura lui Tori, sângele lor nemulţumit şi coclit, care cine ştie de unde venea, pe ce traseu se târâse şi prin ce fiinţe, una mai jalnică decât alta. Ea îşi imagină un şir nesfârşit de Cristeli care-şi băteau copiii, o mie de Florenţe bătute măr, milioane de Tori tăvălite prin prundurile Neajlovului şi, dacă ar fi ştiut, cu siguranţă că ar fi văzut şi un convoi de Notari înfipţi în adolescente ghinioniste.

Pentru o poveste întunecată ca o pată de sânge închegat e de mirare că se mai găsește ceva optimism pentru final. Până la urmă nu e un happy end, e mai degrabă un soi de speranță bolnavă că mai rău de atât nu se poate, care ne ține pe mulți captivi în țara asta și probabil o să ne omoare la un moment dat, după ce ne-a fiert la foc mic în oala tuturor speranțelor stupide din capetele noastre.

Haide să discutăm despre Lizoancele din noi la clubul de carte, online, vineri 29 aprilie. Intrați aici și vedem noi ce iese.

Tags: club de carte, Doina Ruști, Lizoanca la 11 ani, pedofilie, recenzie, viol