Țara în care nu se face „curățenie de primăvară”

Ce poți face o săptămână în spectaculos de normalul Hamburg, supranumit și Veneția Nordului. Pentru că are multe poduri, nu pentru gondole ;)

 

Elbphillarmonie văzută de pe malul celălalt al Elbei

A trebuit să fac o casă în regie proprie ca să privesc lumea cu alți ochi. Iar această privire proaspătă s-a întâmplat să fie taman în Germania. A fost prima mea ieșire din țară, după 2019, și am ajuns cu oarecare treabă tocmai în nord, unde nu fusesem niciodată. Hamburg, Lübeck, Travemunde, cam pe unde și-a plasat Thomas Mann familia Budenbrook, adică pe la el pe acasă.

Nu pot să zic că m-a dat pe spate Hamburgul de la prima vedere. În vizitele mele prin Berlin, Leipzig sau Frankfurt am apreciat destule din Germania, așa încât l-am exasperat oarecum pe ghidul meu din Hamburg, spunând că odată ce ai văzut un oraș german le-ai cam văzut pe toate. Eram răutăcioasă 🙂 Desigur, fiecare are spiritul lui, Berlinul în mod special mi s-a părut cel mai prietenos, poate și din cauza melanjului est/vest care încă mai persistă sau poate pentru că acolo am ajuns cel mai des și de fiecare dată am avut amintiri plăcute.

În Hamburg, pe de altă parte, primele zile au fost reci, noroase, umede, o vreme tipică pentru nord, mi s-a spus, dar deloc primitoare pentru mine. Apoi s-a înseninat și am avut câteva zile cu soare și veme bună de drumeții cu bicicleta, prin satele și pădurile din jurul orașului, așa încât am plecat de acolo cucerită în special de viața la țară în Germania, de casele lor acoperite cu stuf, de drumurile pe care rulează deopotrivă mașini puternice, biciclete sau oameni pe cai, de pădurile și parcurile naturale, de fiecare petic de verdeață năpădit, în perioada aia, de brândușe și narcise.

O casă în suburbiile Hamburgului O alee într-un parc din Hamburg Cartier din nordul Hamburgului Drumuri rurale cu bandă pentru biciclete Popas pentru admiratorii câmpurilor de sparanghel O casă cu acoperiș nou de stuf Paseluța hamburghezului  Conacul unui parlamentar german de pe la 1800

De fapt Hamburgul a crescut în mine treptat, cum se spune, și a început prin observarea unor detalii cărora nu le dădusem niciodată importanță în călătoriile mele. Veneam după o perioadă de câteva luni în care toată atenția și energia ne-au fost canalizate în amenajarea casei. Am pus cu mâna noastră gresia în baie, am chituri, șmirgheluit și zugrăvit pereții, am montat parchetul în restul casei. Așa că la fiecare colț de clădire sau încăpere în care am intrat în Germania am observat detaliile de execuție, cu ochi de om încercat.

În baia apartamentului în care am stat, de exemplu, am observat cu invidie cât de bine era pusă faianța și faptul că cineva (meșterul) se gândise ca în dreptul căzii să o pună înclinată spre interior, astfel încât apa să picure pe podea, nu să se prelingă pe perete. Am mai remarcat că fiecare bloc era curat, părea proaspăt renovat și fiecare acoperiș avea țigla lucioasă de zici că tocmai se încheiase o campanie de reabilitare a acoperișurilor în oraș. Cum spuneam, în zonă sunt încă multe case cu acoperiș din stuf, și nu pentru că nu le-a întreținut nimeni, din contră, am văzut destule care se recondiționau și aveau acoperișul nou făcut tot din stuf. N-am văzut niciun acoperiș din tablă ondulată de diverse culori, cum sunt multe pe la noi pe la săraki.

Hamburg văzut din turla bisericii Sf. Paul Hamburg văzut din turla bisericii Sf. Paul Hamburg văzut din turla bisericii Sf. Paul Hamburg văzut din turla bisericii Sf. Paul

Pe scurt, totul respira întreținere permanentă. Chiar și în zona în care am stat, unde „se termină sărăcia”, după cum s-a exprimat cineva, adică sunt clădiri locuite în general de forța de muncă străină a Germaniei, chiar și acolo se aplică aceeași politică a întreținerii permanente a patrimoniului locativ.

Probabil o condiție pentru asta e ca acel patrimoniu să fie în proprietatea cuiva, care se preocupă să-și păstreze în formă avutul și își obligă și chiriașii să respecte aceleași reguli. La noi blocurile sunt proprietăți fărâmițate, în care fiecare se preocupă doar de ce e dincolo de ușa lui, prea puține asociații se îngrijesc de casa scării, iar de aspectul exterior nici atât, noroc cu anvelopările vieții, făcute cum sunt făcute, de primării. Cealaltă condiție e ca statul să aibă legi și să le aplice.

E drept și că Hamburgul este al doilea oraș (ca populație) al Germaniei și unul dintre landurile bogate, se zice (nu e toată Germania așa?!), deci își permite să fie în formă, dar dincolo de asta cred că e vorba de o mentalitate care nouă ne lipsește. Pe scurt, oamenii ăștia sunt învățați să întrețină ce au, nu să facă hei-rup-uri când și când. Cred că m-a lovit asta pentru prima dată abia când m-am întors de la Hamburg, și aveam încă în ochi toate acoperișurile alea curate și parcurile verzi, și am citit pe fb cum un primar de la noi tocmai se lăuda că, gata, „începem curățenia de primăvară!”.

Unul din lacurile Alster, artificiale, dar atât de naturale

Probabil conceptul de curățenie anuală sau bianuală nu e doar la noi, însă la noi se face doar atunci și în rest băltim în mizerie. Apoi, la noi jegul secular supraviețuiește oricărei curățenii, iar iarba verde doar ascunde gunoaiele. Și spun asta nu ca pe un reproș la adresa autorităților, ci mai degrabă la adresa noastră, a tuturor. Căci cel puțin la mine în sat gunoaiele aruncate prin diverse colțuri de drum sunt strânse periodic, dar asta nu echivalează decât cu încă o invitație pentru oameni să arunce în continuare acolo. La fel de drept e și că oamenii nu au la îndemână alternative și nici nu sunt constrânși să le aleagă atunci când le-ar avea. Ca să arunci deșeuri rezultate din construcții, de exemplu, trebuie să plătești un transport special de la primărie, iar oamenii preferă să arunce pe câmp, pentru că nu-i vede nimeni, nu-i amendează nimeni.

Revenind la Hamburg, cred că cel mai mult mi-a plăcut acest spirit, mai mult decât locurile, care până la urmă sunt rezultatul oamenilor care le sfințesc. Mi-a plăcut că lucrurile sunt făcute bine. Pare un truism, dar ajungi să realizezi asta abia când trăiești acolo. Străzile sunt gândite astfel încât nu ai cum să încurci circulația sau să te bagi în față la semafor. Nu ai cum să parchezi aiurea pentru că strada e făcută în așa fel încât nu ai cum să lași mașina pe avarii, că ai un pic de treabă. Pentru așa ceva există parcometre unde poți să bagi 50 de cenți pentru 6 minute, în buricul Hamburgului, pe Neuer Wall. Mi-a plăcut că parcurile nu sunt betonate și nici pline de cârciumi, ci de păsări și plante, iar intervenția omului în ele nu se vede, deși se simte.

Mi-a plăcut că am mers cu bicicleta și pentru prima dată în viața mea mi-a dat prioritate din sens opus un șofer într-o mașină scumpă. Am fost șocată și m-am uitat de câteva ori în urmă crezând că în spatele meu se află de fapt o altă mașină, de s-a oprit ăla ca să trec eu cu bicla. Nu era decât respectul față de un alt participant la trafic, chiar dacă pe două roți. Mi-a plăcut că regula e regulă și se respectă, de la aeroport până la ultima cârciumă în care nu mănânci fără să te legitimezi, ca să demonstrezi chelnerului că ești tu ăla din certificatul de vaccinare. Nicăieri în România nu mi-a fost controlat pe bune certificatul de vaccinare ca în Germania. Mi-a plăcut că nu trebuie să „validezi” biletul la fiecare urcare în autobuz sau metrou, pentru că se presupune că oamenii sunt mai degrabă corecți și se conformează. Desigur, amenda de 60 de euro, dacă te prinde fără bilet, ajută.

Un drum de țară

Sigur, am stat doar o săptămână și astea sunt doar impresiile de turist. Dar dincolo de ele rămân câteva chestii care sunt rodul acestui stil de viață:

Tunelul pietonal St. Pauli de sub Elba – cunoscut și ca Alter Elbtunnel (vechiul tunel de sub Elba), a fost început în 1907 și deschis în 1911, pentru a le asigura muncitorilor din port o cale sigură de a ajunge din oraș la lucru, în zona șantierului naval și a docurilor, indiferent de condițiile meteo. Până în 1970, când s-au făcut alte tuneluri auto pe sub râu, bărânul tunel a fost calea principală de transport și pentru căruțe și pentru mașini și biciclete. Azi e mai degrabă o atracție turistică, dar e folosit în continuare de bicicliști și pietoni. Are 426 de metri și e placat în întregime cu gresie, pusă chiar și pe cupolă. Știți cum e pusă gresia aia?! Doamne, doamne!  Noi la 1907 ne răsculam împotriva moșierilor și alergam boieroaicele pe câmp. Mai multe despre tunelul ăsta, aici.

Unul dintre cele două rute ale tunelului pietonal pe sub Elba Lift pentru coborârea oamenilor și utilajelor în tunel

Elbphillarmonie – este clădirea aia cu o formă neregulată și nemaivăzută, cu creastă de val și ochiuri de apă pe laturile din sticlă, amplasată ca un vapor plin cu containere pe un mal de Elbă. Filarmonica Hamburgului a costat mult peste ce-și propuseseră nemții, dar măcar au avut parte de niște arhitecți. Clădirea a fost construită îmbinând stilul și istoria zonei (docuri, clădiri din cărămidă roșie) cu modernitatea și funcționalitatea cerute de o clădire a secolului viitor probabil. Mă gândesc la hala noastră stil Mega Image, făcută lângă Biblioteca națională, care adăpostește Opereta…  Vorba aia, îți faci treaba cu ea. Hamburghezii au făcut din clădirea asta nouă a filarmonicii practic o concurență serioasă la vechiul simbol al orașului – biserica Sf. Paul, din turnul căreia poți vedea până hăt, dincolo de limitele orașului, în toate cele patru zări. Filarmonica se vizitează gratuit – partea mediană, adică acolo unde se vede îmbinarea dintre cărămidă și sticlă, iar pentru concerte se pare că trebue să fii perseverent și să vânezi un bilet cu multe luni înainte. Vechea clădire, deși frumoasă, era clar neîncăpătoare pentru nevoile orașului. E amplasată pe strada Brahms, ocazie cu care am aflat și eu că tipul se născuse la Hamburg.

Noua filarmonică văzută de pe Elba Partea de sticlă adăpostește sala de concerte și un hotel Tot Elbphillarmonie Terasa mediană a Filarmonicii Tunelul de acces în ElbphillarmonieClădirea fostei filarmonici, de pe strada Brahms

Autostrăzile acoperite și electrificate – două mari autostrăzi traversează Hamburgul (1 și 7) și mai multe mai mici. Ambele fac obiectul unor proiecte considerate futuriste, dar care pesemne că vor fi o normalitate chiar în timpul vieții noastre. A7 se dorește acoperită, astfel încât să nu mai fie ca o tăietură de lamă ce brăzdează pielea orașului, ci încă una din multiplele grădini citadine. Deja se lucrează la asta și pe unele segmente de câțiva kilometri se circulă deja în subteran. Cealaltă aroganță e electrificarea – pe segmente importante din autostradă a fost instalată linie de tensiune ca la troleibuze, pe prima bandă, pentru circulația camioanelor și TIR-urilor electrice. N-am văzut decât linia, nu a trecut nimic pe sub ea cât m-am nimerit eu pe autostradă și habar n-am dacă e un experiment reușit, probabil e prea devreme, iar în lumina crizei energetice actuale, cine știe care va fi viitorul imediat. Dar ambele proiecte arată că oamenii ăștia sunt consecvenți cu ei înșiși cel puțin de la 1800 încoace, de când au săpat tunele pe sub Elba ca să-și ducă oamenii în siguranță la muncă. Sau au prea mulți bani, cum spunea cineva 🙂

Autostrada cu rețea electrică pentru camioane

Orașul întreg este un șantier pe mici segmente, peste tot se repară câte ceva sau se modernizează, se întreține un drum sau o clădire, se contruiește vreun cartier cu toate utilitățile aferente înainte. Transportul public e funcțional, rapid și leagă cele mai îndepărtate cartiere și orășele satelit de centrul orașului sau de alte puncte de interes, așa încât în realitate nu prea îți trebuie o mașină personală. E drept că prețul e cam piperat, chiar și raportat la salariile lor – 7-8 euro un bilet de o zi, care te duce cam peste tot unde poți avea treabă, dar pesemne că ăsta e prețul unui transport public cu adevărat funcțional. Am plătit 30 de euro pe un abonament de călătorie pe toate liniile pentru o săptămână. Interesant că Elba și toate canalele navigabile aferente orașului sunt integrate în acest transport public, așa încât poți să treci de colo-colo prin oraș fie cu metroul, trenul, autobuzul sau barca.

Un autobuz cu reclame belicoase Pasageri pe un „autobuz” fluvial Faleza din port Un tren suspendat care trece pe lângă port Un cartier în centrul HamburguluiVedere din Elbphillarmonie Unul din cele 2496 de poduri din Hamburg Celălalt lac de pe râul AlsterLa intrarea în biserica Sf. Paul Cel mai improbabil obiect dintr-o biserică

Am vizitat într-una dintre zile, din întâmplare, și fabrica de avioane Airbus din vestul orașului, tot pe malul Elbei. Încă o dovadă a modului de lucru și organizare tipic nemțești, în care toate sunt la locul lor și nimic nu e lăsat aiurea prin curte sau prin vreo hală. Știu că sună poate amuzant tonul meu, dar fabrica de avioane din Hamburg arată și miroase ca o farmacie pe lângă fabricile românești, cu halele lor vechi și prăfuite, cu mirosul de metal strunjit amestecat cu vaselină, sudoare și motorină, cu piese și utilaje depozitate haotic, cu hăulituri muncitorești, cu multă rugină și nepăsare. Mă rog, cel puțin cu imaginea asta de fabrică am rămas eu din tinerețea mea proletară. Altfel, trebuie să recunosc că și Airbus este într-o unitate stilistică cu restul orașului. Nu am poze din acel tur pentru că fotografiatul era interzis, însă se găsesc pe Internet poze cu ce zic eu aici.

Dar ce m-a cucerit pe mine totuși a fost viața rurală a Hamburgului, satele, casele, peisajele din împrejurimi. Puține case de neam prost, ca la noi, majoritatea construite într-un stil tradițional, dar și destule moderne, cu mici garduri vii care nu ascund casele, ci doar le delimitează simbolic în comunitatea rurală. O încântare să te dai cu bicileta prin satele și pădurile din jurul Hamburgului. Mi-am dat seama că toate ideile noastre despre cum voiam să fie casa noastră și zbaterile de a găsi un arhitect cu care să rezonăm nu erau greșite, ci doar s-au petrecut în țara greșită.

La loc cu verdeață în Hamburg Mormintele sunt ca și casele, simple și frumoase La țară în Germania Pe malul lacului în centrul orașului Alt parc sau pădure Niște culturi de napi sau ceva similar Tot o casă de la țară O uliță oarecare Umor nemțesc

Într-una dintre plimbările din oraș am nimerit și pe lângă pușcăria Hamburgului, gard în gard cu un parc-fostă grădină botanică. Pușcăria era integrată într-un soi de cartier al justiției, în mijlocul căruia trona Curtea Constituțională, flancată de Tribunalul penal și de ăla civil. Am intrat în sediul Curții Constituționale și am întrebat dacă se poate vizita. Bineînțeles că s-a putut, fără vreun act sau întrebare – dar cu ce ocazie, dați-ne un buletin etc. Ni s-a cerut buletinul la restaurant, cu certificatul de vaccinare, dar nu la vizitarea Curții Constituționale.

Curtea Constituțională a Hamburgului Curtea Constituțională pe interior Gardul pușcăriei, văzut din grădina botanică O clădire cu niște statui care dansează Turnul televiziunii

La Lübeck și la Travemunde, pe malul Mării Baltice, a fost o tură destul de rapidă, căci vremea era capricioasă încă și destul de frig, deși după cum se vede dintr-un afiș acolo, lumea își plimbă lamele pe plajă dimineața… Lübeckul ne-a întâmpinat cu o poartă construită la 1400 și reconstruită patru secole mai târziu, dar tot șuie oarecum, ceea ce mi-a amintit de gardul nostru de acasă 🙂 Apoi obiectivul turistic nr.1, probabil, al orașului, casa familiei Mann, era închisă pentru reamenajări. Și oricum casa aia e doar o copie, că originalul a fost distrus în război. În schimb o plimbare de voie pe străduțele medievale sub un soare timid a fost suficient de plăcută.

Principala poartă de intrare în Lübeck Un balcon pentru murături din Lübeck Primăria din Lübeck Casa lui Thomas Mann Altă mostră de umor german Un păcrulete din Lübeck La Marea Baltică Când poți să-ți plimbi lama pe plajă

Apoi am dat peste drăcușorul ăsta, stând trist pe marginea unei pietre lângă zidurile bisericii Sf.Maria. Cică atunci când a început construcția, dracul a pus și el umărul, crezând că se va face acolo loc de pierzanie pe bază de vin. Curând avea să constate că se înșelase și s-a apucat să dea cu piatra asta în ziduri, ca să le dărâme. Un muncitor i-a strigat să se potolească, promițând că îi vor face și lui, peste drum, o cramă.

Eu cu dracul, la Hamburg
Câteva sute de ani mai târziu, dracul șade pe piatra lui, lângă zidul bisericii, și se uită lung la crama pe care cică muncitorii i-ar fi construit-o la subsolul primăriei, peste drum. Nu știu dacă chiar o fi o cramă la subsolul primăriei, că era închisă pentru public, dar mi-a plăcut să constat încă o dată relaxarea cu care tratează nemții relația cu biserica și biserică însăși. Vă imaginați dacă ar putea un sculptor în ziua de azi să facă așa ceva pe lângă zidurile vreunei catedrale de la noi?

Ciolanul german Coasta turcă Ayran Rața chinezească

Singura chestie la care scârțâie hamburghezii, de fapt nemții în general, cred, e bucătăria. Vorbesc din auzite că n-am avut ocazia să mănânc ceva specific local. Am mâncat celebrul ciolan care e mai degrabă bavarez, am vânat destul de mult currywurst-ul care-mi plăcuse pe la Berlin, dar la Hamburg am nimerit doar un crenvurst mai lung fiert și banal, am mâncat o rață crocantă la un restaurant chinezesc prin mall, un sandwich cu somon foarte bun la Marea Baltică, așa pe faleză, și, piesa de rezistență, niște coaste de berbecuț la niște turci. Ce să zic, tot spre est mă trage ața. Comunitatea turcă are de altfel și unul dintre cele mai bine garnisite supermarket-uri din Hamburg, unde găsești produse de la cam toate popoarele din est (inclusiv pufuleți, borș și ciorbă de burtă), o varietate mare de legume-fructe și o inovație la care nu m-aș fi gândit, la casele de marcat, care arată și ea cum va fi viitorul. Toate casierele erau fete îmbrobodite de-ale turcilor, nu știu dacă vorbeau sau nu germana, pentru că interacțiunea clienților cu ele era minimă. Ele scaunau produsele, tu ți le băgai în sacoșă, iar banii îi băgai într-un automat de lângă casă, care îi număra și-ți dădea și restul dacă era cazul. Practic casiera nu trebuia să știe nici măcar matematică, darmite limba germană. Când vă mai supărați că ăla micu nu performează la mate, să știți că viitorul se va descurca bine mersi și fără asta.

Nu a fost o tură turistică clasică, cu vizitat muzee sau obiective găsite în ghiduri, de altfel nici nu par a fi multe, din câte mi-am dat seama, ci am trăit o săptămână într-un oraș din Germania care îți arată ce înseamnă normalitatea. Un orraș spectaculos de normal în toate aspectele vieții. Cel puțin alea simțite pe pielea mea cât am fost acolo.

Etichete: , , , ,

One Response la “Țara în care nu se face „curățenie de primăvară”” Subscribe

  1. Stefan 21/04/2022 at 08:27 #

    Mi-am rememorat propriile mele călătorii prin Germania, unde mi-au mai plăcut și vinurile, bune și la prețuri accesibile, precum și modul în care sunt întreținute vechile castele. Prin comparație. castele franțuzești de pe valea Loarei sunt cu mult mai hârbuite.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

De ce a fost mai bine în iarna lui 54

București în iarna din 1954

Pe vremea aia oamenii știau să-și facă provizii pentru iarnă, să se scoată singuri din rahatul alb și reușeau să îndeplinească și planul în uzină. Acum avem televiziuni de știri al căror unic rol educativ e ăla de a perpetua mentalitatea asistată a cetățeanului care în curând va aștepta să fie șters și la cur de către autoritățile incompetente.

Învățăm greu, mimăm mult și uităm repede

iohannis

Săptămâna trecută, după 25 de ani de tergiversări, dosarul Revoluției s-a închis, fără să fie cineva pedepsit și fără să știm vinovații. Dar asta e deja istorie, acum ne arde incendiul din club, de data asta va fi altfel, acum au murit tineri nevinovați pentru profitul unora, nu pentru democrație și alte abureli.

Peru: buricul incașilor, capcana turiștilor

machupicchu12

Ca să vizitezi Machu Picchu – casa de vacanță a lui Pachacuti, omorât de spanioli cu varicelă, descoperită 500 de ani mai târziu de un american – trebuie să bagi 140 de dolari în pușculița din Bermude a vreunui politician peruan, pe cel mai scump bilet de tren din lume.

De ce nu plecăm din România

Mâini de români - copiii culegători de afine din Pasul Prislop

Dacă despre curajul și nerăbdarea celor care pleacă s-a tot scris, teama, lenea, sentimentalismul și, de ce nu, curajul de a rămâne al celorlalți a fost lăsat în umbră.

(III) Clientul român e mitocan și nespălat

sexwork is work

Ultima parte a interviului cu „Profesoara” – una dintre cele mai vechi prostituate din București – face un portret robot al clientului român, de la gunoier și căcănar, până la politician și preot.

Când gardul te dă de gol că ești nababul satului (III)

gardul

Proba șanțului și a zidului drept la sate; Viață de turnător de beton la mână; Azi ești tânăr și mâine îți cumperi gard jaluzea