Economie de leucoplast și de hârtie la ginecologie

Au fost niscai probleme de sănătate la începutul anului care m-au forțat să mai abuzez și eu de sistemul de asigurări de sănătate, căci nu-l mai frecventasem din 2019. Vorba aia, nici n-am fost și nici nu-mi trebuie. La doctor. Până când te doare și te duci, vrei, nu vrei. După traseul cunoscut: medic de familie+o tonă de hârtii= trimitere pentru analize, am purces să caut un loc liber pentru analize decontate în rețeaua vastă a laboratoarelor și clinicilor private. Și am găsit abia peste o lună, adică la mijlocul lui februarie. Dacă tot am ajuns de l-am mai văzut la ochi pe medicul de familie, mi-a băgat pe gât și o trimitere de ITP la aparatul reproducător (în limbaj profesionist un test Papanicolau și un consult de specialitate), că zice că am vârsta aia la care ar fi bine să-l faci anual, și eu nu-mi mai arătasem zona respectivă unui medic de destul de multă vreme.

Și așa s-a făcut că am ajuns să-mi dau sângele și „aurul” (vorba mamei) la un centru de recoltare din rețeaua Hipocrat. Mama, care are săraca mereu probleme cu „pișătoarea”, și a dus multe kilograme de urină la laborator la viața ei, se înveselește singură când duce probele și le spune asistentelor: „am venit să vă dau aurul!”

M-am înființat la centrul respectiv cu ceva vreme înainte de ora programată, știind că urmează să trec prin marea triere epidemiologică de la intrare. În februarie încă ne mai era frică de Covid… Adică am completat o hârtie cum că nici n-am venit în contact cu bolnavi de Covid, nici eu n-am avut simptome. Apoi mi s-a spus insistent să mă dezinfectez pe mâini, am dat trimiterea, cardul de sănătate, am așteptat să-mi vină rândul și… am intrat.

În cabinetul mic de la parter, după ușă, înghesuită la o măsuță, o doamnă corpolentă completa hârtii. Te punea să-ți așezi singur „aurul” într-o ladă frigorifică la picioarele ei, apoi, cât colega ei îți băga acul în venă și-și umplea fiolele, se îndeletnicea cu ceva ce nu am mai văzut și făcut de pe vremea comunismului, stimați cititori, când nu se găseau multe și trebuia să fii econom și inventiv. Doamna corpolentă dezlipea un leucoplast lat de pe rolă, îl tăia cu foarfeca pe din două, apoi rupea fâșii de câțiva centimetri, pe care le lipea de un cap, atârnându-le pe o policioară aflată pe perete în dreapta ei, după ușă. Le lipea acolo precum rufele atârnate la uscat pe sârmă, fâșii înguste, albe, dintr-un leucoplast menit de producător pentru alt soi de pacienți, pesemne, mai bogați, nu ca ăștia românești, pârliți, pentru care trebuie înjumătățit ca să ajungă la mai mulți.

Cu acul în venă și sângele curgându-mi în eprubete, mă uitam la ea și mă întrebam ce s-o fi întâmplat cu leucoplastul mic și ambalat individual, care se punea în mod normal pe înțepătură, după analize? Probabil s-or fi epuizat stocurile cu vaccinarea asta anti Covid, de vreme ce au ajuns bietele asistente să croitorească rola de leucoplast, ca pe vremuri. Ori e prea rară rola de leucoplast în sistemul medical, ori fac asistentele sau „rețeaua de sănătate” Hipocrat un mic gheșeft, mă întrebam. Oare cum or raporta ei acest aspect, fiscal vorbind, în decontarea analizelor? Că lipesc fâșia lată sau înjumătățită? Că dacă o raportează lată, se cheamă că ce face asistenta corpolentă e dublarea câștigului 😉

Am apreciat totuși intenția și chinul asistentei, până la urmă lucrezi cu ce primești de la patron, faci din rahat bici și înmulțești leucoplastul precum Iisus cu pâinile. Sau peștii? Una dintre ele, că nu sunt așa citită pe tema asta. Oricum probabil ar fi fost aiurea să-ți ardă ditamai pleașca de leucoplast pe o înțepătură de țânțar. Dar ce n-am apreciat a fost atârnarea prin lipire a fâșiilor astfel pregătite, pe policioara aia, care nu făcea parte dintre ustensilele medicale sterilizate ale cabinetului. Tot acolo stăteau diverse alte chestii de birou și cine știe de câte ori se ștergea, dacă se ștergea, praful de pe ea.

Am sperat până în ultimul moment că asistenta, care îmi tampona înțepătura, după ce a scos acul din venă, nu se va întinde până la policioară ca să dezlipească o fâșie de leucoplast și să mi-o lipească pe locul înțepat. Dar se vede treaba că la intrarea pe mâinile sistemului medical trebuie să lași orice speranță afară, ca să nu ți-o mermelească personalul înăuntru, prin tot felul de metode ingenioase și deviate de la procedură.

OK, leucoplastul ăla nu a venit direct pe înțepătură, ci peste un mic tampon de tifon umezit cu dezinfectant. În plus, fâșia dezlipită de asistentă pentru mine a fost chiar cea mai recent lipită de colega ei pe policioară, deci conform regulii ăleia nescrise, cum că dacă nu a stat prea mult pe jos, poate fi luat și băgat în gură, m-am consolat și eu cu timpul scurt cât a stat leucoplastul meu lipit acolo, înainte de a se atașa de mine. Am mulțumit frumos și am plecat. Rezultatul arăta așa:

Dar asta a fost nimic. La etajul doi, la ginecologie, a fost mai nașpa. Aici era tot o doamnă corpolentă, la o măsuță la fel de mică, într-un cabinet ocupat pe jumătate de scaunul de tortură. Ea era doamna doctor. Am dat binețe, m-am invitat singură să mă așez, căci nu s-a sinchisit s-o facă, și i-am întins sfioasă trimiterea. Întotdeauna am o sfială în fața medicului ginecolog, căci este un străin care urmează în numai câteva minute de când v-ați întâlnit să-și bage degetele și instrumentarul în tine, un soi de viol la care consimți pentru că e spre binele tău, deși evident nu-ți face nicio plăcere.

Cât am stat pe scaun în fața ei și am urmărit-o completând hârtii nenumărate, nu mi-am putut desprinde privirile de pe unchiile ei lungi, lăcuite (cred că erau chiar false, dar nu mă pricep prea bine, oricum erau prea lungi pentru job-ul ei) și de pe inelele din aur greu de pe degetele-i grăsune. Debrețini, le zicea la astfel de degete un bijutier bătrân, pe care l-am cunoscut în tinerețe, și care comenta când avea de făcut câte un inel mai mare, că trebuie că destinatarul are debreținii groși. Debreținii ăștia erau niște cârnați, pentru cititorii mei mai tineri 🙂

E, ca să revin la debreținii doamnei doctor, m-am întrebat dacă tot cu mâinile alea îmi va face tușeul sau va folosi cumva doar niște ustensile, inventate miraculos în anii ăștia în care n-am mai dat eu pe la gineco. Ultima mea ginecoloagă, care a ieșit la pensie, avea niște degete fine, de pianist, cu unghii tăiate scurt și chiar și așa, mă avertiza cu gentilețe când urma să intre înăuntru.

N-a fost cazul aici de avertizare. De gentilețe nici atât. După ce a terminat cu hârțogăria, doamna doctor mi-a zis scurt să mă dezbrac și să trec pe scaun. M-am descălțat întâi, m-am gândit că podeaua e rece și că nu există papuci (era februarie) ca în orice cabinet de ginecologie. Apoi nu exista nici un paravan după care să te dezbraci (până și în comunism, la primul meu consult gineco ever, am avut așa ceva) și nici jaluzeaua de la fereastră nu era trasă destul de bine, încât cineva din blocul de peste drum să nu tragă cu un binoclu printre lamelele jaluzelei direct între picioarele mele.

Scaunul de tortură era acoperit de un prosop de hârtie șifonat în partea de jos, semn că stătuse cineva înainte pe el. Cam ca în poza asta găsită pe net (nu e făcută de mine la fața locului), doar că prosopul șifonat se oprea undeva la mijlocul scaunului, nu venea până jos la bază. Adică acolo unde îți puneai fundul, în partea de jos a scaunului, nu exista niciun prosop și nici doamna doctor nu schițase vreun gest ca să pulverizeze măcar formal vreun dezinfectant pe zona aia pe care stătuse alt fund cu câteva minute înainte. Pe vremea când mergeam eu la gineco, operațiunile astea le făceau asistentele: pregăteau scaunul, puneau un prosop de hârtie nou acolo unde urma să te așezi, mai dezinfectau și cele două suporturi pentru picioare, pregăteau ustensilele pentru recoltat analize etc. Aici nu exista o asistentă, doar o doctoriță destul de indiferentă și cu mine, și cu procedurile astea preliminare.

În fine, n-am știu cum să procedez în această situație, prosopul de mai sus pe de scaun fiind deja șifonat mi-am zis că asta e, mă pot așeza și eu cu spatele pe el, căci încă mai aveam pe mine puloverul, deci nu era nicio problemă, și mi-am pus cu grijă popoul pe zona de jos a scaunului, rece și aia, dar fără prosop.

După ce m-a văzut așezată „comod”, cu picioarele desfăcute în fața ei, doamna doctor mi-a reproșat indignată că nu am făcut treaba aia de asistentă, adică nu mi-am tras sub fund prosopul ăla șifonat:

– De ce nu ați tras prosopul sub fund?

– Am văzut că era folosit…

– Nu era folosit, cum să fie folosit?! (mai avea un pic și-mi ardea două palme)

– Păi era șifonat…

– Păi era, că stătuse pacienta dinainte pe el.

– Deci era folosit… (doar mie mi se părea evidentă concluzia asta?)

– Cum să fie folosit?!

Dau să mă scol, ca să trag de afurisitul de prosop sau să-i arăt că era șifonat, nici eu nu știu ce anume voiam să fac, dar mă oprește cu același ton indignat:

– Acum nu mai contează. Trebuia să-l trageți ÎNAINTE! Așa v-ați așezat cu fundul direct pe scaun…

Mai stă câteva secunde, meșterind la ustensile, apoi continuă pe un ton mai moale, de parcă și-ar fi dat seama că a exagerat cu tonul de mai devreme. Sau poate m-o fi văzut mai proastă și i s-a făcut milă:

-… eu pentru dumneavoastră zic…

M-a privit îndelung, cu un amestec de dispreț și mirare. Probabil se întreba din ce peșteră venisem de eram așa de proastă. Am privit-o și eu, dar am preferat să tac și să nu continui discuția cu persoana care urma să-și bage mâinile acelea în mine. Dacă aș fi avut suficient tupeu m-aș fi ridicat și aș fi plecat de acolo. Dar am rămas, purtând un dialog absurd la mine în cap, în timp ce ea își scotea tot felul de ustensile din diverse ambalaje și le rânduia pe masă. După ce a terminat cu ele și-a pus mănușile peste debrețini și și i-a împlântat direct și fără menajamente în mine, cotrobâind în stânga și dreapta după vreun defect și acolo jos, după ce se lămurise că nici la cap nu eram mai brează. Aproape cu regret m-a anunțat că nu e nimic în neregulă, aparent, dar o să ne revedem peste fix o lună când vine rezultatul analizelor, căci deși i-am zis că nu am nimic care să mă deranjeze ea a simțit nevoia să mă îngrijoreze, din nou, cu o probă luată din interior, cu exclamația: Ia uitați-vă ce e aici!!!

La final m-a pus să rup și prosopul pe care am stat cu spatele, adică acel segment care era deja șifonat de alta dinaintea mea, ca să nu creadă probabil și pacienta de după mine că fusese folosit și s-o oblige astfel să fie dură și cu aia, deși ea n-ar vrea….

Abia atunci mi-am dat seama și la ce se referea cu trasul acelui prosop de hârtie. Era o rolă de fapt, la capătul scaunului, în spate, de care trăgeai și aduceai prosopul până la baza scunului, sub fund. Aș fi putut să fac asta dacă mi-ar fi dat prin cap sau mi-ar fi spus ea înainte, ca să-mi protejez singură fundul de înaintașele care stătuseră pe acel scaun. Dar în baletul făcut în fundul gol și picioarele goale de la biroul ei până la scaun, cu gândul că cineva poate intra pe ușă oricând sau mă poate privi pe geam, nu m-am mai gândit și să-mi trag o hârtie sub fund. Asta a fost. Pur și simplu nu m-am gândit la asta și nici acum nu cred că era treaba mea s-o fac.

M-am îmbrăcat la loc și când să ies pe ușă am observat că erau și niște papuci puși bine, în colțul de după ușă. Nu știu dacă erau pentru paciente, probabil că nu, că altfel mi-ar fi dat și cu ei în cap și mi-ar fi reproșat că nu i-am încălțat și am venit lipa, lipa, în picioarele goale până la scaunul de tortură, pe podeaua pe unde au călcat încălțați mulți alții înainte.

La o lună de zile, pe la mijlocul lui martie, au venit și rezultatele și am mers din nou la ea ca să le interpreteze. Deja eram decisă că asta va fi ultima mea vizită la această doctoriță, indiferent ce avea să-mi spună că am. Din fericire n-a fost cazul, analizele nu au arătat nicio problemă și deci ne-am despărțit doar cu un: Totul e bine – din partea ei – și un Vă mulțumesc! – din partea mea.

A fost o experiență traumatizantă pentru mine, deși am o vârstă și n-aș fi crezut că mă va mai afecta așa ceva. Mă întreb cum ar fi fost să încap la 17-18 ani pe mâna unei astfel de doctorițe? M-am apucat să scriu aici asta pentru că în mod evident am rămas cu această frustrare nerezolvată în cap, pentru că nu am avut tupeul să-i dau replica în față ei și nici la a doua vizită n-am considerat că mai e cazul să-i spun că eu consider că s-a purtat urât. Deja uitase cine eram, cu siguranță nu am fost singura cu care s-a purtat așa, ăsta e clar stilul ei, pe care l-a dezvoltat într-o carieră care pare îndelungată, după vârsta doamnei.

În luna aia de analize a trebuit să mai fac și o ecografie abdominală într-o altă rețea de sănătate, unde am nimerit la o doctoriță tânără. Tot fără asistentă și ea, ce credeți că a făcut prima dată când m-a poftit în cabinet? S-a repezit să strângă cu mâinile ei, de medic școlit poate peste 10 ani, prosopul de pe patul de ecografie și să-mi întindă la loc altul, proaspăt. Mi-a vorbit frumos, calm, plăcut, pentru că probabil știa că atunci când ești întins, despuiat, pe un pat în fața ei, ești vulnerabil și nu e nevoie să te bruscheze ca să te simți oricum anihiliat ca individ.

Asta a fost experiența mea cu un consult și o recoltare de analize decontate de Casa de Asigurări de Sănătate, deci practic din banii mei, în 2022. Sper să nu mă întorc prea curând în sistem pentru altele.

Etichete: agresivitate, analize decontate, analize medicale, consult ginecologie, femei, ginecologie, Hipocrat, leucoplast, precaritate, test Papanicolau