Nu e cea mai bună carte pe care am citit-o pe tema asta, dar în ultima vreme am început să cred că până la urmă nu contează ce formă îmbracă mesajul, e mai important ca el să ajungă unde trebuie sau la cât mai mulți. Cam așa și cu cartea asta care vrea să ne arate ce ticăloși am fost și noi, românii, în interbelic, cu evreii. Chiar dacă n-am învățat asta la școală, aici nu e nimic nou, veți spune, și așa e. Cine a avut urechi de auzit știe deja ce ticăloșii a făcut și armata română, cot la cot cu aia germană, iar cine nu vrea să creadă, ascunzându-se în spatele inocentului „nu s-a știut”, va rămâne în continuare la părerea că așa au fost vremurile, nu se știa, iar dacă se știa nu se putea alege.
Cartea domnului Mihuleac este încă o ficțiune cu bucăți mari de realitate necosmetizată, ba chiar grotescă pe alocuri. Aparent sunt două povești paralele care în final se contopesc și explică reciproc. Pe de-o parte este familia Oxemberg, din Iașiul interbelic, și soarta ei în timpul pogromului din iunie 1941. De cealaltă parte e familia Bernstein, din America zilelor noastre, în care ajunge ca noră și o oarecare contabilă Sânziana din Iași.
Sânziana devine Suzy și se dă în stambă pe jumătate de carte, despre cum și-a schimbat ea din proprie inițiativă religia strămoșească, ortodoxă, cu aia mozaică, ca să se mărite cu Ben, unul din fiii Bernstein, și să înțeleagă mai bine suferințele poporului evreu din ultimul secol. Ea se integrează așa de bine în familia soțului, încât ajunge să preia aproape integral afacerea cu haine second hand a Bernsteinilor și să deschidă o filială în România. Stilul așa-zis contabilicesc al lui Suzy este miștocar autosuficient și enervant, ceea ce face din ea un personaj antipatic de la un capăt la altul al cărții. Și nu e doar părerea mea.
În povestea interbelică, însă, avem o narațiune ceva mai molcomă, niște personaje dulci-amărui de care te poți și atașa la nevoie, dar nu pentru multă vreme. Doctorul ginecolog Jacques Oxemberg le ajută pe moldovence să nască prin cezariană ca să le rămână elastic organul plăcerii sexuale, întru ținerea aproape a bărbaților care altfel și-ar lua amante. Nevasta doctorului, Roza, iubește viața bună, poezia rusă, dar și cultura germană, țigaretele și automobilele, nu neapărat în ordinea asta. Cuplul stă cu soacra, mama Rozei – văduvă de alt doctor evreu mort pentru patria română – și are doi copii, pe Lev și pe Golda, amândoi niște buni evrei în devenire. Lev este preocupat să facă bani, își deschide o bancă la care atrage economiile colegilor de școală, iar Golda manifestă de mică un talent creativ, scriind povești care uimesc familia și societatea. Autorul nu precupețește niciun stereotip ca să ilustreze plenar neamul evreiesc.
Familia Oxemberg trăiește într-o bulă aproape perfectă, deși în jurul ei antisemitismul se manifestă tot mai acut de ani de zile. Mihuleac descrie destul de bine tabloul naționalist șovin din Iașiul acelor ani, cu ciomăgarii legionari, cu intelectualii vremii care-și strigă antisemitismul de la cele mai înalte tribune și îndeamnă la belirea evreilor. Cu potenți ai zilei care oficial predică ceva și în spate mulg evreimea de bani ca să închidă ochii la câte o excepție. Totul cu crucea în mână și botezat cu agheasmă, ca și acum, căci Isus Cristos nu a fost niciodată gratis. Prețul lui piperat, calculat în procesele Inchiziției, cruciade, pogromuri, cu adaos comercial numit intoleranță. Legionarii pupau icoane, apoi puneau mâna pe mitralieră. Iar
Patriarhul Miron Cristea, proaspăt devenit premier după Octavian Goga, stropește cu agheazmă cum își marchează motanii teritoriul. Priapismul regal, însetat să posede puterea, este şi el sfinţit.
Într-un oraș în care jumătate din populație e evreiască, dar ei dețin majoritatea afacerilor de succes și pratică cele mai bănoase meserii, e lesne de înțeles influența acestor voci antisemite „educate” asupra poporului needucat și sărac, gen servitoarea familiei, Tincuța, care și-o pune cu jandarmul aprig Ilie, și care în ziua pogromului se manifestă în toată magnitudinea nemerniciei umane față de familia căreia îi fusese aproape ani de zile. Invidia stă la baza tuturor relelor și e omenească, căci, după cum zice Ilie, omul ghinionist „sî-n chizdî dă pisti un cui di cinci centimetri”, pe când evreul norocos se împiedică, tot acolo, de „un izvor di parali”. Și uite de aia suntem noi săraci, din cauza altora care sunt bogați și le merge prea bine.
Descrierea acestor întâmplări, deși făcută într-o notă relaxată, cu niscai umor pe ici pe colo, e suficient de puternică încât să-ți dea coșmaruri. Mie mi-a dat și am stat un pic în cumpănă dacă vreau să aflu mai departe ce li s-a întâmplat acelor oameni sau e suficient de tristă realitatea cotidiană ca să nu-mi mai trebuiască și niște ficțiune. Am decis să termin cartea, măcar atât să fac, căci oamenii ăia n-au avut atunci alternative. Rămân totuși câteva tușe cam prea groase, cum ar fi scena violului colectiv la care e supusă Roza, și detaliile scabroase care au urmat. Sigur, și ele fac parte din realitate, dar asta nu le face mai ușor de digerat.
La polul opus se derulează viața lui Suzy în anii 2000. Ea are parte de prea puțin sex, prin comparație, și de niciun soi de violență, așa încât o provoacă chiar ea. Autorul iar merge prea departe cu o scenă de-a dreptul neverosimilă, în care Suzy își amenință bărbatul cu pistolul și-l pune să-și sape singur groapa în pădure, doar pentru că e un american superficial și infatuat, incult ca toți americanii care cred că totul li se cuvine și iau viața prea ușor, nu ca moldoveanca noastră aprigă, venită din curu pământului și silită să muncească pe brânci pentru tot ce le oferă copiilor ei.
Suzy este o româncă degrabă judecătoare de alții și lipitoare de etichete. Poate că asta a fost intenția autorului sau poate că nu se pricepe la personaje feminine. Oricum, i-a ieșit un exemplar profund antipatic, care este și mizantrop pe deasupra. Practic Suzy îi cam disprețuiește în mod egal și pe români și pe americani, dar și pe japonezii care se înghesuie să cumpere cam orice le vinde ea, cu pricepere, prin biznisul familiei.
Hainele purtate sunt de două feluri: hainele cu story, vintage, pentru cei în criză de identitate, și hainele cu I am sorry, țoale obișnuite pentru cei în criză de bani
În gura lui Suzy, totul capătă nuanțe satirice, probabil pentru a face realitatea puțin mai suportabilă. România se teme de furuncule americane, pentru că hainele second hand care se importă din SUA trebuie fumigate. Nu la fel de exigenți sunt japonezii, de exemplu. Sexul moca rămâne un vis marxist-leninist – pentru că în căsnicia ei sexul s-a vărsat destul de rapid, deși Ben îi promisese că-și pune în cui pantofii de becher atunci când a cerut-o de nevastă. Politica de stat a României e rezultată din laboratoarele unde, în deplină responsabilitate, se prepară pișatul boului (aluzie la modul aleatoriu de a decide soarta națiunii fără o strategie coerentă). Părinții ei nu au căpătat viza de SUA ca să vină la nunta ei – „o țară de emigranți vechi are oroare de emigranți noi”. Le-a trimis 200 de dolari ca să ude evenimentul, dar e sigură că și-au făcut cavou cu ei, pentru că doar bucuria asta le rămâne românilor la un moment dat în viață – un cavou de zile mari ca revanșă pentru o viață falsă.
Cartea abundă în astfel de expresii lucrate, care trădează scriitorul de satiră din Mihuleac, dar nu sunt întotdeauna nici reușite, nici binevenite. Pare că s-a străduit prea mult. În final aflăm și că întreaga construcție cu hainele second hand e o imensă metaforă răspuns/răzbunare la adresa tuturor acelora care au păcătuit în pogrom la adresa evreilor. E un răspuns care arată că timpul trece, rănile se mai închid, dar lucrurile nu se uită, indiferent unde ajungi și ce. Pentru că, așa cum se repetă obsesiv în carte,
Nu poți duce țara pe talpa pantofului. Dar în toc se păstrează întotdeauna ceva.
Ce se păstrează în toc și de ce e bine să-ți iei vaca și nevasta din același sat, precum și alte nu așa de subtile pilde ale cărții vom dezbate vineri, 24 iunie, de la orele 20.00, la clubul de carte. Dacă ați citit-o și vreți să ziceți și voi ceva de ea, intrați vineri la ora stabilită aici și vedem noi ce iese.
Violonista, o gagicuță de la Conservator, imigrantă din Cehia, cu o talie cât un inel de logodnă și un curuleț care-ți ordonă să-l bagi în seamă chiar și în sinagogă. Am plătit-o cu 70 de dolari. Ceruse 125. Câtă impertinență! Doar am angajat-o să cânte Ravel, nu să facă sex.
– Suzy Bernstein, fostă Sânziana din Iași, devenită nevastă și evreică americancă
Dnă Benezic, lucrurile sunt puțin mai complicate. În vremurile pogromului de la Iași maică-mea (Dumnezeu să o odihnească) era studentă la medicină și mi-a mai povestit câte ceva. Tatăl ei (și bunicul meu) era dirigintele Poștei.. A fost indignat de ce se întâmplă, iar ei au ascund evrei în pivniță până când au putut pleca în siguranță. Maică-mea a avut mulți colegi evrei și era plină de admirație pentru educația pe care o primeau – în familie – copiii.
Oricum caracteriza întotdeauna acțiunile antisemite din acele vremuri ca fiind făcute de derbedei
Iar, se pare că la Chișinău și Cernăuți lucrurile au stat cu mult mai rău
Otherwise best thoughts !
Dollo zice bine… dar cam rar…