O carte care să vă scoată din timpul vostru

„Cine te uită”, a doua carte de un realism magic scrisă de Maia Levantini, o călătorie în spațiu și timp prin istoria familiei și a Europei, cu un pic de amor, nițel ghinion, multe coincidențe și o mână de poeți și scriitori care au format-o pe „curva cultivată și deprimată” ;)

Bookfest 2022

Am fost la Bookfest luna asta, mai mult dintr-o datorie de serviciu decât pentru cules alte cărți pe care să le așez la coada listei de citit. Dar am aflat că inteligența se măsoară în cât de mare ai raftul cu cărți necitite, pentru că alea arată ce nu știi, iar asta e semn de înțelepciune. Prin urmare, ca să nu par nici prea înțeleaptă, nu am cumpărat decât trei cărți (deși ulterior am văzut pe net că toate trei ar fi fost mai ieftine dacă le comandam online). Două cărora li s-a făcut promovare și așa am aflat și eu de ele, și una căreia nu i s-a făcut promovare deloc, dar despre care am aflat „de la cineva”. Am citit-o deocamdată pe asta nepromovată, din două motive: pentru că am cunoscut-o pe autoarea ei la Bookfest și m-a incitat ce a spus la lansare (cartea este despre ce alegem să ne amintim și ce nu putem să uităm), și pentru că îi citisem în 2017 prima carte și mi-a plăcut, așa că eram curioasă dacă o să-mi placă și asta.

tot Bookfest 2022

Precum se vede, alegeri subiective, căci astea ne guvernează viața, și deși sunt conștientă de asta, tot m-am întrebat, și la târgul ăsta, care este mecanismul care îi atrage pe oameni, ca pe muște, la un stand în care-și lansează cartea o vedetă de carton din showbiz, dar îi ține departe de alte standuri, unde aparent nu se întâmplă nimic, ci sunt doar expuse, ca niște animale moarte, cărțile altora mai puțin norocoși într-ale promovării. Mi se pare absurd că și în materie de cărți oamenii se înghesuie să cumpere niște baloane de săpun, coperte umflate cu pompa marketingului, când o carte nu poate fi cu adevărat apreciată decât atunci când e deschisă, răsfoită și citită în cele din urmă. Și asta într-o stare de spirit favorabilă, căci altfel oricât de bună ar fi ea tot riscă să nu te atingă acolo unde trebuie și să n-o apreciezi ca atare.

Uite de exemplu cartea asta de care zic, „Cine te uită”, a doua carte a Maiei Levantini, este tipărită la o editură mică, are o autoare care nu trăiește în România și mai scrie și sub pseudonim.  Așa, și? Elena Ferrante e tot un pseudonim și uite ce furori a făcut, inclusiv la noi. Tot marketing-ul să trăiască, căci nu auzeam altfel de ea. Din păcate Maia Levantini e româncă și se încăpățânează să scrie tot în română, rețeta perfectă să nu fie băgată prea mult în seamă pe aici, deși are câte ceva de zis. Nu știu cât o fi vândut din prima carte, dar după cum se prezenta la stand situația și cu a doua nu pare să fie ceva diferit. E prezentată pe site-ul editurii și pe coperta patru cu un citat, ales din carte, care pe mine una nu m-ar fi făcut să o cumpăr – adică mi se pare că nu face deloc, dar deloc dreptate cărții.

După ce am deschis-o, m-a rupt din primele pagini. Stilul e același care m-a atras și la prima, ușor cinic, detașat, folosit ca să-ți arunce în față tot adevărul mioritic în care te complaci. Stilul ăsta are și un minus, în opinia mea – autoarea nu reușește să iasă din el atunci când le dă voce personajelor sale. Cam toate au același stil, plăcut de altfel, dar n-ar fi stricat să difere de la unchiul Onu la bunicul Ari, de la Esenin la Saramago.

Începe cu scena morții mamei, campioană mondială la tăceri interminabile care tăcuse astfel definitiv. Nici ea, Eliza Iancu, eroina, nu pare să fie mai vorbăreață, însă compensează cu imaginația. Fără să schimbe registrul prea mult îi aduce în Crăbunești, satul natal al mamei și bunicii, pe alde Esenin, Dosto, Yourcenar și Borges. Fiecare e acolo pentru ea, ca niște prieteni vechi veniți s-o sprijine în cumpăna vieții, dar și s-o asiste la călătoria prin timp și spațiu pe care o face aproape palpabil, încercând astfel să spună povestea bunicii și să-și contureze până la urmă propria identitate care până atunci îi era neclară.

Cartea vorbește despre sursele identității personale și teroarea memoriei, ce alegem să ne amintim și ce nu putem să uităm. Despe selecția amintirilor care consolidează rădăcinile identității. Iar în cazul acestei cărți identitatea e forjată de fiecare carte esențială citită. Despre cum ne îndepărtăm de lumea care ni se propune și ne apropiem de cea pe care o visăm, cu fiecare carte majoră” – zicea Maia Levantini la Bookfest

Cartea asta este așadar povestea poveștilor Elizei, de la primul poet rus de care s-a îndrăgostit în casa bunicilor (Esenin), până la intermitențele lui Saramago, trecând prin clasici de toate națiile și stilurile (Dostoievski, Borges, Pessoa) până la optzeciști autohtoni (poeta Mariana Marin de care eu nu auzisem). Nu s-a mărginit să spună încă o poveste de familie, banal, dezvăluită de bunica pe patul de moarte, ci a ales într-un stil mai degrabă cinematografic, hollywoodian, să se ducă personal în căutarea adevăratului bunic Ari, evreu refugiat din Cernăuți, cu care și-o pune complet neortodox bunica Stela, într-o toamnă din 38. Nu îl caută în arhive, cum sugerase bunica, ci se ia de mână cu câte un scriitor/poet din capul ei și îl caută și îl găsește pe Ari în diverse etape ale vieții lui: în asediul Leningradului, cu o soră comunistă îndoctrinată, într-un lagăr, ca Soljenițin, în New York, făcând avere din opere de artă, la Lisabona sau Tel Aviv. Pe drumul ăsta, Eliza se găsește și pe sine, chiar dacă se pierde cu fire după un Dinu Cărbunescu sexy și ghinionist.

E o carte muncită, cu siguranță, pe mine m-a ținut captivă până într-o dimineață către orele 4 ca să văd cum se termină. Nu se termină ca la Hollywood, fata nu rămâne cu băiatul, avem și un pic de butterfly effect, de gust, dar astrele se aliniază în cele din urmă, pentru ca poveștile toate să închidă cercul istoriei și toată lumea să moară împăcată.  Ce e clar e că e o carte de care aveam nevoie în perioada asta, care m-a scos din timpul meu și m-a purtat prin altele, chiar dacă nu erau nici alea mai fericite. Am citit-o peste rândul celor programate la clubul de carte și a echivalat cu un binging de serial care mi-a părut rău că s-a terminat.

Dacă vă iese în cale „Cine te uită” zic să o citiți, căci spre deosebire de ăia care zic că înțelepciunea e direct proporțională cu numărul cărților necitite, Maia Levantini e de părere că „înțelesurile unei cărți necitite sunt triste, sunt un naufragiu”. Așa că n-o lăsați necitită. E păcat.

Etichete: , , ,

2 comentarii la “O carte care să vă scoată din timpul vostru” Subscribe

  1. Ady 11/06/2022 at 18:06 #

    Poate în cazul acestei cărți îmi ia mai puțin de 4 ani s-o cumpăr și s-o citesc, cât mi-a luat pt prima.

  2. sibarit 14/06/2022 at 15:29 #

    Am comandat acum prima ei carte . Multumesc

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Suni la 112 și te sună înapoi niște ciocli

morturary

O întrebare pentru domnul Raed Arafat: ce comision primesc operatoarele de la 112 ca să le furnizeze firmelor de pompe funebre numerele de telefon ale rudelor celor decedați?

Stăm prost cu nervii

sacrificat

O jumătate de oră într-un autobuz Mercedes, în cel mai bogat oraș al țării.

Peru: buricul incașilor, capcana turiștilor

machupicchu12

Ca să vizitezi Machu Picchu – casa de vacanță a lui Pachacuti, omorât de spanioli cu varicelă, descoperită 500 de ani mai târziu de un american – trebuie să bagi 140 de dolari în pușculița din Bermude a vreunui politician peruan, pe cel mai scump bilet de tren din lume.

(III) Clientul român e mitocan și nespălat

sexwork is work

Ultima parte a interviului cu „Profesoara” – una dintre cele mai vechi prostituate din București – face un portret robot al clientului român, de la gunoier și căcănar, până la politician și preot.

Pentru Dan. Și pentru toți cei care au murit „ca fraierii” la Revoluție

O bunică de pe strada care-i poartă numele lui Dan

Azi e doar un nume de stradă în Berceni. Pe ea locuiesc oameni. Probabil unii dintre ei s-au enervat acum câțiva ani când au fost nevoiți să-și schimbe buletinele pentru că primăria le schimbase numele străzii.

Secretul Rozaliei din Criţ: “Ne-a ferit Dumnezeu de emigrare aicea, că avem mult de lucru”

Minunata ciorba ardeleneasca a adunat Europa la aceasi masa

Cu timpul oamenii au constatat că activităţi pe care noi le considerăm plictisitoare, pentru că le facem zi de zi, pot fi vândute foarte bine străinilor, care nu le-au văzut niciodată