De ce nu vorbim nici morții de bine

De ce spunem doar Dumnezeu să-i ierte și nu vorbim, la înmormântări, și despre viețile și faptele oamenilor pe care-i petrecem la groapă? Un discurs cald, ținut de un prieten, ar face mai mult pentru familie decât o slujbă monotonă și rece, cântată la fel de un preot pentru milioane de alți oameni.

Am fost recent la o altă înmormântare. Se pare că după o vârstă se înmulțesc ocaziile astea. A fost ceva neașteptat. Arhitecta care ne-a ajutat anul trecut să facem casa, într-un moment în care aproape abandonasem totul, a murit după vreo trei luni petrecute la terapie intensivă într-unul dintre spitalele cu faimă proastă din București – Sfântul Pantelimon. O moarte absurdă și neașteptată, a unui om de o vitalitate ieșită din comun.

Împlinise 70 de ani exact când se zbătea să mai trăiască, pe patul de spital. Dar nimic din alura și comportamentul ei nu-i trăda vârsta. Era veselă, activă, tonică. Îi plăcea muzica, se ducea să înoate, petrecea frecvent câte un week-end la munte, unde avea un apartament. Îmi trimitea poze de pe balcon, cu câte un pahar de rose pe un fundal cu munte și brazi. Era mândră de copiii ei, unul inginer, altul arhitect, plecați în Europa. Era mândră de lucrările ei, pe care încă le coordona și superviza, la Institutul de Proiectare Carpați. Deși aparent făcea parte din garda veche de arhitecți avea deschidere spre nou și disponibilitate să încerce orice. Și dincolo de asta era flexibilă.

Când am vorbit prima dată, povestindu-i ce probleme am întâmpinat cu proiectul inițial al casei noastre, mi-a rămas o expresie pe care a repetat-o de mai multe ori pe parcursul colaborării noastre: eu pot lucra cu oricine, mă înțeleg cu absolut oricine! Și cred că așa era, de vreme ce a reușit să ne descâlcească și nouă ițele și să ne ducă ideile la un rezultat. A fost un om providențial pentru noi, fără ea nu i-am fi cunoscut pe unguri și nu am fi avut casa. Mi-a părut tare rău că am tot amânat să punem și deck-ul terasei, pe care ne tot bătea la cap să-l facem, și îi ziceam mereu că e ultimul pe listă. Nu a mai apucat să vadă terasa finalizată.  La ultima vizită pe care ne-a făcut-o ne-a adus în dar un breloc pentru cheia casei, cumpărat de la Barcelona, Gaudi style. După șirul lung de arhitecți cu care nu am reușit să ne înțelegem în anii dinainte de facerea casei, întâlnirea cu ea a fost o minune.

Și mă gândeam în timpul slujbei de înmormântare de ce la noi nu se practică acest frumos obicei (pe care l-am văzut mai degrabă în filme, pe la americani), de a vorbi despre mort în fața catafalcului? De ce să lași să cânte la capul sau picioarele mortului un personaj plătit să recite o litanie, mereu aceeași, impersonală prin repetiție, care nu spune nimic despre omul pe care tocmai îl petreci pe ultimul drum? Lasă că la noi mai ai și sicriul deschis și ești invitat să vezi mortul, ca să-ți iei adio de la el, deși cu siguranță ți-ar prinde mai bine să rămâi cu imaginea lui vie în minte. O fotografie cu defunctul, zâmbitor și plin de viață, ar fi mai de efect, dar la noi la ortodocși se prizează tradițiile, oricât ar fi de tari.

Înțeleg rostul ritualurilor, mai ales în păstrarea rolului bisericii în viața comunității și înțeleg că pentru unii e importantă prestația asta religioasă. Probabil și pentru Dani era importantă religia. Personal, am mai scris, prefer varianta umanistă, chiar dacă la noi încă nu s-a auzit de umanism în gestionarea înmormântărilor. Dar cred că una nu o exclude pe cealaltă. Se poate și cu slujbă religioasă și cu discursuri ale prietenilor/familiei despre viața recent încheiată.

Adică lasă-l pe popă să-i dea înainte cu iertarea păcatelor (căci doar asta se zice în slujba aia, că mortul trebuie să fie iertat dacă a păcătuit, dacă a greșit, toți trebuie să ne rugăm ca mortul să fie iertat etc), dacă e musai de bifat chestia asta ca să treacă cu bine apa aia. Dar bagă și ceva bun despre omul ăla, căci așa cum nu e om să nu fi greșit cu gândul sau cu fapta, sigur nu există oameni care să nu fi făcut măcar o fărâmă de bine și pentru acel bine nu trebuie iertați 😉 ci pomeniți.

Într-adevăr, la înmormântarea asta copiii au conceput un mic text despre lucrările ei și despre faptul că a fost o mamă și o bunică excelentă, text pe care l-a citit la fel de impersonal preotul. Mi-ar fi plăcut să aud în capela aia, în care morții sunt scoși pe bandă rulantă din subsol, apoi mutați în mormânt, niște experiențe personale pe care oamenii din audiență le-au avut cu moarta, așa cum am avut eu. Cred că aș fi fost capabilă chiar și eu să spun aceste cuvinte acolo, dar cu siguranță că erau alții mai potriviți. Erau prieteni, colegi care au cunoscut-o mai bine, rude care o știau mai demult, erau oameni care au păstrat pentru ei aceste amintiri.

E adevărat că noi nu suntem pregătiți deloc să vorbim în public, asta e încă una din marile tare ale educației de veșnică tranziție pe care o avem. Pesemne că dacă ar fi fost rugați să vorbească la capelă despre mort, mulți dintre participanți s-ar fi codit și asta ar fi fost de natură să alunge și așa puținii participanți. Dar cred că slujbele de înmormântare ar fi mult mai de folos familiei și audienței îndurerate, dacă în ele s-ar vorbi cu dragoste, duioșie, respect și chiar umor despre cel plecat, decât dacă se citesc sau cântă aceleași arii prăfuite și tocite din Evanghelie.

Probabil că ce zic eu aici e oricum absurd, judecând și după reacțiile oamenilor pe fb, când mai moare cineva. În afară de RIP, inimioare și Dumnezeu să-l ierte nu găsești altceva prin comentarii. Avem doar expresia „despre morți numai de bine”, dar nu avem și exercițiul vorbitului de bine.

P.S. – pentru că tot mi-am făcut testamentul recent – apropos, știți cât costă un testament la notar în România? 600 de RON! – am lăsat cu limbă de moarte și că vreau să fiu incinerată. Dar mai las scris și aici că aș vrea ca la moartea mea să vină să vorbească despre mine cine m-a cunoscut și dorește să mă pomenească. De bine sau de rău, căci oi fi făcut și rele, deh, mai ales cu scrisul. Așa că, aviz amatorilor 🙂

Etichete: , , , ,

14 comentarii la “De ce nu vorbim nici morții de bine” Subscribe

  1. Ok bun 22/10/2022 at 12:16 #

    Același lucru l-am simțit și eu la înmormântarea bunicii. Aveam în gând câteva idei și amintiri dar am rămas frustrat că nu am reușit să le spun.

  2. Marga 22/10/2022 at 12:39 #

    Excelent spus! Și eu m-am întrebat de multe ori, de ce așa. Câteva vorbe calde spuse din inimă ar fi o mângâiere binevenită pentru familia îndurerată.

    Mă bucur că ți-am (re)descoperit blogul 🙂

  3. Maria 22/10/2022 at 13:13 #

    Recent mi am înmormântat soțul. A fost sicriu închis, cu o poza cu el zâmbitor.
    O biserica mica de țară unde preotul a făcut slujba și apoi a vorbit liber despre el. A făcut niște paralele uimitoare în cuvinte simple, pe înțelesul tuturor.
    Nu au vorbit rudele și prietenii dar chiar a fost decent și frumos.
    Cred ca se poate. Dar da, preoți de genul acesta sunt rari.

  4. Cristian Banu 22/10/2022 at 13:53 #

    La noi „vorbitul” se făcea la priveghi. De aia se ținea 2-3 zile acasă, trecea toată lumea, povestea ceva, mai lua un mizilic, o țuiculiță.
    La ultimele la care am fost, a vorbit preotul.
    Altfel, macdonaldizarea a intrat rapid și aici. Priveghiul la „capelă”, pomana la catering. Într-o vreme ziceam și eu ca-n bancul ăla cu Bulă: „Ce vrei să spună lumea când vei muri? Uite, mișcă!!!!”
    Acuma nu mai sunt așa de sigur. Am început să înțeleg mai bine seninătatea vârstnicilor și împăcarea lor cu ideea.

    • Dollo 23/10/2022 at 08:05 #

      Am prins și eu priveghiuri sănătoase, la țară la mamaie, la toate rudele pe care le-am înmormântat.

  5. GR 22/10/2022 at 15:44 #

    Perfect de acord!
    Îți mulțumesc că ai reluat postările pe blog, sper sa te urmăresc din nou așa cum făceam cu plăcere acum ceva ani. Pentru că, nu-i așa, „Dollo zice bine!”.

  6. Elena 22/10/2022 at 18:44 #

    La înmormântările la care am participat în Canada, in general, se face un celebration of life cu o seară înainte și, dacă omul a pus în testament că vrea să fie dus cu popa la groapă, urmează și partea a doua cu iertaciunile…

    • Dollo 23/10/2022 at 08:01 #

      Celebration of life, ăsta ar fi rostul, într-adevăr.

  7. Tiberiu 23/10/2022 at 08:51 #

    Priveghiul este locul de bârfit petrecutul, dar mai mult de rău, bine, cu umor, nu ne place să lăudăm decât când avem interese.

  8. Marius Georgescu 23/10/2022 at 12:29 #

    Total de acord cu tine, Dollo.Ma bucur ca ai revenit, sper să recidivezi cu articolele, mi-au lipsit.Și umorul, și sinceritatea, chiar și opiniile- desi nu le împartașesc total dar orisicat, vreo 96 % tot sunt de acord cu tine.

    • Dollo 24/10/2022 at 20:46 #

      Păi am fost aici mereu, dar am scris mai rar. Nici acum nu voi scrie zilnic, căci trebuie să câștig și pâinea 🙂

  9. Marius Georgescu 23/10/2022 at 12:37 #

    Dar de ce ai nevoie de testament ?

    • Dollo 24/10/2022 at 20:45 #

      Ca să controlez lucrurile și după ce mor 🙂 Nu vreau să ajungă moșia pe orice mâini.

  10. Stelian 24/10/2022 at 21:21 #

    Am devenit niste alergatori.
    Prin La Lilieci a lui Sorescu exista niste ziceri prin poemele lui in care ideea este ca inainte viata era mai calma, mai tacticoasa, mai asezata. Acum e o goana generala dupa una sau alta. Nici relatiile interumane nu mai sunt ca odinioara.
    Fenomenul asta al mondializarii a patruns adinc si in viata de familie. Tu de ici jumatatea din alta parte, traiti in cu totul alt loc, la inmormintarea unuia prilej de discutii legate de obicieiuri ca la noi, ca la voi, ca aici unde stam. Iar cu plecatul peste granita ce sa mai vorbim…
    Nu mai stiu in ce carte am citit ceva de genul ca omul are nevoie de fast in momentele esentiale ale vietii. Din cele 3 momente esentiale numai unul il traieste el personal constient.
    Cele 3 momente sunt nasterea, fast trait in realitate de parinti si rude ca fiind bucuria ca au un urmas, casatoria, singurul trait de tine si moartea, fast trait de urmasi. Iar amintirile despre cineva din familie merg pina la bunici, sau, mai rar la strabunici. Dar si cind cel ce evoca amintirile cu bunicii sai se stinge, atunci si bunicii intra in uitare. Ca nu avem cultura jurnalelor sau al arborilor genealogici.
    Chiar si in cele ale inmormintarii nu avem niste traditii si in general se improvizeaza.
    Evocarea domniei voastre este extraordinar de calda si sigur i-ar fi placut acelei doamne.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

„Bună, ce faci?!” – varianta nipono-americană cu happy end

gene-hitaki

Epstein și Kobayashi – Ce șanse erau ca un evreu și o japoneză, el economist, ea pictoriță, ambii trecuți de 60 de ani, să se întâlnească și să se iubească, în ditamai New York-ul?

Je suis doamna de la litera B

realitate

Doamna care răspunde de litera B mănâncă dintr-o caserolă, lucrează la un birou care nu se vede de dosare, zilnic cu o armată de oameni nerăbdători la ușă, care nu lasă nici măcar timpul să iasă bășina celui dinaintea lor din birou, că dau năvală să-i ia locul. Nu vreau să știu ce s-ar întâmpla dacă pe doamna ar apuca-o pântecăraia.

Hai păpușă sexoasă, bagă!

primaria

Primele victime ale poziționării USR împotriva modificării Constituției sunt propriii consilieri generali din București, hărțuiți grobian de consilierii PSD pe tema „cuplurilor de același gen”. Famiglia tradițională PSD de la Primăria Capitalei îi hărțuiește pe copiii adoptați ai cuplului bisexual USR

Mergând pe sârmă

domnul i

Împrumutam bicicleta și mergeam noaptea în parc la Icoanei. Îmi era rușine altfel, pe zi, să nu râdă lumea de mine, că sunt ditamai bărbatul și cad de pe bicicletă. Că am căzut de câteva ori, dar de aia am și ales Grădina Icoanei, că are aleile de nisip și pământ, nu mă răneam prea tare când cădeam. În trei nopți am învățat.

Strâns uniți în jurul SRI, întru salvarea planetară a Internetului

dumbrava-cosmoiu

Cum se derulează o ședință în Parlamentul României, în care SRI încearcă și reușește să impună o lege abuzivă, iar deputații se fac că se opun.

Fiecare moment dificil din istoria unei țări are nevoie de victime

mineriada

Ce or mai face oamenii ăia care au bătut la Mineriadă? Or fi bine, sănătoși, or avea copii, planuri, or fi mulțumiți de viața lor, de deciziile pe care le-au luat, or dormi liniștiți? Or face politică?