Mi-a scris cineva un comentariu aici pe blog, la o postare din deceniul trecut, în care îmi descriam destul de negru angoasa de 40 de ani. Uitasem de etapa aia, de fapt de momentul acela de deznădejde mai exact, că altfel am tot tras de etapa 40 mai bine de un deceniu, fiindu-mi, recunosc, un pic teamă de schimbarea prefixului.
M-a întrebat comentatoarea dacă, după zece ani, am ajuns ca Madona sau ca mama în drum spre Piața Obor, la cumpărat murături. Aș zice că nici nici, deși viața la țară mă apropie mai degrabă de mamaie, care îneca gândacii de Colorado într-o cutie de conserve plină cu gaz, în încercarea de a-și crește singură una-alta prin bătătură. S-ar zice bio, dar era de fapt singurul mod de a face agricultură de subzistență pe vremea aia. Azi aș zice mersi dacă m-ar ataca în grădină doar gândacii de Colorado, dar mă îndepărtez de subiect.
Subiectul e femeia la 50 de ani și angoasele ei. Dacă mai are.
Păi mai are, că doar n-a murit, deși îmi amintesc că aveam o vârstă, prin adolescență, când îmi imaginam că nu aș vrea să trăiesc mai departe de 50 de ani, adică să mor tânără și ferice, să nu mă chinui cu bătrânețea. Multe tâmpenii are omul în cap când e tânăr. Habar n-am de ce-mi setasem 50 în minte, dar cred că toți avem niște limite din astea dincolo de care ne considerăm expirați. Și mama de exemplu zicea la un moment dat că atunci când era tânără i se părea că la 70 ești bătrân și nu mai ai de ce trăi, dar ajunsă la 70 și chiar 80 parcă altfel vede lucrurile. Cam așa și eu la 50, n-aș zice că mi-am încheiat socotelile.
Week-end-ul trecut am fost în vizită la niște prieteni și am luat-o și pe mama, căci erau acolo alte două mame, un pic mai tinere ca ea, dar tot în jurul a 70+. Și s-a stârnit la masă o discuție despre neputințele vârstei. Am început noi, ăștia de 40-50, cu durerile de șale, și au continuat ele, cu durerile și dorurile de la 70-80.
Una dintre mame a povestit cum tânjea de ani de zile după o baie în cadă, dar se temea să mai umple cada și să se bage în ea, pentru că locuiește singură și dacă nu se mai poate ridica singură din cadă? A primit niște spumă de baie parfumată de la fiica ei și n-a rezistat tentației, dar a trăit o spaimă la final, când și-a dat seama că chiar nu se poate extrage din cadă. Mama a plusat și ea, căci are demult problema asta și am cochetat într-o vreme cu ideea de a-i înlocui cada cu o cabină de duș, dar operațiunea e prea complexă încât s-a lăsat păgubașă, cu aceeași expresie a renunțării, ca de fiecare dată – lasă, cât o să mai trăiesc?! Și în final am găsit soluția scăunelului pus în cadă, dar tot rămâne problema hop-on/hop-off din cadă.
Tinerii de la masă s-au grăbit să dea sfaturi: păi faceți și voi baie cu telefonul lângă voi și dacă e ceva, sunați-ne! Tinerețea, ce știu ei?! Pui mâna pe telefon și gata. Dar gândul că aștepți în fundul gol, cu pieile fleșcăite, într-o cadă rece, să vină un străin sau chiar copilul tău să te vadă în neputință, să se opintească cu cele multe kilograme pe care le-ai adunat în loc de avere…, toate astea unde să le mai internalizezi, în ființa aia tot mai neputincioasă, care nu vrea să mai supere ca să nu fie o povară? Noroc că nu le dă Nicușor prea des apă caldă, ca să fie tentate să facă baie în cadă 🙂
Altă mamă și-a arătat dinții lipsă și a atacat frontal subiectul cărnii făcute la grătar, care ar trebui să fie suficient de fragedă ca să se mănânce în gingii, vorba aia. Oho, altă durere românească. Căci între tarifele astronomice ale dentiștilor și fatalitatea plăcii, odihnindu-se seara în paharul de pe noptieră, tot mai atractiv e gândul că sfârșitul va veni înainte ca gingiile să reatingă stadiul de bebeluș.
Așadar, prin comparație, la 50 de ani nu mai ai problemele de la 20-30, dar începi să le simți și să le înțelegi mult mai bine pe alea de la 70-80. De exemplu am început să simt mai acut acum ce a simțit mama în urmă cu 30 de ani, când a rămas „orfană” de mamă. Pentru că ea îmi vorbește tot mai des de faptul că nu crede că mai trăiește mult și că și-ar dori ca moartea să fie liniștită (orice ar însemna asta) am început și eu inevitabil să mă gândesc mai des la momentul când o voi pierde. Și evident să-mi pară rău și să mă simt vinovată, anticipat, de faptul că poate nu i-am acordat suficientă atenție și dragoste cât timp a trăit. Dar tot incapabilă să-i spun că o iubesc sunt 🙂 Mi se pune un nod în gât la gândul că o voi pierde, dar tot artificial mi se pare să mă duc așa din senin să-i spun acele cuvinte mari, când de fapt i-am arătat asta în toată viața mea, mai mult sau mai puțin evident, prin fapte.
Dar și altceva mă întristează la gândul că va muri mama. Faptul că odată cu ea voi pierde statutul de copil și pe singura ființă care m-a iubit necondiționat. Încă nu mă simt bătrână câtă vreme sunt copilul ei, chiar dacă am inversat deja de multă vreme rolurile de protector și protejată. Cred că singurătatea începe cu adevărat abia atunci când îți mor părinții și se accentuează pe măsură ce-ți pier din jur prietenii, leatul, cu care împărțeai aceleași glume, aceleași concepții sau măcar aceleași amintiri. Desigur că se face mare caz, dintotdeauna, de procreere. Ți se cere să faci copii, ți se impută dacă nu faci sau nu vrei, ți se dă cu asta peste nas ori de câte ori deschizi gura ca să-ți exprimi vreo tristețe. Vezi, dacă nu ai copii, că nu mai aveai depresii… Dar copiii nu rezolvă nimic, dimpotrivă, complică o perioadă a vieții, când te chinui să-i crești, pentru ca apoi să te lase tot singur când cresc. Și e firesc așa, fiecare e responsabil de propria viață. Deci faptul că ți-ai făcut urmași nu rezolvă decât cel mult problema moștenirii, în caz că te mai preocupă ce se întâmplă după ce mori cu agoniseala ta de-o viață. Dar tu ca individ vei rămâne încet, încet, tot mai singur, în așteptarea propriei morți, iar această singurătate nu cred că poate fi combătută ușor.
Eu n-am făcut copii, nu mai contează de ce, în principal pentru că nu am întâlnit la timpul potrivit omul care să mă facă să vreau asta. Și nici nu-mi imaginam că mă voi preocupa de moștenire până când nu am aflat că în caz că mi se întâmplă ceva brusc, iar mama nu ar mai fi, mă vor moșteni niște rude cu care nu am nicio legătură. Așa că am ales să-mi fac un testament la notar, ca să fiu sigură că omul care îmi e alături de aproape zece ani va gestiona în continuare ceea ce am construit împreună până la urmă. E un soi de vot negativ, cum suntem deja obișnuiți să facem și în politică de ani de zile, nu votăm cu cineva ci împotriva altcuiva. Așa și cu moștenirea, nu contează cu adevărat ce se întâmplă după ce mori, dar parcă nu vrei să le lași nimic unora cu care nu te înțelegi.
Sigur că mai ieftin decât testamenul, care a costat 600 de RON, ar fi fost să mă mărit. Dar asta nu ar fi rezolvat pe deplin problema moștenirii, căci soțul supraviețuitor nu primește chiar tot, și tot ar avea de luptat cu rudele. Prin tarifele mari de la notariate cred că se explică parțial și știrea asta, care zice că ar fi un trend cu femeile de peste 50 de ani care se căsătoresc, căci, zice o socioloagă acolo, până acum ar fi făcut carieră. Vax! Cariera nu influențează căsnicia decât în măsura în care ea, căsnicia, se lasă influențată. Din exemplul personal, fosta mea căsnicie s-a lăsat destrămată doar pentru că tentațiile din afara ei au fost mai puternice decât flama și iluziile care ne aduseseră pe noi împreună. Așadar, aș pune trendul ăsta cu căsătoriile pe seama faptului că, după 50 de ani femeile au aflat că e bine să-și lase lucrurile în ordine, căci viața e scurtă și nu știi când se termină, iar testamentul e mai scump decât un DA spus în fața ofițerului stării civile.
Dar testamentrul are și avantajul că poate fi schimbat oricând, la fel de simplu cum a fost făcut – și probabil la fel de scump. Doar te duci la notar și-i zici că vrei să-l scoți din testament pe nefericitul anterior și să-l treci pe următorul 🙂 Un divorț e mai consumator de timp și nervi.
Revenind la căsnicii, e nevoie de noroc, să găsești omul potrivit, și de înțelepciune ca să-l păstrezi. Câteodată ai doar noroc, nu și înțelepciune, alteori confunzi înțelepciunea cu frica de singurătate și rămâi aiurea într-o relație toxică. Dar indiferent de noroc sau înțelepciune, părerea mea e că nu cariera e cea care te reține să ai o căsnicie. Apoi, mai cred și că acest cuvânt, carieră, e supraevaluat. Ce înseamnă carieră până la urmă, de la ce funcție și salariu în sus vorbim de carieră? Cred că folosim cuvântul ăsta mai mult ca să ne autoflatulăm, vorba aia, să ne dăm importanță.
50 de ani și prima recoltă de usturoi
Din cât am reușit să înțeleg din viață până acum – și nu pretind că e mult, căci pe măsură ce îmbătrânesc mi se pare că știu și înțeleg tot mai puține – cele mai importante lucruri ar fi două: să faci ce-ți place și să ai în jurul tău oameni lângă care să te simți bine. Asta bineînțeles, dincolo de sănătate, care-i mai bună decât toate. Momentan eu aș putea să spun că le am pe ambele, dar nu a fost mereu așa.
La 50 de ani sunt încă în putere (deși munca pământului e grea, ieri mi-am rupt spatele ca să pun câteva rânduri de ceapă și usturoi pentru la anul), am învățat să-mi accept fizicul (de care am fost nemulțumită toată tinerețea) și firele albe de păr, să nu mă mai preocupe eventualele defecte (aici m-a ajutat mult tangoul) și să nu mă mai compar cu altele. Am toți dinții rămași după cei trei ani de aparat dentar și sunt sănătoși, și în general sunt mulțumită de cum arăt, chiar dacă uneori în oglindă îmi percep mai acut ridurile de expresie și mă văd mult mai matură decât mă simt. Căci da, 50 e noul 30 sau pe acolo 🙂
Ridurile mă ajută să înțeleg și să accept de ce nu mai sunt obiect de interes pentru bărbați în diverse adunări la care mai particip. Nu-i vorbă, că niciodată nu am fost un magnet de priviri și nici prea curtată nu am fost la viața mea, însă admit că mă mai atinge câteodată tristețea că nu mai sunt nici măcar un potențial subiect de flirt platonic într-un grup mixt. Probabil par prea „femeie serioasă” 🙂 În general am reușit să atrag simpatii prin scris mai mult decât prin apariții mirobolante și sexy, dar când eram mai tânără era vizibil interesul masculin și, oricât mi-ar sări feministele în cap, trebuie să recunosc că-mi făcea plăcere să surprind asta în priviri.
Am un statut relativ confortabil în ocupația din care îmi plătesc facturile (căci nu o pot numi prețios carieră), deși nu pot să zic că-mi oferă mari satisfacții profesionale, dar încă îmi mai place ce fac pentru bani, adică să scriu. În restul timpului îmi ocup viața cu grădinăritul plus tot ce implică statul la curte și am probabil mai multe pisici decât ar fi normal într-o viață de femeie – zece, fără s-o mai socotesc și pe pisica Toshiba, care-i dă de furcă mamei.
Trăiesc, de aproape zece ani, în cea mai bună relație sentimentală pe care am avut-o în viață. Aici am dat în sfârșit de noroc, căci nu știu dacă am devenit mai înțeleaptă 🙂 Am făcut împreună cele mai mișto lucruri din viața mea: călătorii în locuri interesante, am fost jefuiți împreună, am construit o casă și plantăm an de an niște pomi.
S-ar zice, deci, că bilanțul e pe plus și sper ca lucrurile să dureze, deși nu e ușor să fii optimist în ziua de azi.
Viața e bună cu mine, nu am alte probleme de sănătate în afară de miopia căpătată la naștere, care parcă se simte mai acut la 50, când citești instrucțiunile de folosire sau încerci să desfaci o cutie cu prezervative. Ați încercat să găsiți fără ochelari capătul foiței ăleia din plastic? E criminal. Apropos, de ce naiba ambalează ăștia cutia cu prezervative și în foița aia de plastic, nu e destul microplastic în oceane, sângele bebelușilor și plămânii părinților?
Cam asta sunt eu la 50, să vedem ce-o mai fi și la 60, dacă mai apucăm 🙂 Căci aveam un unchi care a murit la 50 de ani, deși spunea tot timpul că cifra asta reprezintă jumătatea vieții. Unii apucă s-o trăiască și pe a doua.
Prezervative la 50 de ani¿!!
De ce nu? Mă bucur că cineva a citit până la final 🙂
E mai ieftin decât sa schimbi cearceafurile si sa faca ambii un dus mai extins.
Da ce întrebare mai e si asta, nu e evident pentru toata lumea?
Bravo pentru viziunea sceptica si destul de senina a vietii, de la 50 de ani. (exista totusi si alte contraceptive, mai ecologice…)
Noroc cu Sensi, ca sarisem paragrafu 😀
Eu is mai juna, am numai 44, dar sunt carunta ca la 60. Deh, mostenire de familie, ca ai mei la 60 erau aproape albi. Nu-mi place sa imi vad parul albit (desi am avut fire albe de cand ma stiu). Acum sunt multe, restul de par este negru taciune. Nu ma vopsesc, nu am facut-o niciodata si nu cred ca ma pot „tine” de asta, incat sa nu vad dupa 2 zile 3 cm de par alb la radacini (ca si creste parul asta ca buruiana).
Ma gandesc tot mai des la faptul ca a trecut cea mai buna parte a vietii mele, ca nu stiu daca voi mai avea parte de inca 40 de ani (nu stii niciodata, daca mori maine sau la 100 de ani) si nu ma mai asteapta decat ani in care sa inceapa sa scartie toate. Partea interesanta este ca nu mi-as dori sa ma intorc in timp, nu-mi doresc tineretea (am avut o copilarie de rahat si nici tineretea nu a fost senzationala).
Nu as dori sa ma intorc nici macar 4-5 ani in urma, pentru ca nu mi-as mai dori sa locuiesc la bloc in Timisoara. fie vorba intre noi nici in Romania, pe care prefer sa o vizitez o saptamana, apoi sa revin acasa.
Mama Ana (bunica mea, ce mi-a fost mama) s-a dus acum aproape 6 ani. A avut 86 de ani, aveam 39 de ani, cand am pierdut-o. Tatal meu traieste, nu-s chiar orfana, vorba aia. Oricum, in ultimii ani eu eram „mama” si ea imi cerea parerea pentru orice.
E greu pentru generatia noastra sa spunem „te iubesc”, eu am facu eforturi mari sa spun asta sotului (cu care-s impreuna de 20 de ani). Este dragostea vietii mele, dar mi-e ciudat sa o zic. Pe fie-mea o rup cu „i love yous” de 1000 de ori pe zi, ei mi-a venit mai usor sa ii spun.
Ce am observat ca merge, chiar daca ti se pare suspect sa spui pur si simplu „te iubesc”, este sa apreciezi in gura mare „mancare ca tine nu face nimeni”, „sa stii ca esti o mama minunata” etc. Mi-a fost mult mai usor sa imi arat astfel afectiunea si cei vizati au stiut mereu cat de mult ii iubesc.
Si „mama” mea a stiut cat o iubesc, chiar daca nu ii spuneam efectiv asta. Dar o apreciam de 1000 de ori pe zi si gaseam metode sa o laud sau sa ii scot in fata calitatile. Tatalui meu ii spun cat de mandra sunt de el, cat de bine se descurca, cat e de puternic.
E bine ca ai pe „cineva”, nu neaparat pentru folosit prezervativele, efectiv pentru camaraderie, parteneriat, afectiune. Nici noi, la 40 si, respectiv 50 si de ani, nu mai rupem paturile ca acum 20 de ani, dar avem si mai multa pasiune unul pentru altul, efectiv ca parteneri si parinti. Radem enorm, ne simtim extrem de bine impreuna, ne cunoastem toate hachitele si nici nu ne certam atat de des 😀
Cred ca ai atins partea aia misto din viata cand stii ce iti trebuie, intelegi ce te face fericita, inca o ai pe mama ta alaturi. esti frumoasa si ai increderea femeii care nu mai pica pe spate la orice adiere de vant.
Chiar si din punctul asta de vedere ma bucura varsta mea. Am facut pace cu trecutul, am facut pace cu faptul ca nu sunt frumoasa, am inteles care imi sunt calitatile, sunt iubita si apreciata. Asta conteaza.
Sa fiti fericiti cu totii si mai pune si tu niste poze de la tara, sa se bucure omul 🙂
Da, împărtășim această lipsă de regrete și de dorință de a ne întoarce în timp. Deși am avut categoric etape favorite sau plăcute în viață, nu-mi doresc să mă întorc. Le pot revizita și doar în gând 🙂
https://www.mobility123.com/safeway-tub-door
E interesant sa te uiti pe blog si cand nu vii adus de o postare de pe facebook 😊
Da, asta e și ideea, ca oamenii să mai vină pe aici fără Fb 🙂 Cât despre soluția cu tăierea căzii, da, am avut-o în minte la un moment dat, sunt unii care fac asta, dar mama a considerat că e prea mare deranjul și că nu merită.