România-Germania, deocamdată remiză

O săptămână în secuime la noi și alta în Germania la ei - oameni, locuri, prețuri, comparații și mai ales poze. Multe poze :)

O expresie care e constant pe buzele domnului inginer, după fiecare întâmplare sau știre din România, din care reiese că lucrurile merg într-o direcție greșită, vorba sondajului, este aceasta: „… și tu tot vrei să rămânem în țara asta!”. Discuția continuă adesea cu variante care conduc spre aceeași destinație, nu neapărat însorită, ci sigură și decentă pentru niște oameni fără copii, care vor depinde la bătrânețe de pensie și de un sistem socio-medical civilizat: Germania sau orice altă țară în care este apreciat omul educat.

Sunt câteva motive care mă țin în loc, deși admit că decizia asta se clatină tot mai mult în ultimii ani. Primul este mama, pe care nu aș putea s-o părăsesc exact acum, când are mai multă nevoie de mine, deși confruntată cu o astfel de ipoteză s-a grăbit să-mi spună să nu mă las legată de ea, că se va descurca și singură. Al doilea motiv este propria „carieră”, deși nu se mai poate numi așa, dar orișicât, activitatea din care mă întrețin este legată prea mult de limba maternă. Sigur că de muncit se poate și fără să cunoști literar limba țării în care trăiești, dar nu prea mă mai țin șalele să servesc pe la mese sau să pun marfa la raft în supermarket. Al treilea motiv mai recent este faptul că nu am apucat să mă bucur suficient de moșia în care am investit cam tot în ultimii trei ani, așa că parcă aș mai sta pe aici să apuc să văd cum crește via plantată anul ăsta, pomișorii și pisicile pe care mi le aruncă, cu atâta generozitate, vecinii peste gard.

Spre vacanță

Spre vacanță

Cu această sabie a emigrării deasupra capului, am purces anul ăsta, prin august, în căutarea ungurilor care ne-au construit casa. Le promisesem de anul trecut că mergem să vedem de unde au venit. Până la Ciumani (Harghita), locul lor de baștină, am făcut un traseu de voie, punând degetul ici-colo pe hartă, căci nu mai umblasem prin părțile alea. Și am luat cu noi și cele două mame din dotare, ca să se bucure și ele de frumusețile patriei.

O lună mai târziu am fost doar noi într-o tură prin nordul Germaniei, într-un soi de nevoie combinată cu plăcere. În cele ce urmează voi detalia fiecare săptămână în parte, cu bunele și relele ei. Cel puțin ca aspect, meciul s-a încheiat la egalitate, deși dincolo de suprafață e mai mult de discutat și rațional vorbind sunt conștientă că nu prea există comparație.

București-Harghita și retur

Traseul vacanței în România

Ca să ajungi din București în minunata Transilvanie trebuie să supraviețuiești purgatoriului numit Valea Prahovei. Sigur că erau și rute ocolitoare, dar ne-am gândit că într-o zi din cursul săptămânii (joia) nu se înghesuie lumea să viziteze frumusețile zonei, așa că am ținut drumul clasic spre Brașov. Greșit! Pesemne Valea Prahovei e aglomerată oricând, indiferent de anotimp, oră sau zi, așa că prima zi de vacanță a fost pe jumătate pierdută stând în trafic.

Am șters anxietatea cu o vizită de câteva ore la Lacul Sfânta Ana, înainte de a poposi la prima cazare de pe traseu, găsită pe Booking, la Băile Tușnad. Cazarea a fost modestă, și ca preț și ca saltele (170 de RON o noapte, două dormitoare – de fapt o căsuță din lemn cu mansardă), dar Lacul Sfânta Ana a fost o revelație. Deși ratingurile pe google vorbesc în termeni-naționalist indignați despre cum țara asta nu ne mai aparține, ci e dată ungurilor care ne cer bani pentru parcare ca să vedem lacul nostru sfânt vulcanic, realitatea la fața locului e calmă și plăcută ochiului. Mai ales în comparație cu Lacul Roșu, pe care aveam să-l vizităm două zile mai târziu.

Lacul Sfânta Ana

Lacul Sfânta Ana e rezervație naturală, în proprietatea Composesoratului Lăzărești ( o comunitate maghiară), din ce citesc pe net, care l-a dat în administrarea unei firme. Firma a pus taxă de parcare/intrare către lac, mai exact trebuie să lași mașina pe o pajiște imensă, la vreo doi km de lac, și să mergi mai departe pe jos. Coborârea până la lac e relativ ușoară (a făcut-o și mama la 80+), se face tot pe șosea sau, dacă te țin „cauciucurile”, poți coborî abrupt direct prin pădure.

Lacul ți se dezvăluie treptat până când ajungi aproape de căldarea lui. Am nimerit o zi caldă, cu soare, lacul era liniștit, câteva bărci trase la ponton, băncuțe făcute din bușteni pe malul înverzit, un singur chioșc la care se vindeau specialități locale (kurtos, langos), băuturi și câteva bude ecologice, așa și așa de curate. Liniștea din jurul lacului și atmosfera calmă, fără bâlciul caracteristic locurilor de agrement în general, au făcut toți banii dați la intrare. Pentru cine are timp mai mult, dar mai ales picioare de explorat cu ele, în prețul parcării intră și o excursie la lacul adiacent, Tinovul Mohoș, care e mai mare decât Sf. Ana. Pentru noi, însă, a fost suficientă Ana.

Sfânta Dollo la Sfânta Ana Lacul Sfânta Ana

La întoarcere era evident că mama nu avea cum să urce înapoi cei 2 km de drum până la parcare, așa că am apelat la microbuzul pus la dispoziție de firma care administrează lacul. Din 30 în 30 de minute, special pentru persoanele cu nevoi speciale, gratuit. Până la urmă pentru că nu erau mușterii ne-au luat și pe noi, ăștia fără nevoi speciale, la un loc cu mamele.

Da, 40 de lei taxa/mașină (indiferent câți pasageri ar fi în ea) pare mult la prima vedere, ești tentat să te indignezi, mai ales că vrei doar să vezi lacul și atât. Dar pesemne ăsta e prețul pentru ca lacul ăla să rămână liniștit și nu sufocat de tarabe, terase, manele, fum de grătare și alte distracții.

Ursul și sălbaticii Cumătra Vulpe

Cine vrea distracție, de altfel, o găsește din plin pe șoseaua către Tușnad, unde apare ursul în calea mașinilor și chiar vulpea. Ce e drept că și oamenii o caută cu lumânarea și resturi de mâncare. Deși locurile sunt împânzite cu panouri în care scrie în toate limbile să nu hrănești urșii, oamenii se opresc fără excepție la vederea ursului și îl momesc cu diverse alimente ca să-i facă poze. Acolo înțelegi exact de unde vine expresia „ca la urs”.

Oamenii din zonă sunt cei care trag ponoasele. Aproape orice gard din toate localitățile vizitate în călătoria asta transilvană are dispozitiv electric anti urși. Din punctul ăsta de vedere pare că îți trebuie un curaj nebun să circuli după lăsarea serii sau să bați pădurile alea la picior, știind că te poți întâlni cu ursul, și totuși oamenii își văd liniștiți de viață pe acolo.

Cazarea de la Tușnad - vedere din mansardă

Cazarea de la Tușnad – vedere din mansardă

La Tușnad am înoptat, am cinat la o terasă destul de pustie, de unde o familie tocmai pleca indignată că nu i se aduseseră papanașii comandați, iar a doua zi am pornit mai departe spre Ciumani. Ne-am oprit bineînțeles la Csíki Sör Manufaktura, adică fabrica de bere Csíki Sör, în satul Sânsimion. Dacă-ți place berea Csíki Sör – ceea ce a fost cazul nostru – te simți acolo ca la Disneyland. Ghinionul nostru a fost că nu ne-am uitat dinainte pe site ca să vedem orele la care se organizează tururile ghidate, așa că am nimerit în timpul unui tur în ungurește. N-am înțeles mare lucru – în afară de cuvântul sex rostit de ghid, după care a râs tot grupul – dar am văzut mica făbricuță și am cumpărat vreo 12 sortimente de bere pe care nu le găsești prin magazinele din București. Cu ghimbir, cu fructe de pădure, cu ardei iute, pale și diverse alte combinații. Judecând după autocarele care descarcă turiști în poarta fabricii, afacerea merge unsă, mai ales că știe să se vândă cu eticheta Tiltott – adică cenzurat/interzis de marca concurentă Ciuc.

Fabrica de bere Csiki Sor Bazinele în care fermentează berea Berea Csiki Sor în paharul concurenței Rițu din Tușnad

Un pic mai sus, la Sâncrăieni, am dat și peste Perla Harghitei, locul de unde ne vine apa minerală pe care o bem tot de anul trecut, de când ne-au învățat ungurii. Fabrica de îmbuteliere a apei nu se vizitează, însă. Pare a fi afacere românească 🙂

Și mai spre nord, spre Miercurea Ciuc, în Lunca de Sus, am dat peste SkiGymes, adică oe pârtie de ski combinată cu bob, despre care citisem pe net înainte și mă gândisem că l-am putea încerca și noi, în timp ce mamele ar fi savurat o înghețată la baza pârtiei. Și aici organizarea ungurească ne-a dat pe spate. O parcare imensă, dotată cu grupuri sanitare civilizate, exact peste drum de pârtie. Am lăsat mașina și am mers să vedem ce e cu bob-ul ăla de vară. Niște săniuțe care alunecă pe o șină din vârful dealului până la poale, spre parcare, pe diverse șicane. Un fel de montagne russe întins pe un deal cu oi păscând.

Panta de urcare Ultima șicană a pârtiei

La vederea jucăriei, mama s-a entuziasmat așa de tare că a zis că vrea și ea. Tocmai fusesem la cardiolog cu ea înainte de vacanță și ne spusese doctorul că are insuficiență cardiacă gradul doi, să avem grijă, că nu e de glumă.

– Mă, ești sigură, i-am zis mamei când am văzut-o că se așează nerăbdătoare la coadă la bob.

– Sigură, zice, că o viață am, cât o mai fi, o mai fi!

L-am întrebat pe tipul de la casa de bilete dacă un om de 80+ și tot atâtea kg are loc în bob. Tipul, relativ plictisit, n-a ridicat nici măcar o sprânceană, a zis că se poate, dar numai însoțită cu altcineva.

Cu Regina, în urcare

Cu Regina, în urcare

Pff, sarcină grea pe bobul ăla care ne-a încăput pe amândouă. Domnul inginer s-a dat și el cu maică-sa. La urcare m-a întrebat omul de la îmbarcări dacă m-am mai dat. Cred că se citea pe fața mea „relaxarea” 🙂 Apoi mi-a făcut un mic instructaj cum să frânez, dacă văd că o luăm prea tare la vale. Și la cât de grele eram, șanse mari să ne rostogolim cu viteză spre finish. Poate nu a fost cea mai grea, dar sigur mama a fost cea mai vârstnică clientă de la SkiGymes. Împreună am avut așadar vreo 140 de kg, plus emoțiile mele că voi răspunde de viața ei. Probabil așa s-o fi simțit și ea când m-a făcut și crescut pe mine. Lucru mare răspunderea asta pe care ți-o iei pentru altul.

Coborârea ar fi fost și mai mișto dacă ne-am fi relaxat mai mult. Poate dacă mai dădeam o tură ne-am fi simțit exact cum trebuie. În general am strâns mult din … dinți și tras de frâne. Tot timpul încercam s-o mențin pe mama în stare relaxată, dar la curbe tot scăpa câte un „aoleo, mamă, aoleo!” La poza finală, pe care au surprins-o camerele oficiale ale pârtiei, eram suficient de relaxate, căci se vedea deja finish-ul. A fost o experiență minunată datorită curajului mamei de a încerca ceva nou și neașteptat. Iar în final am mâncat toți patru câte o înghețată la cornet, în buza pârtiei, hlizindu-ne la poze. Mama a încuviințat că poza e bună de pus pe cruce. Pentru început i-am cumpărat-o pe suport magnetic și și-a pus-o pe frigider.

Poza oficială

Poza oficială

Pentru că nu am reușit să găsim o cazare în Ciumani, satul ungurilor, ne-am cazat în Gheorghieni, la câțiva km distanță. Dar încă mai era suficient timp din ziua aia ca să dăm o tură și până la Lacul Roșu, poarta de acces spre Cheile Bicazului și provincia soră, Moldova. Mai vizitasem Lacul Roșu cu mulți ani înainte, din partea cealaltă, dinspre Cheile Bicazului. Cred că Lacul Roșu vorbește de la sine despre diferența dintre români și unguri. Situat la granița dintre județele Harghita și Neamț, Lacul Roșu e cotropit practic exact de ceea ce Lacul Sfânta Ana a fost salvat – de turismul de masă și grătare. E drept, are și ghionionul că drumul trece pe lângă el, nu e izolat ca Sf. Ana. dar chiar și așa, acolo se simte că autoritățile au scăpat lucrurile din mână. Dacă le-au avut vreodată.

Singura poză care merită pusă de la lacul Roșu

Singura poză care merită pusă de la lacul Roșu

Îmi amintesc că prin 2009-2010, când l-am vizitat prima oară, parcă nu era așa balamuc acolo. Poate era și alt sezon, dar sigur nu era așa aglomerat ca acum. Acum n-aș ști să vă zic ce te agresează mai mult acolo: mulțumea de pensiuni construite haotic, mașinile care se bat cu oamenii pe locuri, cozile de oameni la fiecare „atracție”, glasuri multe și stridente, atmosfera de bâlci care nu are nimic de-a face cu natura pe care se presupune că vii s-o vezi în toată splendoarea ei.

Splendoare e numa’ un pic, dacă te cocoți la câțiva zeci de metri deasupra lacului, la un punct de observare (și acolo e coadă) amenajat cu un balcon din sticlă, special pentru selfi-uri. În rest, mașini multe cu numere străine, din care se revarsă strigăte de luptă neaoșe, revenite acasă în vacanță.

Cazarea de la Gheorghieni a fost ceva mai bună, mai curată, dar și mai scumpă – 300 de RON/noapte, două dormitoare. O pensiune construită la marginea orașului, ținută de un cuplu de pensionari dornici de turiști naționali. Bătrânul Szasz se văita că-i vin străini năzuroși care apoi îi dau review-uri negative pe booking, deși el e sigur că la ei acasă nu au condițiile pe care le oferă el. Un ungur naționalist 🙂

Spre Ciumani

Spre Ciumani

A doua zi am ajuns în sfârșit la Ciumani, destinația noastră principală. Am făcut un popas la un Kaufland înainte de asta, ca să le cumpărăm două sticle cu ceva bun ungurilor noștri, că nu se cădea să ne ducem la ei cu mâna goală. La ieșirea din supermarket, făcând curat prin mașină, am dus la coșul de gunoi mai multe ambalaje și mi-am aruncat cu totul și telefonul. Mi-am dat seama când să plecăm, că nu aveam pe ce să pornesc GPS-ul. M-am sunat de pe telefonul domnului inginer și, din aproape în aproape mi-am auzit telefonul sunând în coșul de gunoi de la intrarea în Kaufland Gheorghieni. Un tip zâmbitor se trăsese cu urechea aproape de coș și aștepta. Am băgat mâna în coș până la cot, dar n-am izbutit să dau de el. L-am rugat pe paznic să mă ajute, să descuie coșul. Săritor, omul s-a dus fuga după femeia de serviciu, dar până să ajungă el înapoi cu cheia am mai făcut o tentativă de sondare cu mâna și am reușit să-l scot. Domnul zâmbitor s-a uitat dezamăgit la mine și a plecat de lângă coș. Paznicul a fost și el mulțumit că a bifat o acțiune. Am plecat la drum mai departe, și de atunci telefonului meu i se tot reamintește constant că e luat din gunoi 🙂

  Gardul fabricii de case din Ciumani Buștenii înainte de a deveni scânduri Lemne așteptând să intre în cuptor, la uscareCum se fac grinzile lamelare Îmbinare „în dinți” Uși și ferestre din lemn care vor deveni termopane

La Ciumani ungurii noștri erau plecați care încotro, cu treburi, deși era sâmbăta. Cszobi, Endre, Lotzi Baci și Imre lucrează la mai multe case pe lângă Brașov, și doar în week-end vin acasă, ne-a spus șeful lor, domnul Szilaghi. Întâmplarea a făcut că era și sărbătoare mare în Ungaria – ziua pâinii. Un soi de ziua recoltei la noi. De aia erau și mulți unguri veniți în vizită prin zonă.

Cszobi ne-a primit la fabrică cu o pâine mare cât roata mașinii, din care am mâncat mai bine de o săptămână după asta. Apoi am vizitat în sfârșit locul în care s-a născut casa noastră, exact cu un an înainte. Am văzut cum se transformă buștenii în scânduri și scândurile în grinzi lamelare sau în uși, ferestre, bucăți de mobilier. Fabrica a cunoscut perioada ei de glorie în anii 90, după ce patronul, domnul Szilaghi, a venit înapoi din vest, unde învățase să muncească cu lemnul. Apoi au avut niște diferende cu un lider udemerist și au fost nevoiți să-și declare falimentul, ca să nu-și calce pe inimă și să dea șpagă. E o poveste greu de digerat, care-i amărăște și azi pe oamenii ăia.

Satul Ciumani se pare că a avut în anii 90 multe zeci de firme de prelucrare a lemnului. Acolo s-a răsturnat căruța dulgheriei, pesemne. Apoi oamenii au început să plece la bani mai mulți și azi nu mai găsești muncitori nici acolo, ca nicăieri în țară, de altfel.

Refacerea pozei pe pârtia de la Ciumani

Noi și ungurii, pe pârtia de la Ciumani

Muncitori serioși și buni, zice domnul Szilaghi, căci tocmai se închide o firmă concurentă în sat, dar nu ar lua muncitorii de acolo nici dacă i-ar lucra pe gratis, căci îi știe că nu-s de ispravă. De altfel la domnul Szilaghi am regăsit aceleași convingeri ca și la ceilalți patru cu care am împărțit curtea anul trecut: supărarea pe clasa politică națională și pe UE, teama de imigranți, nemulțumirea față de nivelul de trai.

– Și ce facem dacă nu mai avem cu cine munci, doar spuneți că aveți comenzi, dar nu aveți cu cine le face, nu mai bine școliți niște imigranți, că și ei sunt oameni? îl zgândăr pe domnul Szilaghi.

– Nu, atunci facem mai puține case!, vine răspunsul hotărât.

Mai bine ne stingem ca neam decât să ne amestecăm…

Locurile alea au o frumusețe dureroasă din punctul ăsta de vedere. Case și curți îngrijite, localități mici, liniștite, împrejurimi pitorești, o atmosferă diferită de restul țării, unde românul gălăgios și neglijent își pune amprenta pe orice. Harghita, Covasna, Mureșul, sunt cu totul altă țară față de România, deși sunt amplasate în chiar inima ei. O inimă care bate încet, molcom, fără accente stridente, dar în care combustibilul vine din afară – investițiile ungurești care se bat cu mâna hrăpăreață întinsă spre apucat, nu spre dat, de la București. E o luptă surdă între cele două, din care oamenii zonei nu par să câștige mare lucru, de vreme ce pleacă care încotro.

Supa locală cu prune și afumătură Fost grajd transformat în casă de nunți Sala de nunți în interior Poartă de Ciumani

Când s-au adunat care de pe unde era plecat, Cszobi, Endre, Lotzi Baci și Imre ne-au invitat la prânz, la o pensiune în sat, unde am mâncat un soi de supă cu prune și afumătură. Prunele dulci cu afumătura au fost o combinație interesantă. Apoi am mers să ne arate pârtia de ski, mândria locului, o investiție a unui om din sat.

– Baron local? am întrebat eu.

– Nu, e un om obișnuit, mi-a zis domnul Szilaghi.

La Ciumani ar fi de stat mai mult și de explorat împrejurimile. Poate cu altă ocazie. Am plecat spre sud, poposind noaptea la Sovata, unde am stat la cea mai scumpă cazare din sejur – 400 de RON/noapte un apartament cu două dormitoare.

De departe a fost și cea mai bună cazare din sejur, iar stațiunea în sine a fost de asemenea o surpriză plăcută, vizual, deși gazda, domnul Kelemn, era nemulțumită de rapacitatea investitorilor imobiliari și de incapacitatea autorității de a lupta cu ei sau cu urșii.

Nu neg că probabil domnul Kelemen cunoaște mai bine mafia imobiliară din zonă, dar ca turist am apreciat câteva dintre hotelurile moderne sau modernizate și mi-a plăcut mult Vila Magistraților, care e în custodia ANP și se degradează văzând cu ochii, deși încă mai poartă măreția detaliului arhitectural vechi de o sută de ani.

 

Vila magistraților, Sovata

Vila magistraților, Sovata

Un hotel din Sovata Alt hotel din Sovata Sovata însăși Mocănița

Mama la baza turnului BelvedereA doua zi ne-am cocoțat în turnul Belvedere, o construcție de vreo 30 de m, din lemn și metal, în care te urci ca să vezi Sovata de sus. De data asta mama ne-a așteptat jos.

Am încercat și Mocănița cu degetul, dar am nimerit când locomotiva era stricată, trasă pe o linie în mica gară. Ne-am pozat cu ea și atâta s-a putut. Oricum părea cam scumpă experiența cu mocănița.

 

 

 

 

 

 

La Praid, pentru că salina era închisă, am vizitat Casa Fluturilor Exotici, o clădire din lemn cu o arhitectură interesantă, în care sunt crescuți și exploatați turistic niște fluturi colorați. O vizită contra 10 lei/adult. OK, dar nu ceva extraordinar.

Fluture în Casa Fluturilor Alt fluture în Casa Fluturilor

Inima lui GizăsPe drumul spre Sighișoara ne-am abătut destul de mult ca să vedem un soi de statuie a lui Jesus – Foișorul Inima lui Iisus – construit din ceva tablă sau inox, cocoțată pe un deal la intersecția a nicăieri cu niciunde, printre niște sate de care nu am auzit și nici nu voi mai auzi. Nu e nimic de văzut în esență, probabil va mai dura ceva până când va deveni un loc de pelerinaj, dacă s-o inventa vreo poveste pentru asta – e pe traseul Via Transilvanica, apropo – iar drumul până sus e lung și prost.

Trebuie să aștepți ceva la coadă ca să te urci efectiv în statuie, până în scăfârlia lui Gizăs și să vezi panorama – niște dealuri verzi. Mă rog, dacă aveți timp și chef, se poate adăsta acolo la o bere și un langoș cu brânză și usturoi.

Ajunși la Sighișoara, am vizitat cetatea și am dormit în ultima seară înainte de revenirea acasă la o pensiune la care nici nu mai rețin cât am plătit, parcă vreo 280 de RON/noapte, două dormitoare.

În ultima zi, pe drumul către casă ne-am mai oprit prin satele săsești, mai cu seamă la Viscri, unde mama a avut ocazia să-i bată în poartă prințului Charles (încă nu era orfan și nu devenise rege), și să nu i se deschidă, căci era luni și ca orice muzeu era închis.

Apoi am poposit să mâncăm la Club Vila Bran, un complex cu mai multe vile de fapt, un mini-orășel cu de toate, probabil pentru turismul all inclusive din Bran. Și părea foarte plin, comparativ cu locurile de unde veneam noi înapoi.

A fost primul loc din vacanța asta în care am fost serviți la masă de imigranți – păreau asiatici, foarte zâmbitori, serviabili, vorbitori de maximum engleză. Experiența a fost foarte plăcută și aici, iar mâncarea excelentă.

Bătătura lui Charles, văzută prin gaura cheii La poarta lui Charles Nicio masă fără Mona Branul văzut de sus

Asta a fost vacanța românească, cu foarte puține excepții o experiență tare plăcută. A ajutat și faptul că făcusem amândoi Covid înainte de concediu și nu ne-am mai stresat cu măsurile de protecție pe unde am umblat. Oricum, judecând după cum s-au comportat ungurii când au fost la noi anul trecut, exact în pandemie, Covidul nici nu exista pe acolo. Așadar, dacă e să alegi unde să-ți faci vacanța în România, categoric Transilvania e zona cea mai indicată. Au tot ce le trebuie 😉

Instrumente de măsură și control

Instrumente de măsură și control

În Germania am ajuns pe la mijlocul lui septembrie și spre deosebire de data trecută, când am prins aproape toată săptămâna din martie ploioasă și vântoasă, de data asta au fost zile însorite. Așa că am început lent, cu o plimbare la pas prin Hamburgul tomnatic, în jurul lacului Alster, un soi de Herăstrău mai pitoresc și mai bine îngrijit, încercuit de zone rezidențiale de lux. Acolo stau bogații Hamburgului, adică bogații bogaților Germaniei.

După amiază pe Alster

După amiază pe Alster

Alsterul are câteva cluburi nautice pe mal, unde bogații și copiii lor își țin bărcile cu care se dau în timpul liber. Dar există variante și pentru săracii ca noi, așa că am închiriat și noi o canoe, cu vreo 16 euro, și ne-am aventurat prin valurile iscate de numeroasele veliere care brăzdau lacul. A fost o experiență amuzantă și plăcută.

Vedere spre Alster Mal de Alster Încă o barcă pe Alster Tot un mal de Alster Niște rațe la mal Bulevardul bogaților - un soi de Șoseaua Nordului Bărci Bărci pentru începători

A doua zi am închiriat o mașină, pentru câteva zile, cu gândul să vizităm alte împrejurimi față de data trecută. Am ajuns până la Schwerin, un castel ca în povești, la o sută de km distanță spre est, în landul Mecklenburg Pomerania inferioară.

Castelul a fost, de secole, reședință pentru ducii de Mecklenburg, niște indivizi aliniați prin portrete în castel, căsătoriți cu diverse rusoaice. E construit în stil romantic, copiind se pare unul mai faimos din Franța, iar aspectul actual datează de pe la 1800.

O parte se vizitează, dar vizual e mai spectaculos de afară. Surpriza maximă e că la finalul turului, care te poartă prin tot felul de săli și antecamere, până la sala tronului, ajungi să afli și că la ultimul etaj se face azi politica statului modern Mecklenburg Pomerania, adică acolo se întrunește parlamentul landului.

 

Schwerin-ul văzut de departe

Schwerin-ul văzut de departe

Plimbarea în jurul castelului, prin micul orășel capitală a landului și pe malul lacului, e de asemenea teribil de frumoasă toamna. Poți să vezi cum arătau casele oamenilor obișnuiți sau micilor meseriași probabil – care încă mai rezistă într-o rână prin oraș – comparativ cu castelul ducilor sau chiar cu biserica din mijlocul orășelului.

Azi s-au șters diferențele astea vizibile cu ochiul liber. Ca om obișnuit te poți bucura de tot confortul și tehnologia pe care o are la dispoziție și un bogat, iar dacă ai o casă mai mică poate fi chiar mai ieftină factura la încălzire 😉

Castelul Schwerin văzut dinspre lac La intrarea în castelul-parlament Schwerin văzut din parcul care îl înconjoară Vedere dintr-un salon al castelului În grădina castelului Sala tronului Tronurile democratice - sala parlamentului Casă din 1800 în Schwerin

La întoarcerea din Schwerin am venit spre Hamburg prin sud, am prins un apus frumos pe malul Elbei și un balon cu aer cald atârnat deasupra uneia dintre multele autostrăzi care aleargă spre Hamburg.

Pe autostradă

Pe autostradă

A doua zi am pornit spre nord, să vedem Marea Nordului, la Sankt Peter-Ording. Dacă văzusem mările sudului, în coada Americii Latine, era cazul s-o vedem și pe a Nordului. Pe drumul spre mare am trecut peste Canalul Kiel, un soi de Dunăre-Marea Neagră, construit mai demult (pe la 1800) care leagă Marea Baltică de Marea Nordului și scurtează astfel cu vreo 400 de km distanța parcursă de vapoare. Spre deosebire de al nostru, canalul nemților se pare că e mult mai tranzitat, cică e cel mai folosit din lume.

La întoarcerea de la Marea Nordului am trecut pe la ecluzele de la Brunsbuttel și pentru că tocmai intrase un vapor plin cu containere într-o ecluză am zis să stăm să vedem cum se umple și cum iese în mare. A fost o lungă așteptare, căci pe lângă vaporul ăla au mai băgat încă două mai mici și toată operațiunea a durat câteva ore. Am prins apusul și încă un curcubeu, după ce pe drumul dinspre Sankt Peter-Ording am mers înconjurați de curcubeie.

Trecerea prin ecluză spre Marea Nordului

Trecerea prin ecluză spre Marea Nordului

Când am ajuns la Sankt Peter-Ording soarele încă ardea, dar bătea un vânt care te lua pe sus. Cică așa e acolo indiferent de anotimp. Dovadă stau pădurile de eoliene care se învârt de nebune pe câmpurile alea, printre turme de vaci, oi și diverse culturi agricole. Locul e de o frumusețe răpitoare. Plaja de la Sankt Peter-Ording e imensă, nu vezi marea de la faleză, e drept că plaja e separată de faleză de niște munți de dune de nisip, dar plaja în sine e o întindere pe care turistul român de Mamaia ar fi reclamat-o la OPC de indignare.

La plaja Nordului

La plaja Nordului

Indignarea ar fi și mai mare la intrarea pe plajă, care costă. Mai mult decât la lacul Sfânta Ana. 6 euro pentru parcarea mașinii (undeva lângă intrare) și câte 5 euro de persoană. În total 16 euro pentru nu mai mult de o oră, căci am ajuns după amiaza și cât ne-am plimbat noi pe plajă, am admirat zburătorii care făceau kiting și am folosit budele amplasate fix în mijlocul plajei, s-a pornit un potop de ploaie care ne-a făcut ciuciuletăn până am ajuns înapoi la mașină.

Un pescăruș nordic Marea Nordului Kitting    Norul ăla ne-a făcut ciuciulete Toiletten de la Marea Nordului

Stațiunea pare mai degrabă un sat cu case/pensiuni construite în stilul locului, acoperișuri din stuf sau țiglă, multă verdeață, atmosferă de vacanță. Erau și mulți cu autorulotele, parcate chiar pe plajă, și probabil e o destinație mișto dacă faci sporturi  nautice. Altfel, erau și temerari care se avântau în apă, dar valurile păreau cam mari. Nu e o plajă de prosopari, mi se pare că farmecul locului e dat tocmai de coșurile alea acoperite, ca niște landouri, în care te poți ascunde de vântul care-ți bagă nisipul fin în toate ridurile.

Eoliene și curcubee

Eoliene și curcubee

Cum spuneam, pe drumul înapoi am avut câteva curcubeie în față și în lateral, a mai plouat, a mai dat soarele, a fost o trecere în revistă a tuturor stărilor meteo instagramabile, de parcă Germania își punea la bătaie toate atuurile pentru câștigarea partidei. Dar noi, românii, știm bancul cu Iadul care e mișto doar în varianta demo, așa că nu ne lăsăm păcăliți de câteva curcubee 😉

Încă un curcubeu Și încă o ecluză

În ziua trei am mers la Lüneburg – orășel hanseatic tipic, cu centru vechi bine conservat. Am vizitat turnul de apă, transformat în muzeu și loc de nunți – chiar am urcat în lift către vârful turnului cu mireasa și mirele, care și-au făcut pozele oficiale deasupra orașului. Apoi, printre alte reprize de ploaie, pe una dintre străduțele din centru am dat peste cea mai interesantă chestie – un politician de la AfD (Alternativa pentru Germania, un soi de AUR nemțesc) le oferea trecătorilor cârnați la grătar, pe care îi perpelea personal. Pe cârnați.

Politician german față cu problemele poporului

Politician german față cu problemele poporului

 

Sloganul era Eure Probleme sind uns nicht Wurst! În traducere directă ar fi că problemele voastre nu sunt niște cârnați pentru noi, dar e de fapt un joc de cuvinte, căci în germană expresia cu cârnatul e folosită precum ceapa degerată la noi sau, și mai rău, rahatul la americani. Gen I don’t give a shit! I-ar fi fost mai greu să ilustreze așa ceva, domnului Stephan Bothe, parlamentar în landul Saxonia inferioară, din 2017. Acum candida din nou (nu știu dacă s-o fi reales), iar metoda de a atrage publicul a fost să ofere cârnați calzi.

Curioasă din fire, m-am dus să întreb dacă așa ceva e legal în Germania, spunând mândră că la noi, la România, nu e. Domnul Bothe mi-a zis că la ei este. La fel au susținut și cei câțiva aflați acolo, cu cârnatul în gură. Ba parlamentarul a insistat să iau și eu un cârnat, spunând că e legal și nu e doar pentru cetățenii germani, ci pentru oricine. Mă rog, în doctrina AfD nu prea ar ajunge cârnații ăștia nemțești și pentru migranți de exemplu, dar a avut grijă unul dintre spectatorii mâncători de cârnați să mă întrebe dacă sunt turistă pe acolo.

Sloganul cu cârnatul Marketingul politic AfD

Doamna cu copilul în brațe din poză mi-a zis că oferirea cârnaților e o metodă de advertising, dar că poate să înțeleagă și de ce un astfel de gest e interzis de lege în alte țări, doar că la ei, zicea, oamenii nu sunt influențați la vot de un cârnat, chiar dacă cârnații sunt importanți pentru germani. Totuși, un pic am pus-o pe gânduri. Ca să nu rămână cu o impresie greșită i-am zis că oricum la noi nu se respectă legea.

Lüneburg văzut din turnul de apă

Lüneburg văzut din turnul de apă

Când ești în Germania faci ce fac germanii, așa că am luat cârnatul, era cald, l-am mâncat, n-a fost rău, dar ar fi fost și mai bun cu o bere lângă. Nu i-am mai zis lui Bothe că nu se pricepe să facă o pomană electorală până la capăt.

În burta turnului de apă

În burta turnului de apă

Ăsta a fost highlight-ul Lüneburgului, căci ploaia ne-a cam alungat de acolo. Ar mai fi un detaliu care mi s-a părut chintesența spiritului german – pe una dintre străzi se reamenaja trotuarul, după ceva reparații la canalizare. Am observat că în canal era băgată o găleată-sită în care probabil se strâng frunzele sau alte gunoaie de pe stradă, în timp ce apa e lăsată să treacă. Mă gândeam că la noi se asfaltează canalele și apoi se sparge strada în jurul lor și se toarnă iar asfalt, și probabil dacă le-ai cere să pună o protecție ca să nu ajungă gunoaie în canalizare ai fi privit ca un lunatic.

Lüneburg Canal german

Restul zilei l-am petrecut pe drumurile de țară, prin Heide, un soi de câmpie de stepă pe care crește o plantă roșiatică, cică protejată de lege. Câmpia nu e vreo priveliște, nu în acest anotimp cel puțin, în schimb satele, ogoarele și livezile erau o încântare, ca de obicei, pentru țăranca din mine.

La țară în jurul Hamburgului

La țară în jurul Hamburgului

Intrând în Hamburg prin sud am prins și decolarea unui Airbus Beluga de la fabrica Airbus. Se ducea în Franța, probabil, ca să ducă sau să aducă părți de avion.

Beluga zburătoare

Beluga zburătoare

Penultima zi am petrecut-o în Hamburg, la Zilele portului, o sărbătoare care fusese amânată din vară, din cauza pandemiei. Vremea a fost la fel de capricioasă, dar asta deja e normal pentru zonă și parcă nu mi s-a mai părut așa morocănos totul.

Sărbătoarea portului pe toate limbile O parte a meniului Aperitivul Unul dintre cele mai frumoase vapoare din port

Am început cu o masă de pește și fructe de mare la Atlantic Fish, un bistro amenajat într-o fostă clădire a docurilor, unde se descărca peștele pe vremuri. De fapt sunt mai multe locuri ca ăsta acolo, dar ăsta cică ar fi mai ieftin. Nu a fost neapărat ieftin, pentru că ne-am aruncat să comandăm diverse, începând cu un platou de stridii. Dar de mâncat am mâncat bine, așa că am putut apoi să vizităm vaporul vămilor, deschis publicului, și să căscăm gura pe la alte ambarcațiuni care se plimbau prin port.

Portul în sărbătoare

Portul în sărbătoare

Hamburg nu e un oraș ieftin, cel puțin pentru veniturile noastre, și nici prea turistic nu mi se pare, deși are o lumină aparte și iese bine în poze, chiar și așa plin de șantiere cum e 🙂 Transportul mi s-a părut cel mai scump. Pentru transportul prin oraș am folosit diverse variante. Cu metrou/tren urban/autobuz, cel mai convenabil pentru mai multe călătorii era un „bilet” colectiv de o zi – aproximativ 12 euro – putea fi folosit de vreo 5 persoane. Altfel prețul unei călătorii/persoană era 3.50 euro.

Stația Elbruken Gara Centrală Gara Centrală Un cartier de birouri Un viitor cartier Un locuitor de la periferie :)

Dar în Hamburg există și niște mașini electrice pe care le poți închiria cu minutul. Sunt avantajoase că le poți lăsa oriunde, fără grija că trebuie să plătești și parcarea, iar dacă mai ai și companioni deja devine mai rentabil decât transportul în comun. De exemplu când am mers în port am fost cu un BMW din ăsta electric. Trei persoane, 7 euro o jumătate de oră, un cost mai mult decât mulțumitor, comparativ cu cât ne-ar fi costat transportul în comun până acolo, și într-o zonă în care circulația era restricționată din cauza unor veșnice lucrări de reparații la metrou, care necesitau diverse transbordări.

Altfel, prețurile la supermarket nu păreau mult mai scumpe comparativ cu România – cel puțin ce am cumpărat noi – iar dacă te duceai să cumperi de la supermarketul turcesc aveai ocazia să cumperi legume și fructe la prețuri decente. Ce mi s-a părut mult mai scump au fost produsele dintr-o piață volantă, a producătorilor locali. Acolo am văzut prima dată roșii vândute la suta de grame 🙂 Dar și restul fructelor sau carnea păreau scumpe. Cele mai ieftine erau merele.

Roșii pentru fraieri Fructe locale Păsăret Ouă

Cam astea au fost cele două mini-vacanțe ale mele de anul ăsta pe care le-am savurat ca și când ar depinde de ele o decizie pe care nu o pot lua încă. Pentru că argumentele emoționale de partea asta nu pot concura cu cele raționale de pe partea cealaltă. Probabil că va veni și vremea aia, la un moment dat, dar deocamdată avem o remiză. E bună și supa cu prune, dar și stridiile când și când.

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

6 comentarii la “România-Germania, deocamdată remiză” Subscribe

  1. Eu... gen 14/10/2022 at 18:10 #

    Am citit articolul pe parcursul întregii zile puțin câte puțin. Ca pe o cană de cafea din care sorbi din când în când.
    În activitatea asta a dumneavoastră de a lucra cu cuvintele se vede un meșteșug de o viață.
    Poate părea exaltat comentariul meu, dar este doar exprimarea unei senzații pe care o am la sfârșitul fiecărui articol. De ani de zile. Negreșit.

    • Dollo 17/10/2022 at 14:39 #

      Mulțumesc, prind bine când și când niște aprecieri 🙂

  2. Anca 22/10/2022 at 15:30 #

    Cei de la Csiki au un local in Bucuresti unde se gasesc sortimentele de bere si preparate unguresti – Transylvanian Forbidden Csíki Sör Craft Brewery, pe strada Covaci nr. 6 😀

    • Dollo 23/10/2022 at 08:04 #

      Mulțumesc pentru pont, nu știam, n-am mai fost prin Centrul istoric de ceva vreme.

  3. dragos 22/10/2022 at 20:14 #

    Minunat loc Sankt Peter-Ording! Ne tot gandim la o vacanta acolo. Singura problema e vremea. Am fost in iulie, lumea era imbracata ca de toamna tarzie la noi, stateau toti infofoliti in „corturile” alea de pe plaja (le zic asa pentru ca nu stiu cum se numesc), iar magazinele locale vindeau caciuli si fulare.

    • Dollo 23/10/2022 at 08:00 #

      Păi de aia am ajuns și noi acolo, la recomandarea ta 🙂 Într-adevăr, merită o vacanță cu explorări multiple prin zona aia, chair dacă nu e de plajă neapărat.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Ce ar fi de văzut/făcut în Portugalia

Porto, râul Douro și un pod făcut de Eiffel

Vizitat Lisabona, Porto, Estoril, Sintra, Coimbra, Fatima, Obidos&co; lăfăit pe plajele din Algarve, mâncat fructe de mare sau ce vă poftește apetitul, băut vin verde, ascultat Fado live, simtit bine pe bani putini

Dacă-ți iubești copilul

adam si eva

Dacă s-ar face un referendum pentru introducerea în Constituție a dreptului de a fi tras de curent, probabil mi-ar fi greu s-o conving pe mama să nu meargă să voteze. Dar pentru ăsta din 6-7 octombrie nu a trebuit să-i explic că dragostea are forme atât de diverse, încât nu e treaba omului s-o înghesuie într-un tipar alb-negru

Mergând pe sârmă

domnul i

Împrumutam bicicleta și mergeam noaptea în parc la Icoanei. Îmi era rușine altfel, pe zi, să nu râdă lumea de mine, că sunt ditamai bărbatul și cad de pe bicicletă. Că am căzut de câteva ori, dar de aia am și ales Grădina Icoanei, că are aleile de nisip și pământ, nu mă răneam prea tare când cădeam. În trei nopți am învățat.

Life’s a bitch, prison bitch

irina-jianu-6-560x419

Irina Jianu, condamnată în lotul „Trofeul calității” alături și pentru Adrian Năstase, ispășește șase ani de pușcărie în închisoarea construită chiar de firma ei, în 2006, la Bacău

De ce ea? (3)

tarau-victoriei

Viața de după: reabilitarea, mai grea decât pușcăria, a muncit la negru pentru că nu o angaja nimeni, victoria de la CEDO și rejudecarea procesului în țară, pierderea și regăsirea dosarului, apariția unor „victime” noi atrase de ideea de potențial câștig, facultatea de drept, doctoratul și victoria finală.

Jadranska magistrala

drum4

Este motivul care ar trebui să vă ducă în Croația, drumul cel mai frumos spre o destinație care nu face decât să confirme preludiul ăsta auto, suspendat între munte și mare.