Finalizăm seria de cărți citite anul ăsta la clubul de carte cu una frumoasă și caldă, ca o amintire din copilărie. „Inocenții” e pentru mine prima întâlnire cu scriitura Ioanei Pârvulescu și probabil că nu va rămâne și ultima. Deși admit că am început-o oarecum resemnată, crezând că va fi tot ceva în genul „Vârstele jocului, strada Cetății”, a lui Claudiu M. Florian, care avea potențial, dar a reușit să mă plictisească și enerveze în același timp.
Curios lucru, cele două cărți sunt similare de fapt, scrise de doi oameni care au copilărit în perioade relativ apropiate (anii 60-70) și în zone apropiate (Rupea și Brașov) în familii sau localități multiculturale, multietnice.
În esență sunt două cărți despre amintirile din copilărie ale autorilor, doar că ceea ce e obositor la Florian este stilul forțat copilăros/precoce cu care insistă să povestească, chiar și atunci când devine neverosimil. Ai senzația, citind, de spectacol pentru copii jucat de actori maturi care se silesc să vorbească infantil ca să pară ce nu sunt. Aceeași problemă am avut-o și cu „Tatăl celuilalt copil”, a lui Parinoush Saniee. Se pare că e un curent ăsta cu scrisul „la/din mintea copilului” și poate o fi gustat de unii, dar nu le iese tuturor.
În „Inocenții”, însă, Ioana Pârvulescu nu se străduiește să găsească un mod inedit de a scrie și reușește astfel să dea o voce matură, naturală și în același timp inocentă propriei copilării, iar rezultatul te afundă într-o poveste din care n-ai mai vrea să ieși. Câteodată e mai simplu și de efect să spui pur și simplu povestea, fără să te chinui cu artificii literare îndoielnice.
Inocenții e cartea copilăriei trăite într-o casă antifonată împotriva comunismului, prin grija maturilor familiei pentru cei patru copii. O casă mare, care îi cuprinde și ocrotește aproape ca o ființă vie, pe toți membrii celor patru familii înrudite: bunicii materni ai autoarei, sora și cumnatul bunicii (străunchii), unchii și cei doi copii ai lor și, la ultimul etaj, în pod de fapt, propria familie, mama, tata și fratele.
În toată copilăria tot ce am învățat a fost să supraviețuim. Și toți părinții și bunicii și unchii și străunchii ne arătau cum.
Ce-i drept au avut de la cine să învețe. Mărturisesc că am citit cu invidie, comparând mereu cu propria copilărie, mult mai săracă în oportunități de învățare și în modele. Bunicul autoarei fusese doctor, bunica a avut și ea un aport interesant la creșterea celor patru, strămătușa fusese profesoară de geografie și directoare de școală, soțul ei fusese învățător, mama și mătușa erau ambele chimiste (dar nu de renume mondial), iar tații, pare-se, ingineri. Copiii au fost crescuți într-o casă în care se citea mult și în toate limbile, iar asta nu avea cum să dea greș în educația celor mici.
N-am văzut pe nimeni din casă citind cu atâta poftă, ca tata. Cum avea un ban, cum își lua sau ne lua o carte, pe care o deschidea de parcă ar fi vrut să se mute cu totul acolo, înăuntru.
Cititul ăsta era un mod de educație suplimentară, pe lângă școală, dar și un mod de evadare din timpul în care trăiau – comunismul. Mi-am dat seama că și pentru mine a fost atunci și, iată, continuă să fie valabil acest rol al cititului, de evadare dintr-o realitate în care nu te simți confortabil. În casa din Brașov se citea mult și în diverse limbi, pentru că:
Toți adulții casei spuneau că ești de atâtea ori om câte limbi străine știi, și toți erau de cel puțin trei-patru ori oameni, diferiți între ei pentru că limbile știute erau diferite, dar româna, germana și maghiara apăreau în repertoriul tuturor. Socotit așa, casa noastră adăpostea vreo 30 de oameni. Tata-mare era de cinci ori om, știa, de exemplu, și italiana, și franceza și, în plus, era singurul care, datorită cabinetului medical, învățase de la un pacient câteva cuvinte țigănești. Un prieten al familiei noastre repeta adesea că în Brașov până și câinii latră în trei limbi! La care Nenea Ionel răspundea invariabil: „Iar oamenii înjură în trei limbi!” Și se arăta gata să exemplifice.
Nenea Ionel, străunchiul, este de altfel personajul care se face vinovat de cea mai amuzantă înjurătură pe care am auzit-o. „Porcul de Ninel!” era înjurătura lui favorită, și nici copiii, nici cititorii nu au habar cine era acest Ninel și cu ce-i greșise unchiului, până când autoarea nu mai crește puțin ca să-l poată citi pe „Ninel” invers 🙂
Nu numai unchiul este un personaj cu trecut și cu enigme, ci aproape toți ai casei au propriile povești, pe care le afli odată cu autoarea, în diverse etape ale copilăriei, de regulă atunci când e vreo concluzie de tras. Și sunt destule și frumos ambalate.
Când trebuie să înțeleagă de ce unchiul Ionel nu cântă niciodată la aniversări, în cor cu restul familiei, autoarea află că el mai iubise pe cineva înainte de mătușa și astfel înțelege că…
fidelitatea pentru o dragoste veche încheiată și noua dragoste nu se exclud. Și mi-am dat seama că, pe lângă oamenii ei vizibili, o casă adăpostește și oameni invizibili, care-i fac pe cei care se văd să se poarte ciudat. Foarte multe încurcături dintr-o casă vin de-aici, de la oamenii invizibili.
Când verișoara mai mare, Dina, care devenise adolescentă, se îndrăgostește și nu mai e așa de interesată de jocurile copilăroase ale grupului de patru verișori, autoarea înțelege că…
Dragostea e o calamitate pentru orice grup, mi-am dat seama încă de pe-atunci.
Deși copiii familiei sunt, atât cât se poate, feriți de realitățile de afară, ei află și înțeleg, în felul lor, urmările pe care regimul le are asupra oamenilor din jur. Strada pe care stau își schimbă numele din sfânt în poet rus, orașul Brașov e redenumit pentru o vreme Stalin, casele vecinilor și prietenilor lor sunt demolate ca să facă loc unor edificii comuniste, meșteșugari de alte naționalități din cartier sunt siliți să se mute sau să emigreze, rude mai apropiate sau îndepărtate fac pușcărie politică sau sunt deportate în Siberia. Chiar părinții autoarei povestesc cum, în prima lor excursie pe munte după căsătorie, excursia de miere, au ghinionul să se întâlnească cu partizanii anticomuniști care îi deposedează, cu politețe și duhul blândeții, de cele mai trebuincioase lucruri pe munte: bocanci, rucsac, conserve, lanterne.
Totuși inocența nu se manifestă numai în dreptul copiilor. Pare că și maturii casei sunt într-o măsură mai mare sau mai mică inocenți, sunt nepervertiți la lumea care-i înconjoară și în care sunt siliți să trăiască, deși în mod clar nu-i împărtășesc valorile. Sau cel puțin așa se simte dintre povestitoare. Pentru că…
viața personală își permite, în anumite momente, să se lupte și chiar să învingă istoria, s-o ia în râs și-n răspăr. Uneori trăiești câteva scurte momente de rai, în mijlocul iadului.
Iar iadul, de altfel, conform mamei autoarei, chimistă cum spuneam mai sus, nici nu este un loc prea rău, căci are sulf care face bine la reumatisme 🙂
Dacă iadul ar exista, și în el ar fi pucioasă, s-ar duce lumea la băi, acolo, să-și vindece tot felul de boli și ar scăpa de dureri! Iadul ar deveni stațiune balneară
Cartea este o colecție de cugetări personale, născute din amintirile cele mai dragi ale vieții, dintr-un proces de rememorare și reinterpretare a unor fapte, persoane și întâmplări, pe care abia după ceva viață trăită din contul tău ajungi să le înțelegi sau să le interpretezi la adevărata lor valoare. Asta dacă nu e prea târziu, căci…
O părere de rău pe care o am și eu, acum, după atâta vreme. Pe toți adulții de la mesele la care participam aș avea să-i mai întreb o mulțime de lucruri. Dar se vede că trecutul trebuie să rămână, în viețile noastre, la fel de plin de posibilități ca viitorul. Depinde de fiecare pe ce cale a viitorului e în stare să-și plaseze viața și în ce variantă a trecutului, din o mie, e în stare să-și găsească urma.
(…) Câtă răbdare și cât noroc îți trebuie la recitire, până să dai de capăt șaradelor trecutului! Cât de greu înțelegi unele lucruri pe care nu le-ai trăit direct și cât de diferit le înțelegi, în timp, chiar și pe cele la care ai asistat sau ai contribuit.
Dacă sunteți în etapa aia a vieții în care vă amintiți de propriul trecut și deci mai sensibili la poveștile astea emoționat-nostalgice, citiți cartea asta. Dă o stare de bine. Pentru că indiferent dacă ai avut sau nu o familie de intelectuali în jur, care să-ți creeze o mulțime de oportunități de învățare în copilărie, esența poveștii ăsteia se referă la acel timp universal valabil, în care cei mai mulți dintre oameni s-au simțit ocrotiți, iubiți și în afara timpului real, precum Adam și Eva înainte de a avea trup și a fi izgoniți din Rai din cauza lui. Iar toată viața de după nu fac decât să încerce o revenire:
Corpul intrase în viața lor și n-au mai putut fi niciodată fericiți și neterminați cum sunt copiii. Acum se tot ocupau de trupurile lor și, ce să mai vorbim, s-au apucat să se chinuie exact așa cum le spusese Dumnezeu pe limba Raiului, pe care au și uitat-o imediat, și au fost nevoiți s-o ia de la capăt cu alte limbi, una mai grea ca alta. Cum vedeți, izgonirea din Rai e în viețile tuturor oamenilor, nu numai ale primilor doi: e momentul în care devii mai întâi sclavul propriului trup, de a cărui goliciune ți-e rușine, iar apoi intri în puterea magică a unui om cu care încerci să te întorci, de obicei doar cu trupul său, eventual, cu trup și suflet, în grădina Raiului.
(…) Și așa am aflat că nu trebuie să aștepți să fii și terminat, și fericit. E ori una, ori alta.
Ne întâlnim, online, miercuri, 30 noiembrie, de la ora 20.00, ca să discutăm despre cartea asta. Dacă ați citit-o sau o citiți până atunci, intrați aici și haideți să vedem ce a înțeles fiecare din ea.
De data asta am reușit să termin cartea, răspund „prezent”.