Recitind romanele tinereții, la maturitate, afli că…

Deși jumătate e scris în patul unei curve, romanul „Patul lui Procust”, al lui Camil Petrescu, nu e neapărat unul de dragoste, ci o frescă a societății interbelice românești, actuală și azi, o sută de ani mai târziu.

„Patul lui Procust” figura pe lista mea de lecturi adolescentine bifate, undeva la capitolul romane de dragoste. Cred că îmi și amintesc cele două volume din biblioteca părinților, din colecția BpT parcă, dar recitind cartea acum pentru clubul de carte realizez că doar la atât se rezumau aducerile mele aminte. Era o singură scenă de care credeam că îmi amintesc, dar și aia am descoperit că nu era din cartea asta, de vreme ce la lectura asta nu mai apare. Pe scurt, am citit acum la maturitate „Patul lui Procust” și mi-am dat seama că nu e un roman de dragoste 🙂

Cred că i s-a făcut această reclamă mascată ca să se vândă mai ușor filosofia din ea. Romanul e publicat în 1933 și conține bucăți de viață din anii premergători. Are o structură jurnalo-epistolară interesantă, mai ales că, spre deosebire de alții care au încercat stilul ăsta, Camil Petrescu a și reușit să dea voci distincte celor trei personaje cheie care „scriu” acest roman.

Avem câteva scrisori de la o misterioasă doamnă T. care se destăinuie autorului într-un stil mai degrabă enervant prin abundența de comparații și metafore tipic feminine, apoi avem jurnalul tânărului Fred, care îi povestește autorului un pic despre el, dar mai mult despre societate și alții, uzând mereu de scuza că nu știe să scrie, deși pare că se descurcă binișor. Iar în jurnalul lui Fred avem scrisorile poetului și jurnalistului Ladima către curviștina cu pretenții artistice Emilia, cea de-a treia poveste din poveste, cu care Camil Petrescu vrea să ilustreze mitul procustian al nepotrivirii, al neadaptării la norme.

De fapt în tot romanul respiră fiolosoful Camil Petrescu, directorul de teatru Camil Petrescu, dar mai ales iubitorul de femei/actrițe Camil Petrescu 🙂 Și pe astea le-am aflat cu zece ani în urmă când l-am cunoscut pe fiul cel mare al scriitorului, și el un Camil Petrescu, trăit o viață în America și revenit în țară ca să moară pe pământ strămoșesc. Un personaj interesat, dacă aveți chef și timp puteți să citiți interviul cu el aici și aici.

Revenind la cartea tatălui, am rămas de data asta cu ceva mult mai consistent după lectura ei. În primul rând e vorba despre atmosfera socială a epocii, acel interbelic la care se raporteză mulți cu nostalgie, dar care era tot un soi de capitalism de cumetrie ca acum, cu corupție cât casa regală, sărăcie lucie în contrast cu o bogăție deșănțată. E interesant să auzi acum pe unii cum îi ridică în slăvi pe boierii și industriașii de atunci, ca să-i afli în romanele epocii că nu sunt decât niște gigibecali sau poponeți interbelici. Au afaceri profitabile doar pentru că sunt păguboase pentru stat, vând mărfuri proaste, pe care ei înșiși nu le consumă (căci recunosc că se produc mai bune în vest), cumpără oameni, distrug vieți, se situează deasupra celorlalți și asta li se pare natural. Între ei, câteodată, mai sclipește o dâră de omenie, dar e rapid mascată de vanitate și cinism.

Din tabloul epocii nu putea să lipsească presa, condiția mizeră a jurnalistului aflat la mâna și chenzina bogatului corupt, silit să facă propagandă, nu jurnalism, pentru a susține interesele politico-financiare ale patronilor ziarului. Fix ca azi. Și legat de asta, Camil Petrescu, prin gura lui Fred, face un portret fidel și actual publicului românesc, incapabil de discernământ (din lipsă de educație) și în același timp sau poate tocmai de aceea mult mai sensibil decât alte publicuri. Mă rog, aici nu știm, poate că lipsa asta de discernământ a publicului e mai răspândită decât credem noi.

În contextul dat, sărăcia și promiscuitatea merg mână în mână și doar puțini dintre săraci își permit să aibă onoarea de a alege când și cum să iasă din propria viață, precum Ladima. Restul continuă să se prostitueze sperând la prinderea peștelui cel mare, ca să se facă „oameni”.

Abia în ultimul rând aș menționa dragostea, căci până la urmă e mai degrabă un roman despre ideea de dragoste. Niciunul dintre protagoniști nu o găsește sau nu se mulțumește cu ea. Din punctul ăsta de vedere e genul ăla de roman în care lucrurile se complică înadins, doar ca să pară mai interesante. Doamna T îl iubește pe Fred. Teoretic și Fred o iubește pe doamna T, doar că el nu se consideră un om obișnuit, el e un degustător, un consumator, un experimental, nu se vede înjugat la o căsnicie, deci preferă să sufere după doamna T. decât să se căsătorească cu ea și să vadă cum dragostea lor sucombă în banal. Un oarecare D. suferă și el după doamna T., dar pentru că ea suferă după Fred, acest D. este și el condamnat la suferință. Ladima, intelectualul, verticalul jurnalist și poet genial, o iubește pe banala, vulgara Emilia. Deh, nimeni nu e perfect. Emilia, însă, vrea bani, nu poezie. Prin urmare îi caută în fiecare bărbat care o cumpără.

Toate astea s-ar înscrie pare-se în acel mit antic al lui Procust, un monstru care sluțea oamenii ca să-i potrivească pe patul lui – fie le tăia picioarele, fie îi lungea dacă erau mai scurți. Romanul lui Camil Petrescu asta vrea să arate, faptul că toți suntem de fapt supuși acestei adaptări forțate la niște șabloane sociale, iar incapacitatea de a ne adapta la ele ne ucide, după cum și adaptarea însăși ne ucide unicitatea. Fred a preferat să sufere decât să se transforme într-un iubit/soț oarecare. Doamna T. s-ar fi adaptat, dar n-a avut cu cine. Ladima n-a reușit să se plieze pe modelul epocii, să facă bani din propagandă deșănțată pentru patronul și liberalul care-l plăteau, prin urmare n-a reușit nici să-și cumpere femeia visată.

Înțeleg că romanul face parte din lecturile obligatorii pentru Bacalaureat, ceea ce mi se pare interesant, pentru că bănuiesc că este maniera cea mai potrivită de a-i face pe tineri să citească despre interbelicul românesc, intercalat între burta și p…elvisul Emiliei și alte descrieri obsedant carnale ale lui Camil Petrescu. Căci e inutil să dăm vina pentru ele pe Fred, săracul, când ele continuă și în epilogul autorului 🙂 Până la urmă poate că asta e definiția romanului bun, să aibă câte ceva pe gustul tuturor.

Ne întâlnim vineri, 11 noiembrie, de la 20.00, online, ca să discutăm despre domnul Camil Petrescu, aci de față, despre roman și toate câte se găsesc în el. Dacă l-ați citit și vreți să participați intrați aici.

 

Mi-am păstrat câteva fragmente din carte care mi-au plăcut, așa că le las și aici, ca să-mi aduc mai bine aminte de subiect data viitoare:

Fred despre femei și bordeluri, și mirarea lui că și curvele erau iubite de cineva

Plânsul demonstrativ mie îmi reaminteşte de o femeie care şi-ar schimba bandajul igienic în public.

*

Căsuţe mici cu porţi de lemn întredeschise, prin faţa cărora treceam de câte cinci şase ori, până când mă decideam să intru, ca să nu fiu văzut, nu de vreun cunoscut, dar nici măcar de trecătorii necunoscuţi şi indiferenţi… În casele astea nu atingeam nici un obiect căci toate îmi dădeau aceeaşi impresie pe care de copil o aveam, când mi se spunea despre carnea de cal că e spurcată…

*

Ei bine, adeseori întâlneam în aceste odăi cărţi poştale ilustrate şi fotografii, pe care multă vreme le-am crezut aşa, adunate de pe stradă, răpite destinatarilor, numai ca să împodobească odaia femeii, dându-i iluzia vieţii de familie. Dar într-o zi am descoperit că aceste ilustrate erau adresate chiar femeilor la care veneam, cuprinzând date autentice de familie….

*

Acuzat că e vanitos pentru că se îmbracă la modă și își schimbă des costumele, Fred îi ține lui Ladima un expozeu despre virtuțile stofei englezești (care costa 2000 de lei față de doar 600 aia românească, produsă prost la fabricile lui tac-su, dar numa bună pentru sărăntocii români – Fred nu sesizează ironia situației, deși e un individ cu bun simț până la urmă) și despre vanitatea celor care aleg să iasă în evidență nefiind la modă:

Găsesc, împotriva convingerilor obicinuite, că tocmai a nu urma „moda”, adică a nu fi îmbrăcat ca toată lumea, e o dovadă de vanitate puerilă… Cei care vor să fie individuali în îmbrăcăminte, tocmai ei se fac vinovaţi de lipsă de modestie…

Despre doamna T. și dotările minime feminine:

Cred că o femeie, dacă are ochi inteligenţi, dinţi albi, mâini subţiri şi picioare nervoase, îşi poate îngădui orice.

*

De altfel, femeile „cu mister” adevărat nu sunt cele care fac „lampa mică”, sau pun abajur de hârtie roză (ca acei negustori de stofă care înadins astupă ferestrele, pentru ca, în semiântunericul prăvăliei luminate scăzut, să-ţi vândă marfă proastă). Căci femeile frumoase sunt iubite şi după ce s-au dat, desfăcând picioarele ca nişte bacante, şi după ce au înşelat, şi după ce au revenit.

Şi oricum, femeile care înseamnă destinul unui om, cele adevărate, care sunt foarte puţine (căci restul sunt femele), îşi încep misterul după ce s-au răsturnat în patul bărbatului.

*

Ladima, despre Micul Paris:

La Bucureşti melancolia are ceva mizer. E cu ploaie, cu lemne în stradă şi canale desfundate, cu ziduri leproase, cu trotuarul spart, care te stropeşte, cu străzile sucite.

Tocmirea lui Ladima cu industriașul Vasilescu, pentru banii destinați unui nou ziar:

— Domnule Vasilescu, dar e peste putinţă să găseşti redactori cu 8 mii de lei pe lună.

— Cum nu? Lasă… Cunosc eu gazetari care pentru 8 mii de lei pe lună îţi scriu o gazetă întreagă… că mor, săracii, de foame… Reporterii, n-ai nevoie de ei, tai din alte gazete…

Ladima, renunțând la ziar, pentru că nu e lăsat să scrie ce gândește:

— Dragă domnule Vasilescu… Nu te supăra… Eu sunt un om care scrie… Şi dacă nu scriu ceea ce gândesc, de ce să mai scriu? Nu pot altfel.

*

Când alţii au vilă şi casă şi onoruri, pentru că au renunţat la mândria de a fi ei înşişi, mie nu mi-a rămas decât dreptul de a scrie şi mai ales de a scrie ce gândesc. Dacă nu scrii ceea ce gândeşti, de ce să mai scrii? Sunt alte mijloace de făcut bani, mai practice, mai rodnice decât acela de mercenar al condeiului… La urma urmelor, pentru ceea ce mi se propune e prea puţin leafa de gazetar… Domnii aceştia nu mă cunosc. Dacă e vorba să accept asemenea îndeletniciri, atunci vreau să fiu şi eu ministru ca ei, vreau moşie şi castel în Transilvania. Într-o cameră mobilată nu se poate locui bine decât cu o biată conştiinţă limpede.

Ladima polemizează cu foști și actuali miniștri, susținând că nu există criză, că lumea are bani, doar statul nu are:

E o criză a statului românesc, iar statul e sărac pentru că mai nimeni nu-și plătește impozitele.

Iar statul preferă „constructorii veroși”, după cum se exprimă un fost ministru, decât niște individualiști străluciți ca Ladima.

Publicul românesc, văzut de Fred Vasilescu:

Cred că el şi-a dat seama că opinia publică, la noi, e incapabilă de discernământ, dar în acelaşi timp şi mult mai sensibilă ca orice altă opinie publică. De asta sunt sigur. Din pricina acestei lipse, orice scris produce impresie profundă şi întotdeauna cel care scrie are absolută dreptate.

Oricine „înjură” pe cineva la noi, în gazetă, „are dreptate” şi tulbură. Se înţelege de la sine că această excesivă sensibilitate a opiniei publice româneşti faţă de orice afirmaţie însemnează anularea însăşi a oricărei opinii adevărate, capabile de luptă şi rezistenţă. Pamfletarul acesta extrem de inteligent a înţeles acest lucru şi atunci a adoptat ca principiu deliberat: beştelirea crâncenă a celui pe care vrea să-l combată… Ca urmare a faptului că nu sunt în stare de o opinie reală şi de discernământ, românii sunt poate şi neamul din lume cel mai sensibil la ridicolul exterior. Am înţeles asta în timpul cât am fost la legaţia din Londra. Nicăieri nu sunt, cred eu, mai puţini maniaci, adică în realitate mai puţini oameni cu viaţa interioară ca la noi. Vreau să spun că toţi maniacii au viaţa interioară, dar ţin să afirm că, după părerea mea, după câte am înţeles de pe unde am fost, orice om cu viaţa interioară trebuie să-şi organizeze traiul de toate zilele, să şi-l simplifice pe baza câtorva deprinderi sistematice, manii, cum le numesc ceilalţi, care-l scutesc de atenţie exterioară, de explicaţii şi de pierdere de timp… dacă nu e încă limpede, poate că am să mai revin, căci faptul că englejii, francezii, germanii şi nordicii dau cel mai mare număr de maniaci mi-a dat mult de gândit când eram în străinătate. Şi cred că e şi uşor de constatat din istorie că mai toţi oamenii mari au avut manii, adică au avut curajul să treacă puţin drept ridicoli. Un om ridicol e însă un om pierdut într-o ţară incapabilă de discernământ şi aprofundare. 

Camil Petrescu despre pamfletarul român:

Cred că pot să confirm, şi din proprie experienţă, în viaţa noastră gazetărească, această impresie că — împotriva aşteptărilor — nimeni nu e mai speriat şi nu-şi pierde capul mai uşor, când e la rândul lui atacat personal, în viaţa lui proprie, decât un „temut pamfletar” Oamenii aceştia sunt în situaţia acelor chirurgi care opresc hemoragiile organelor rupte în accident, desfac vintrele oamenilor, dar devin palizi şi se zăpăcesc când întâmplător se înţeapă la deget şi văd sângele propriu apărând în picături roşii.

Despre religia noastră strămoșească:

Catolicismul e raţionalism curat… Dogmele creştin-ortodoxe, prin cuprinsul lor ilogic, şi intenţionat ilogic, menţinut aşa după lupte de sute de ani în sinoade ecumenice, înlăturând orice înţelegere, arată că ortodoxismul nu e o religie de discuţie logică, ci de credinţă totală în creatorul lumii…

Despre dragoste și cum ne raportăm la cei care suferă din ea:

Îmi dădeam seama cât de mult ţine să afle, şi înţelegeam, în aceeaşi clipă, că nu pot să nu fac parte din acea cumplită coaliţie care se formează de la sine împotriva unui bărbat înşelat… Laşitate, simplă dorinţă de a-ţi simplifica existenta, teama să nu pari poltron, un sentiment de vulgar orgoliu că eşti în clipa aceea deasupra, nu ştiu ce, m-a împiedicat să-i spun ceea ce ştiam, lui Ladima. Poate şi gândul că l-aş face să sufere — şi toţi dispreţuim la alţii suferinţa din dragoste, o credem neserioasă şi găsim că ni se cere prea mult ca să ne „amestecăm în asta”

*

Dragostea lui Ladima pentru Emilia e comparată cu adicția unui cartofor: 

Ceva din această mulţumire e şi în scrisoarea asta a Iui Ladima, care, pătimaş, împrumută însuşi Emiliei tot ceea ce-i trebuie ca s-o poată iubi şi o iubeşte anume, pentru ceea ce i-a împrumutat chiar el.

Patronul politic al lui Ladima plănuiește să-l facă „om” când scrie bine la gazetă, apoi renunță pentru că Ladima e inflexibil, deci nu poate fi „om”. O definiție a „omului” explicată pe larg de Camil Petrescu în 1933, actuală și azi:

Înainte de Revoluţia Franceză, privilegiul era favoarea regală: titlu, deci avere (mai totdeauna), dar acum formula e mai simplă: avere, deci titlu, adică privilegiu. În războiul pentru-ntregire, soldatul pur şi simplu (adică provenit din locuitor) avea dreptul şi mai ales datoria să meargă zi de zi în linia întâia de tranşee şi de foc, pe când soldatul-om avea dreptul şi datoria (neânscrise, e drept, în Constituţie, dar fixate printr-un ordin al Ministerului de Război) să cumpere un automobil şi să rămână „ataşat”, pe lângă el, la cartier, la Iaşi, Bârlad, Bacău, Roman, Botoşani, sau Oneşti etc. E adevărat că ordinul publicat în ziare, în mod cinstit, nu fixa nominal pe cei care aveau acest drept şi această datorie, dar de vreme ce numai „oamenii” aveau bani să cumpere un automobil, chiar dacă sumele proveneau prin fraudă, e de la sine înţeles că restul locuitorilor erau excluşi. Un om are dreptul să fie unde e, chiar dacă altul aduce meritul şi soluţia. Recent, un ministru nu a invitat oare, de pe banca ministerială, mărturisind că n-are soluţii, pe cei care au soluţii pentru remedierea crizei, să vie să i le dea, ca să le aplice el, fiindcă el niciodată n-a făcut presupunerea că dacă n-are soluţii, n-are dreptul să stea în locul acela, căci el se ştia pe sine om? Gheorghidiu avea deci perfectă dreptate şi ştia bine ce spune: Ladima nu era un om. El nu putea fi numit, de pildă, membru în nici un consiliu de administraţie, aşa cum sunt numiţi şi încasează jetoane oameni care n-ar putea să scrie exact titlul mai complicat şi mai nuanţat al vreunei instituţii, în consiliul căreia figurează. El nu putea fi numit nici director de bibliotecă la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici ataşat de presă, ca atâtea zeci, în cine ştie ce capitală străină. Nici Eminescu, de pildă, n-a fost om. N-a putut fi făcut mai mult decât revizor şcolar (şi deşi a fost un excelent revizor, n-a putut rămâne nici acolo). Cu toate că a gândit, a formulat şi a impus doctrina partidului conservator, el n-a fost niciodată deputat, nefiind, cum am spus, om. Toată lumea îl compătimeşte înţelegător pe omul care din pricina vreunei neşanse nu poate „să trăiască după rangul lui”, dar Ladima poate să crape într-o mansardă oarecare, în luna iulie, căci toţi ceilalţi oameni vor găsi asta aproape firesc. Bănuiesc că, pentru început, acceptându-l în calitate de paj într-ale „omeniei”, Gheorghidiu i-ar fi găsit lui Ladima două-trei sinecure, mai târziu l-ar fi ales poate, cine ştie, în vreun consiliu de administraţie şi, dacă ar fi dovedit însuşiri şi suficientă domesticitate, poate chiar deputat.

Etichete: , , ,

One Response la “Recitind romanele tinereții, la maturitate, afli că…” Subscribe

  1. Tinica Dan Emilian 09/11/2022 at 16:59 #

    Bravo Dollo!
    O recenzie curăţică despre unul dintre cele mai bune romane interbelice(părerea mea) şi cel mai bun prozator interbelic.S-au făcut mai multe filme după romanele lui CP şi unul dintre băieţii lui Camil l-a dat în judecată pe Sergiu Nicolaescu că i-a masacrat cartea tatălui.Până la urmă au căzut la pace pentru că nea Sergiu stătea bine cu banii.Eu l-aş fi dat în judecată pe Serban Marinescu pentru modul în care a masacrat cel mai bun roman al lui Marin Preda şi al întregii perioade prolet cultiste(părere personală), dar din păcate nu sunt rudă cu Marin Preda.Unde mai pui că finanţarea filmului a fost făcută de nişte foşti colegi de-ai mei dintre care unul(Marinică săracul) a murit !
    Am să mă uit după blogul dvs.d-na(domnişoara) Dollo!
    Cu deosebită stimă TDE

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani (II)

Bucuria revederii dupa 50 de ani

Noi nu am muncit pentru un regim politic, ci pentru bunăstarea unui popor. Am rămas aici ca o datorie față de cei care ne-au învățat. Însă acum în România specialiștii sunt tratați în bătaie de joc. Eu încă nu sunt pensionar, deci nu simt că atentez la siguranța țării, cum sunt considerați acum pensionarii, cu veniturile lor

Când Manhattanu era un soi de Ferentari…

Martha-Cooper-Kids

… iar Martha Cooper, prima femeie fotograf de la New York Post. Azi e septuagenară, dar se aleargă cu poliția și grafferii prin Brazilia ca la tinerețe. Și vine la București în 13-15 octombrie la Make a Point

De ce ea? (3)

tarau-victoriei

Viața de după: reabilitarea, mai grea decât pușcăria, a muncit la negru pentru că nu o angaja nimeni, victoria de la CEDO și rejudecarea procesului în țară, pierderea și regăsirea dosarului, apariția unor „victime” noi atrase de ideea de potențial câștig, facultatea de drept, doctoratul și victoria finală.

Eu sunt lucrător sexual, legea e o curvă

sexworker

Interviu în 3 episoade cu „Profesoara”, una dintre cele mai vechi prostituate din București. Azi, începuturile – „Epoca de aur”, când comunismul tolera prostituția, marca era mai tare ca dolarul iar clientul era domn.

De ce a fost mai bine în iarna lui 54

București în iarna din 1954

Pe vremea aia oamenii știau să-și facă provizii pentru iarnă, să se scoată singuri din rahatul alb și reușeau să îndeplinească și planul în uzină. Acum avem televiziuni de știri al căror unic rol educativ e ăla de a perpetua mentalitatea asistată a cetățeanului care în curând va aștepta să fie șters și la cur de către autoritățile incompetente.

Cum s-a întors ţurcana în Haţeg, în loc să emigreze

iovaneasa

Şapte tineri de la poalele Retezatului s-au apucat să crească oi când alţii ca ei voiau să emigreze. În câţiva ani au adunat în jurul lor peste o sută de crescători şi speră să fie urmaţi şi de consătenii care acum stau la poartă şi-i bârfesc.