Lisabona revizitată după 13 ani

O excursie cu un bătrân de 80 de ani este la fel ca una cu un copil de 5 ani. Plus constatarea tristă că te-ai „îmbogățit” prea târziu, odată cu restul plebei din care faci și tu parte și cu care te calci pe picioare ca să mai vezi apusul lumii bune.
Palatul Monserrat din Sintra

Palatul Monserrat din Sintra

Am fost la începutul lui decembrie, pentru o săptămână, în Portugalia cu mamele din dotare. Pretextul a fost ziua mamei, și tradiționala plimbare în afara țării în loc de cadou, tradiție pe care o începusem acum vreo șase ani, dar ne-a întrerupt-o brutal pandemia. Se plânge prietenelor, mimând nemulțumirea, că „mă cară fata asta a mea peste tot ca pe un cal mort”, dar în realitate mama ar mai duce cu inima încă mulți ani de plimbări din astea. Din păcate pe ea n-o mai ajută aproape deloc puterile fizice, iar pentru mine se dovedește tot mai mult o provocare logistică.

O excursie cu un om de 80 de ani este exact ca una cu un copil de 5 ani. Obosește repede și de asta face și crize de nervi (în parentingul modern am văzut că astea se cheamă tantrum, dar mama nu știe ce e aia), are nevoie când nu te aștepți la toaletă, i se face foame și trebuie să mănânce ACUM, îi scade glicemia și are nevoie de o înghețată 😉 sau nu înțelege ce i se arată, nu apreciază și deci se plictisește și nu pricepe de ce pierdem vremea acolo, când ea e obosită și vrea să se întindă în pat și să se uite la televizor. Adică puțin din toate câte i-oi fi făcut și eu ei când aveam 5 ani 🙂

După o zi grea, cu un binemeritat desert

După o zi grea, cu un binemeritat desert

Pentru mine e o încercare disperată, în lupta cu timpul pe care-l mai avem împreună, de a mai recupera ceva din handicapul acestei generații oropsite a României, care și-a trăit viața blocată în țară timp de 50 de ani de comunism. Pentru ea este o luptă cu un corp obosit, care o împiedică să mai vadă câte ar vrea din lume, înainte de a închide ochii. E o luptă nedreaptă cu timpul pierdut pe care nu a câștigat-o nimeni niciodată. Viața nu poate fi trăită pe repede înainte, dar, ca să nu ai remușcări după, te străduiești să faci tot ce poți. Până la urmă nu știu cât e pentru ea toată strădania asta sau cât e pentru calmarea sentimentului meu de vinovăție.

Drept e că am și început târziu această recuperare, mulți ani nici eu nu mi-am permis să văd lumea. Iar acum când îmi permit, cât de cât, constat că și pentru mine e un pic cam târziu, căci unii dintre noi ne-am „îmbogățit” prea târziu și pentru noi vizitarea unor locuri minunate e doar o lungă așteptare la cozi și o defilare în rând cu mulțimea, prin fața diverselor obiective.

Am înțeles mai demult toate astea, dar mi s-au arătat mai acut în această săptămână petrecută la Lisabona, pe care eu o mai vizitasem în urmă cu 13-15 ani. În 2007, când România abia intra în UE, ziarul la care lucram atunci (Evenimentul zilei) a derulat un proiect ambițios, trimițând câte un reporter în diverse țări UE în care existau comunități de români. Mie mi-a picat Portugalia, capătul celălalt al UE. Ideea era să vedem cum trăiesc românii care au intrat în UE înaintea țării.

Făcându-i poze mamei pe malul râului Tejo

Făcându-i poze mamei pe malul râului Tejo

Am mers la Lisabona și de acolo am luat legătura cu români din diverse părți ale țării, am ajuns și în sud, în Algarve, am vorbit cu muncitori care ajunseseră întâmplător în Portugalia, pentru că adormiseră în autocarul care trebuia să-i lase în Spania și când s-au trezit era prea târziu, cu români întreprinzători care-și făcuseră firme de construcții acolo, dar odată cu aderarea României visau prostește să se întoarcă în țară, căci „de acum se va putea și la noi”, am vorbit cu un preot care slujea la o biserică din Faro și cu familii de români din „turma” lui de enoriași, am vorbit cu un avocat portughez care-i apăra pe infractorii români – căci erau și din ăștia – și cu intelectuali români care se aveau la cuțite cu alți intelectuali români de acolo.

În final am publicat în EVZ un serial, care acum nu se mai găsește online – am recuperat câteva episoade aici – dar mai important e că m-am îndrăgostit de locurile alea și în următorii ani am mers acolo în vacanță, ca să aprofundez. Ultima dată a fost vara lui 2009, când am făcut o tură mai lungă: Lisabona-Obidos-Fatima-Coimbra-Porto și apoi în sud Faro și Monte Gordo. Am dat aici câteva ponturi de călătorie.

De altfel primele postări pe acest blog, înființat în 2009 când ieșisem din presă și mi-era dor să mai scriu, au fost exact despre Portugalia, „meu amor” 🙂

Revenind la zilele noastre, concluzia acestei vacanțe pe care o voi descrie mai jos a fost că locurile vizitate în urmă cu 13-15 ani s-au aglomerat așa de mult acum încât mi-a fost imposibil să regăsesc senzațiile pe care le-am avut atunci. Mă uitam la fotografiile făcute prima dată la castelul Pena de la Sintra și nu-mi venea să cred că era așa de pustiu, în timp ce acum, în decembrie, pe o vreme capricioasă, am stat la o coadă de câteva sute de persoane doar ca să intrăm înăuntru.

Piața Comerțului

Piața Comerțului

Pe de altă parte am descoperit de data asta și locuri noi, nevizitate inițial, care m-au încântat. Per total, în ciuda aglomerației și a micilor neajunsuri inerente, am redescoperit în Portugalia o destinație plăcută, cu locuri frumoase și oameni calmi, ospitalieri și civilizați. Calmul și civilizația sunt două ingrediente pe care ajungi să le prețuiești când vii din România.

Drumul

Zborul a fost cu Wizzair, cel mai ieftin, și a fost cu peripeții la dus – că ni s-au schimbat datele de zbor cu o săptămână înainte și a trebuit să căutăm o cazare suplimentară pentru prima noapte, să negociem cu Booking și cu gazda să devansăm perioada de cazare deja stabilită. Toate astea ne-au costat în plus vreo 200 de euro. La întoarcere, din cauza unor furtuni care au cam dat peste cap zborurile în Europa de vest, am avut și noi o întârziere și ceva emoții la decolare, dar până la urmă am ajuns cu bine acasă.

La începutul zilei avea energie La finalul zilei își dădea duhul

Cazarea

Am căutat mult o cazare care să îndeplinească câteva condiții: să fie la parter sau dacă era la etaj să aibă lift (pentru că picioare umflate și obosite de 80 de ani), să fie relativ acceptabilă ca preț, să aibă două dormitoare și o bucătărie.

Am găsit ceva care să corespundă abia în Amadora, un soi de cartier satelit al Lisabonei, într-un bloc, la etajul 6, cu 70+ de euro pe noapte. Cartierul e legat de centru cu mijloace de transport în comun, dar de la metrou până la bloc a fost ditamai Golgota de urcat așa că de a doua zi am închiriat o mașină.

Calitatea cazării a fost medie. În Portugalia nu există încălzire centrală (nu că la București ar funcționa, chiar dacă există) și de asta în perioada în care am ajuns noi, foarte ploioasă, umiditatea din apartament menținea și un miros oarecum neplăcut în camere. Sigur am ținut noaptea în priză aeroterme, dar de exemplu prosoapele sau covorașul de pe jos din baie au fost veșnic umede, deși le-am mai scos la aer pe geam.

Surpriza, încă din prima zi, a fost că baia nu avea hârtie igienică și săpun – chipurile se produsese o eroare din partea echipei de curățenie. A trebui să căutăm într-un supermarket hârtie igienică la bucată, ca să nu cumpărăm ditamai baxul. N-am găsit. Seara când să ne băgăm în pat am descoperit o grămadă de fire de păr pe cearceafuri și am dormit în prima noapte cu senzația că lenjeria nu fusese schimbată după ceilalți chiriași. Proprietarul m-a asigurat, prin whatsapp că sigur au fost schimbate, dar că probabil femeia care le-a schimbat nu și-a prins părul în timpul operațiunii. Până la urmă mi-a divulgat cifrul de la dulapul cu lenjerie, ca să ne-o schimbăm singuri.

După ce a luat apă la picioare pe malul oceanului

După ce a luat apă la picioare pe malul oceanului

Închirierea unei mașini

Domnul inginer studiase chestiunea încă de acasă, dar ezitase să închirieze ceva din două motive:

  1. închirierea era suspect de ieftină – noi am plătit în cele din urmă 58 de euro pentru 6 zile
  2. toate firmele au review-uri proaste, oamenii spun că au fost păcăliți să plătească sume importante după ce au returnat mașina, sub pretextul că au adus-o cu diverse mici sau mari avarii.

Practic domnul inginer era sigur că ceva necurat e la mijloc – prețurile mici de închiriere erau de fapt majorate fraudulos după aceea – și de asta era paralizat de frustrarea că nu știe ce să facă, să închirieze sau ba. Până la urmă nevoia ne-a împins s-o facem, cu toate riscurile, și deși a cam stat cu fundul strâns toată vacanța, până când am predat mașina, s-a dovedit că niciuna dintre temeri nu s-a confirmat.

Omul de la Hertz probabil ne-a considerat nebuni, că am făcut zeci de fotografii mașinii când am luat-o, iar domnul inginer i-a și pus în vedere că nu vrea să aibă surprize de genul celor citite în review-uri. Omul a zis că no surprises, sir și într-adevăr nu au fost.

Parcarea

Parcarea din cartierCealaltă sperietoare, atunci când te gândești să închiriezi mașină în Portugalia e, evident, boala orașelor moderne – lipsa locurilor de parcare. S-a dovedit că și asta a fost fără temei, căci nu am avut niciun moment probleme cu unde lăsăm mașina. Și în niciun caz nu am parcat-o românește, ci întotdeauna legal și de cele mai multe ori gratis.

În cartierul Amadora toate locurile care la noi se numesc „de reședință” și sunt mai mereu neocupate, de frică să nu-ți taie „stăpânul” cauciucurile, la ei sunt la liber, gratuit. Primul venit, primul parcat. Nu a existat seară să venim acasă să nu găsim măcar un loc de parcare. Într-o singură seară nu am găsit și ne-am mai plimbat, am lăsat-o pe o altă străduță, la câteva sute de metri de bloc, apoi când am urcat în apartament am observat că se eliberase un loc lângă bloc și am mutat mașina, ca să fie sigur domnul inginer să nu i se întâmplă nimic mașinii 🙂

Am discutat îndelung chestiunea și studiind cartierul am conchis că pesemne la ei chiar s-or fi respectat regulile alea urbanistice când s-au construit blocurile. Majoritatea aveau și niște garaje subterane, iar locurile supraterane păreau să fie suficiente pentru câte apartamente erau în blocurile respective. Nu existau mașini parcate pe trotuare sau cu o roată pe trotuar și alta în stradă.

În oraș am găsit loc să parcăm chiar în inima Lisabonei. Pe stradă erau ocupate, dar exact lângă restaurantul unde am vrut să mâncăm într-o seară era ditamai parcarea subterană. Prețurile începeau de la 30-50 de cenți jumătate de oră. La fel sunt prețurile și la parcometrele de pe străzi. În general pe străzile din zona centrală sau la malul apei sunt parcometre și există niște diferențieri zonale pe culori. În week-end e gratis parcarea peste tot. Desigur, dacă cauți mai mult și ești dispus să lași mașina mai departe de locul în care ai treabă ai șanse să găsești parcare gratis. Dar în cazul nostru n-a prea fost posibil, căci mama nu rezista să meargă prea mult pe jos.

La aproape toate obiectivele pe care le-am vizitat au existat parcări gratuite și din belșug. Excepție a fost Sintra, singurul loc unde am simțit că ne-au tras în piept cu prețurile. Povestesc mai jos de ce.

Avenida Brasilia, pe malul apei

Avenida Brasilia, pe malul apei

Autostrăzi urbane 

Lisabona adună în jur de 3 milioane de locuitori în zona metropolitană, iar ca să-i ducă de colo-colo a legat cartierele cu o rețea de autostrăzi urbane care se văd noaptea din avion, când aterizezi, ca niște artere pe care sângele aleargă și pulsează, prin beculețe roșii și albe ale mașinilor. Totuși nu se stă în trafic ca la noi, circulația e fluentă, chiar dacă portughezii nu conduc ca nebunii. Sau poate tocmai de aceea. Se respectă viteza legală, chiar dacă e pe alocuri și 40. Se conduce calm, nu se claxonează, nu se blochează intersecții. Într-o singură seară am nimerit un blocaj în centru, din cauza unor lucrări circulația era deviată, și am pierdut acolo vreo jumătate de oră. Dar nu s-a isterizat nimeni în jur. Am fost cuceriți de drumurile lor și de comportamentul șoferesc.

O autostradă care leagă niște cartiere Oră de vârf - seara

Am traversat într-o zi și cele două poduri peste Tejo, am luat-o pe Vasco da Gama (podul cel mai nou) spre malul celălalt și ne-am întors pe 25 Aprilie (podul roșu ca la San Francisco), după ce am mers și până în Caparica, la ocean, și ne-am cocoțat și până la picioarele statuii lui Isus.

Podul 25 aprilie și Lisabona văzută de pe malul celălalt

Podul 25 aprilie și Lisabona văzută de la picioarele lui Isus

Transport în comun

Tramvaiul 28Mașina nu este necesară în oraș, pentru că transportul în comun pare să fie acoperitor. Există metrou care face legătura cu toate cartierele satelit, autobuze, tramvaie, trenuri care leagă Lisabona de orașele limitrofe și de restul țării. Pe toate este valabil biletul de o oră, în valoare de 1,50 euro. Dar trebuie să cumperi o cartelă magnetică reîncărcabilă de la orice automat de la metrou și s-o încarci cu cât ai de gând să mergi. Dacă nu ajungi să-ți iei cartelă poți plăti și la șofer direct (urcarea se face numai pe la șofer) dar te costă 2 euro, iar biletul e valabil doar pe acel mijloc de transport în care l-ai luat.

Am pățit asta în prima zi și am plătit drumul până în centru de două ori, practic, căci a trebuit să schimbăm două autobuze și biletul din primul nu a fost valabil și în al doilea. Citisem pe net înainte că e 1,50 euro biletul/oră și în realitate, fără cartelă ne-a costat 16 euro (4 persoane a câte 2 autobuze) un drum pe care probabil l-am fi scos mai ieftin cu taxiul. Taxiurile sunt, apropos, și ele foarte ieftine, ca și mașinile de închiriat.

Toată treaba cu cartela reîncărcabilă mi-a explicat-o până la urmă șoferul celui de-al doilea autobuz care a fost foarte bucuros să-și încerce engleza pe mine și nu se mai oprea din dat sfaturi.

Celebrul tramvai 28

Celebrul tramvai 28

Cartela s-a dovedit până la urmă folositoare în penultima zi când ne-am plimbat cu celebrul tramvai 28, care apare pe toate tricourile, sacoșele, plăcile de faianță pictate, și care te plimbă prin două cartiere istorice până sus la cetatea Sao Jorge, de unde vezi și Lisabona de sus și râul Tejo cum se varsă în ocean. Noi la cetate n-am mai ajuns, căci tramvaiul nu te urcă chiar până acolo, așa că și ăsta a fost un obiectiv neatins în excursia asta. Dar ne-am fâțâit un pic cu tramvaiul ăla în sus și în jos, preț de 1,50 de euro de căciulă, ca și când am fi fost într-un hop on-hop off.

Internet

Vedere din Monumentul Descoperirilor

Cu Internetul a fost relativ ieftin – 3 euro cartela pe care am folosit-o strict pentru navigație, căci la cazare aveam wi-fi. Noi, având cartele Digi acasă, nu avem roaming, așa că studiasem înainte piața lor și credeam că și în realitate e cum scrie pe net. S-a dovedit că nu era. Am mers la primul magazin gen Vodafone și am încercat să cumpărăm o cartelă de 5 euro care promitea, pe Internet, nenumărate minute și câțiva Giga. La fața locului ni s-a spus că nu e așa, că cea mai ieftină costă 25 de euro, dar dacă nu ne convine să mergem la concurență. Ăia aveau cu 12 euro. Ni s-a părut mult pentru o săptămână, așa că am intrat în primul aprozar-băcănie-cofetărie-metalo-casnice a unui arămiu din cartier și am cumpărat o cartelă cu 3 euro de 1 Gb și 1.000 de minute naționale.  Nu le-am consumat nici pe alea, nici Internetul până la plecare.

King size de o persoană

Un pat regal din palatul Ajuda

Un pat regal din palatul Ajuda

Pentru că vremea a fost schimbătoare, acum ardea soarele, acum trăgea câte o ploaie mocănească, am cam bifat multe muzee pe care nici eu nu le vizitasem înainte, pentru că de fiecare dată fusesem vara când nu trebuia să te adăpostești undeva de ploaie.

Așa că de data asta am văzut cam toate palatele lor regale, reședințe principale, de vară, de prinți consorți sau alte nepotisme. Toate muzeele lor au reduceri pentru seniori, nu mari, dar sunt de regulă cu câte 2-5 euro mai mici decât biletele normale. Cred că jumătate din banii cheltuiți pe zi acolo au fost intrările la diversele muzee, iar restul pe mâncare 🙂

Palatul Queluz, reședința de vară Sala tronului din Palatul Queluz Palatul Queluz Tot Palatul Queluz

Am început cu Queluz, reședința de vară a familiei regale, situat în apropierea cartierului nostru. Stil Rococo, cu multe săli înzorzonate și destul de bine întreținut, ca de altfel toate muzeele vizitate. Ar fi fost foarte frumos de văzut pe vreme bună, căci are niște grădini frumoase de portocali și nu numai.

Palatul Queluz

Palatul Queluz

În altă zi am vizitat și palatul regal principal, din inima Lisabonei, Palatul Ajuda, care găzduiește și tezaurul, iar clădirea a fost astfel renovată că într-o aripă găzduiește Ministerul Culturii. E o soluție arhitecturală interesantă: intrarea principală în palat a rămas neschimbată, însă latura din spate, care dă în altă stradă și unde este ministerul, arată cu totul altfel, modern, ca o construcție complet diferită. Totuși există o simbioză între ele, modernul nu dăunează deloc neoclasicului.

Fațada Ministerului Culturii, spatele Palatului regal

Fațada Ministerului Culturii și totodată spatele Palatului regal

Ce m-a frapat în toate palatele astea regale vizitate a fost micimea paturilor regale. Lăsând la o parte modestia dotărilor (judecată cu ochiul de acum, căci desigur că la 1700-1800 ce avea regele acolo era vârf de gamă), în toate camerele regale, fie că era dormitorul ei sau al lui (că nu dormeau împreună) paturile erau foarte mici. Celebrul king size părea mai degrabă de o persoană. Ori regii și reginele lor erau mici de statură, ori dormeau cam înghesuiți. Oricum, aveau săli de primire și de petrecere imense și jucau chiar și biliard. Da, da, inclusiv regina Maria Pia se pare că era mai bună la biliard decât la pian.

Sala din palatul Ajuda Masa de biliard la care se relaxa regina Maria Pia Candelabru din sala tronului Supuși contemporani la ședință foto pe zidul Ministerului Culturii

În rest, obișnuitele îmbârligături între diversele case regale europene, printre care la un moment dat s-au numărat și ai noștri. Ai lor fiind la capătul ăla dinspre ocean au avut parte de ceva mai multă aventură, din cuceririle americane, deși după cum spuneau explicațiile într-unul dintre palate, un Joao al lor a fost perceput ca un brazilian în Portugalia și ca un portughez în Brazilia, și deși a domnit peste ambele nu s-a bucurat prea mult de ele. A murit destul de tânăr în același pat, mic, în care maică-sa l-a născut și pe el și pe ceilalți cinci sau șapte frați ai lui.

De la Băsescu la Carol și Lupeasca

Turnul Belem

Turnul Belem

În cea mai însorită dintre zile am venit cu mașina până la Mănăstirea Jeronimos, am lăsat-o pe o străduță laterală, parcată gratis, și am vizitat Turnul Belem, apoi am luat-o agale pe malul apei până la Monumentul Descoperirilor, obiectivul care i-a plăcut cel mai mult mamei din toată vacanța. Datorită expresivității statuilor sculptate de pe lateralele monumentului, pe care a avut timp să le admire cât timp ne-am cocoțat noi până sus pe el. A cerut o poză cu ea și monumentul, atât de mult i-a plăcut.

Monumentul Descoperirilor - de aici au plecat corăbiile spre lumea largă

Monumentul Descoperirilor – de aici au plecat corăbiile spre lumea largă

Apoi am stat la ditamai coada ca să intrăm în Mănăstirea Jeronimos, admirând pe traseu și placa cu semnăturile tuturor celor 27 de șefi de state europene, printre care și Băsescu – căci aci la mănăstire i-au adus pe toți la un loc ca să semneze Tratatul de la Lisabona, în 2007. După un pasteis de nata, luat chiar de la celebra pastelărie de lângă mănăstire – care cică deține rețeta originală – am plecat cu mașina spre Estoril și Cabo da Roca.

Semnăturile celor 27 pe Tratatul Lisabona Pasteis de nata Mama la Jeronimos Coada de la Jeronimos Monumentul Descoperirilor Mănăstirea Jeronimos

La Estoril am revăzut și casa în care a stat Carol cu Lupeasca, pe dinafară, căci în interior locuiesc niște oameni nevinovați acum. Apoi am ajuns spre apus la cel mai vestic punct al Europei, Cabo da Roca, unde mama deja era obosită și nervoasă. I-au trecut nervii după o vizită la budă, așa că putem spune că deși nu a vrut să se pozeze cu monumentul celui mai vestic punct al Europei, a lăsat acolo o amintire de neșters 🙂 Apoi a poftit și la un tricou cu emblema locului și seara s-a încheiat cu o masă satisfăcătoare la un restaurant din cartier.

Mama scuturând portocalul Casa în care a stat Carol în exil la Estoril Drumul spre Estoril Cabo da Roca Tantrum la Cabo da Roca Farul de la Cabo da Roca

Mâncarea

În general am mâncat o singură dată pe zi în oraș, restul meselor au fost acasă sau mici gustări între diversele obiective. Patru persoane la restaurant, cu couvert-ul de regulă mâncat pe jumătate (adică micile aperitive pe care ți le pun pe masă până vine comanda) și un fel de mâncare, plus vin și desert câteodată, totul ne-a dus cam la 80-100 de euro. Despre vinurile lor nu e cazul să amintesc că sunt bune și ieftine. S-a mâncat pește, inclusiv celebrul bacalao, dar și porc sau vită, toate gătite cinstit. Nu au fost surprize neplăcute.

Bacalao e un cod sărat și uscat care de regulă se importă, dar e mâncarea lor tradițională

Bacalao e un cod sărat și uscat care de regulă se importă

Pentru acasă s-a făcut piața la supermarketul zonal – Continente – plus aprovizionări cu fructe din cartier, iar prețurile erau comparabile cu România.

Sintra – o țeapă și o revelație

Interior de MonserratO zi întreagă am petrecut-o la Sintra. Era pe listă doar castelul Pena, pe care-l văzusem eu data trecută și-mi rămăsese pe retină imaginea lui eclectică, în vârful unei stânci, cu turnulețe colorate roșii și galbene. Știam că data trecută fusesem cu mașina până la poarta castelului, dar de data asta părea că drumul e restricționat doar pentru „autorizați” – orice ar fi însemnat asta. Așa că am tot bâjbâit să găsim altă cale, pe drumurile pe care ne-a dus google, până când din întâmplare am nimerit în poarta altui palat, Monsterrat

Bijuteria Monserrat

Bijuteria Monserrat

Am zis că hai să-l vedem pe ăsta întâi și după aia mergem la Pena. A fost o alegere fericită pentru că până la urmă Monserrat s-a dovedit o revelație. O construcție cochetă, reunind stiluri diverse (maure, indiene, romantice bla, bla) făcută pe la 1800 de un englez bogat după ce cumpărase o ruină veche de câteva secole. De fapt, ca și Pena, se pare că și Monserrat a fost inițial o capelă construită în urma unei viziuni religioase. Istoria și marele cutremur din 1755, urmat de tsunami, au distrus mare parte din Lisabona și construcțiile din vecinătăți, așa că ce s-a păstrat acum ca să vizităm noi e făcut mai degrabă după această dată. Englezul ăsta Cook a făcut Monserrat și parcul care îl înconjoară, pentru el și familie, iar rezultatul este o bijuterie de arhitectură și peisagistică. Cred că la Monserrat am făcut jumătate din pozele din toată vacanța, atât de mult mi-a plăcut.

Vedere de pe prispa Monserrat Tavan de Monserrat În parcul Monserrat Mama la Monserrat În parcul Monserrat Ușa bibliotecii lui Cook Holul interior Prispa Ferigi crescute în copaci Parcul Monsterrat Floare din Parcul Monsterrat Locuitori ai Parcului MonsterratGrădina mexicană din Parcul Monsterrat Terasa Monserrat

După ce ne-am desprins cu greu din parcul care înconjoară vila (căci nu e chiar palat) am întrebat totuși cum ajungem la Pena. Băiatul de la casa de bilete ne-a spus că nu se poate cu mașina personală, ci musai să mergem s-o lăsăm la gară, de unde e un autobuz care ne duce până la castel. OK, am făcut asta și s-a dovedit o mare țeapă.

La gară am căutat destul de mult un loc de parcare. Se pare că fuseseră și alții sfătuiți ca noi. Apoi cât domnul inginer a găsit parcarea, eu cu cele două mame am ținut piept cu greu asaltului privaților care voiau să ne ducă la Pena cu niște mașini de teren sau niște bârâitoare care circulă de fapt și prin Lisabona – un soi de motorete care trag după ele niște remorci amenajate cu scaune. Am rezistat eroic până a venit domnul inginer care s-a impus masculin și a zis că luăm autobuzul. Era cu doar un euro mai ieftin, ne-a amenințat unul dintre privații care se învârtiseră în jurul nostru.

Palatul Pena

Palatul Pena

A fost de fapt foarte scump acel autobuz, pe care l-am și așteptat destul de mult. Costa 11,50 euro de căciulă dus întors (adică până la Pena și înapoi la gară) dar pentru că ne-am plâns la șofer că e scump doar ca să ne ducă până acolo, și pentru că era de fapt final de zi, omul ne-a făcut cică o reducere și am plătit doar 8 euro de persoană dus-întors. Un drum care nu ar fi avut de ce să coste mai mult de 1,50 euro. dar acolo era o turist trap, căci Pena este cel mai vizitat obiectiv al Portugaliei. Intrarea în parc și castel a costat 14 euro pentru adulți și 12.50 pentru seniori. Deși parcul nu l-am mai vizitat, căci era deja târziu, biletul nu se vinde separat, cu explicația că e musai să treci prin parc ca să ajungi la castel. Doar că trecerea asta e tot cu un autobuz, care mai costă alți 3 euro de căciulă și te urca de la poarta parcului până sus la castel. Unde te așezai la coada orei tale de intrare. Căci biletele sunt vândute pe ore.

Coada de ora 16.00 la Pena Pena din Sintra Sala de mese din Pena Altă bucată din Pena

Bun, Pena ăsta e monument UNESCO, ca și multe alte palate de prin Lisabona și împrejurimi, dar prețul de vizitare și toată tevatura cu autobuzele alea s-a simțit ca o mare țeapă. Mai ales că vizita în sine a fost un soi de mers în coloană de la un capăt la altul. În plus, când am ajuns la poarta castelului am văzut că erau parcate acolo o mulțime de mașini, imposibil să fi avut toți autorizație. Deci probabil că nu ținuse toată lumea cont de semnul ăla de pe drum care pe noi ne-a dat înapoi.

În fine, la toate astea s-a mai adăugat și vremea cețoasă care ne-a împiedicat să vedem castelul în adevărata lumină, una peste alta nu a fost la fel de spectaculos cum îl văzusem și cum mi-l aminteam.

Am lăsat la final câteva fotografii cu chestii mai speciale, pentru premianții care au avut răbdare să citească până aici 🙂

Altă chestie lăudabilă la portughezi, venind firește din frustrările mele românești recente, este arhitectura. Zona modernă a orașului, unde fuseseră docurile, la malul apei, și în general decăzuse, a fost ridicată spectaculos în 1998 cu ocazia Expoziției mondiale. Una dintre construcții este clădirea emblemă, poarta de intrare în expoziție și poarta de ieșire spre Tejo, care a fost pavilionul Portugaliei iar acum adăpostește diverse muzee. Din păcate nu am putut să o cuprind într-o poză și era și târziu când am ajuns acolo, dar o puteți vedea aici din toate unghiurile și în toată splendoarea.

În apropiere e și Gara Oriente, cu dantelăria ei de metal care acoperă liniile de tren, plus Oceanariul, alte atracții turistice, hoteluri și apartamente de lux. Un exemplu de transformare a unei zone decrepite într-un pol al banilor.

Gara Oriente

Gara Oriente

Altă clădire interesantă este Muzeul de Artă Arhitectură și Tehnologie (MAAT), amplasat mai în centru, tot pe malul apei, în apropiere de Monumentul Descoperirilor. E ca un buzunar tăiat în mal și arată așa cum îi spune numele pe afară. Înăuntru nu am mai apucat să intrăm căci… picioare dureroase.

MAAT

Muzeul de Artă Arhitectură și Tehnologie (MAAT)

În general cam tot ce vezi prin Lisabona și Portugalia e instagramabil. E arhitectură modernă dezvoltată fericit lângă cele tradiționale sau integrată în peisaj fără să zgârie ochiul. E vizibil că pentru toate astea s-au pus la contribuție niște minți creative, iar decidenții nu i-au încurcat, chiar dacă au fost printre ei și dictatori.

MAAT MAAT și podul 25 aprilie Piatra Descoperirilor văzută din față Acoperișul pietonal al MAAT Un din numeroasele muzee pe malul apei Un parc care abia se amenajase Miradouro de santa Luzia Ce se vede din Mirador Trotuarele largi de pe Avenida da Libertade Un candelabru din pixuri Bic într-o cârciumă Statuia lui Jesus de pe malul celălalt al Lisabonei Mama și celălalt obiectiv care a încântat-o: magazinele cu conserve de pește

Am plecat cu regretul că n-am reușit să văd și expoziția Saramago, peste care am dat întâmplător într-o zi într-una din clădirile de pe malul apei. Am zis că o lăsăm pe altă zi și am omis-o de tot până la urmă.

Saramago la Lisabona

Eu și Podul 25 aprilieConcluzia e că atunci când păstrezi în minte și inimă câte un loc ideal, îl poți readuce pe pământ doar revizitându-l în alt anotimp sau în condiții complexe, care îți vor arăta că și locul ăla are bune și rele ca orice alt loc de pe lume. Cu toate astea, Lisabona rămâne un oraș frumos, funcțional, în care e bine totuși să mergi vara, căci iarna e… Fado (tristețe), după cum s-a exprimat un amic care locuiește acolo și ne-a întrebat de ce naiba am ales tocmai luna decembrie ca s-o vizităm?! 🙂

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

6 comentarii la “Lisabona revizitată după 13 ani” Subscribe

  1. aloopeegoos 24/12/2022 at 11:22 #

    Portugalia e o tara foarte frumoasa…

    Daca ati avut masina inchiriata si ati folosit autostrazile, aveti sanse sa va apara mai tarziu pe card tariful pentru taxele de autostrada, decontarea nefiind instantanee. E ceva practicat in Portugalia, dureaza cam 2 saptamani pana se sincronizeaza…

    • Dollo 24/12/2022 at 23:58 #

      Pe unde am trecut am plătit cash la punctele de taxare. N-ar trebui.

  2. Marius Georgescu 24/12/2022 at 14:54 #

    O să merg anul viitor, cred că prin septembrie. Mulțumesc pentru sugestiile implicite, utile pentru evitarea unor tourist-trap ca Pena. Oricum, Lisabona merită o săptămână.

    • Dollo 24/12/2022 at 23:59 #

      Septembrie e numa bine. Nici prea cald, nici ploios.

  3. Luiza 26/12/2022 at 12:11 #

    Pentru mine cred ca au trecut 15 ani de cand am vizitat Lisabona. La Pena am ajuns cu o excursie de o zi si asa am trecut de coada. De vazut nu l-am vazut la exterior caci era o ceata de abia imi vedeam prietena ;).
    De Monserrat nu stiam- multumesc pentru sugestie.
    Am calatorit-o si eu pe mama cat s-a putut, are 88 acum, mare adevar , m-am regasit in totalitate. La inceput rezita mai bien ca mine, apoi cu anii, pe la 85 cand am fost ultima data cu ea afara – ati descris exact ce am patit si eu. Cu deosebirea ca avem cu mine si finutul de 4 ani; cand obosea se aseza pe bocancii mei, lucru care o facea „invidioasa” pe mama.
    Multumesc pentru scrieri, in general, pentru serialul despre casa – sa o stapaniti sanatosi, e tare frumoasa!- pentru SIdonia.
    Sarbatori fericite!
    Luiza – cu 9 pisici (adunate pe langa casa mamei )

    • Dollo 26/12/2022 at 19:58 #

      Să te stăpânească toate sănătoase! 🙂

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Pedeapsa norvegiană, cum s-a ajuns la ajutor și n-au rămas la răzbunare

opera2

Zicătoare norvegiană: cu ce fel de fost deținut ai vrea să te întâlnești seara, pe o alee pustie? Aplicată în România, zicătoarea ar suna așa: cu ce fel de ziarist sau politician ai vrea să ai de-a face într-o campanie electorală?

De ce a fost mai bine în iarna lui 54

București în iarna din 1954

Pe vremea aia oamenii știau să-și facă provizii pentru iarnă, să se scoată singuri din rahatul alb și reușeau să îndeplinească și planul în uzină. Acum avem televiziuni de știri al căror unic rol educativ e ăla de a perpetua mentalitatea asistată a cetățeanului care în curând va aștepta să fie șters și la cur de către autoritățile incompetente.

Prezență inedită a lui Budha la răstignirea lui Iisus la București

soldati-jandarmi

Un Pilat din Pont grăsuț și chel a stârnit polemici în rândul audienței de la răstignirea lui Iisus – ediția 2014

Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

Camil Petrescu fiul

Camil Petrescu fiul, despre cum se vede România de peste ocean și din mijlocul Bucureștiului. De ce a plecat acum 43 de ani, de ce s-a întors azi și de ce ar mai pleca o dată, dacă ar avea iar 22 de ani. Despre salamul cu soia de New York.

Ziua 7: Facerea de bine e ca recensământul fără CNP

Cuvantul recenzorului de la blocul meu

Azi am recenzat prin telefon o persoană care se afla la coadă la moaștele sfântului x. CNP-ul încă era facultativ.

Moartea iedului, mănânc și trăiesc

cioban-ied

Ciobanul mi-a zis să nu mă uit, că la ei femeile pleacă de acasă când se taie mieii. Am decis să nu-l ascult. Credeam că o să fiu mai tare ca Labiș și n-o să mai pot mânca după asta.