Nemurirea și dilemele etice la oamenii de știință

Oamenii din copaci, de Hanya Yanagihara, o poveste din care te extragi cu greu, atunci când ți se bate în ușa de la baie să mai eliberezi tronul și pentru alții :)

În 2019, când am citit la clubul de carte „O viață măruntă”, n-aș fi crezut că voi mai citi, de bună voie, și altă carte de scriitoarea minune Hanya Yanagihara. Dar asta e frumusețea vieților mărunte, nu poți să spui „niciodată”, căci nu ține nimeni cont de asta. Așa că iată-mă începând așa, într-o doară, „Oamenii din copaci” și, câteva zile mai târziu, terminând-o cu mușchii la fel de încordați ca și pe prima.

Scrisă în 2013, cartea reprezintă debutul scriitoarei și după părerea mea e chiar mai bună decât cel de-al doilea roman, mai aclamat de critici. E posibil să fie de vină și ordinea în care le-am citit eu, văd că lumea în general consideră că „O viață măruntă” e mai bună, dar cred că apreciezi mai mult cartea de debut dacă o citești deja cu așteptările setate de a doua. Adică am început-o știind că trebuie să mă aștept la ceva șocant și am sfârșit descoperind doar o povestitoare excelentă, care știe să te țină cu fața la joc până la ultima pagină.

Povestea în sine nu e atât de șocantă ca aceea din „O viață măruntă”, ci pare mult mai realistă. În plus, nivelul detalierii abuzului nu este atât de plastic încât să te facă să simți în carne durerea personajului. Dimpotrivă, în „Oamenii din copaci” detaliile construiesc o lume senzorială bogată, undeva în jungla din insulele Pacificului de Sud, cu atât de multe informații, culori, senzații încât te extragi cu greu din poveste, atunci când ți se bate în ușa de la baie să mai eliberezi tronul și pentru alții 🙂

Construcția e pe model carte în carte, din start ți se spune că citești jurnalul din închisoare al doctorului Norton Perina, laureat Nobel, închis pentru molestarea sexuală a copiilor pe care-i înfiase – două informații care par că nu merg în aceeași propoziție, darmite să se refere la același om. Și totuși asta s-a întâmplat chiar în viața reală, în cazul doctorului din care s-a inspirat autoarea. Motivația jurnalului, așa cum o declară curatorul lui – un asistent îndrăgostit de Perina – este de a-i da ocazia abuzatorului să-și spună propria versiune și să demonstreze astfel lumii că nu e un monstru, dimpotrivă.

Pornind de la premisa asta, cartea îți pune în față tot felul de informații menite să-ți relativizeze sistemul de valori. Căci până la urmă ce înseamnă și sistemul ăsta de valori dacă nu o construcție artificială, culturală, în funcție de locul de baștină, de civilizația din care faci parte. De exemplu, sexul cu minori poate fi privit ca un abuz în cultura occidentală modernă, dar și ca ritual de inițiere și eliberare hormonală într-o cultură tribală anonimă, dintr-o insulă neatinsă de „civilizație”.

Pe același model ești introdus în lumea laboratoarelor științifice americane, în care sunt chinuite animale fără vină, de la șoareci la căței și maimuțe, totul pentru binele iluzoriu al omenirii, pentru descoperiri științifice menite să îmbunătățească viața omului, ca ființă superioară. O ființă superioară care calcă pe suferința și cadavrele altora inferioare. În anii 50-60 și chiar 70, laboratoarele făceau experimente și pe oameni, a fost nevoie de o legislație care să interzică asta, căci altfel ardoarea lumii științifice nu cunoștea mila și nici ceea ce azi numim etică. După ce au fost interzise experimentele pe oameni, am aflat și că experimentele pe animale sunt nașpa, dar fără ele nu am fi avut multe din medicamentele care ne prelungesc viața și ne-o fac mai bună. Deci, cititorul e pus să aleagă, preferă o omenire chinuită de epidemii sau niște milioane de animale mici, chinuite pe termen scurt, care oricum nu știu pe ce lume trăiesc?

Uneori aveai îngrijitori de animale – cum urma să am și eu într-o bună zi – a căror ură față de cei care conduceau laboratorul era viscerală. Nu fiindcă ar fi fost iubitori de animale (orice scrisoare de intenție în care cineva recunoștea că iubește animalele era aruncată imediat la gunoi), ci fiindcă detestau știința și pe oamenii care practicau știința, pe noi toți, în halatele noastre albe și cu ceea ce considerau a fi aroganța noastră vrednică de dispreț, deși era greu de spus dacă studiile ni le detestau sau ceea ce făceam cu studiile noastre (pe unele le considerau excesive, iar pe celelalte le considerau un răsfăț). Nu erau oameni capabili de raționamente superioare și, fiindcă erau incapabili să înțeleagă ce făceam și totuși erau la fel de puțin dispuși să-și recunoască limitările, li se părea mai ușor să ne jignească și să ne deteste. (Nu doar îngrijitorii de animale se comportă așa, ci și jurnaliștii și activiștii pentru drepturile animalelor și preoții și politicienii și gospodinele și artiștii – oameni, cu alte cuvinte, pentru care fiecare mister trebuie atribuit aroganței și răutății omenești.)

Și ajungând la termenul minune – prelungirea vieții – autoarea ți-o plesnește peste ochi de îndată de treci de partea cu animalele chinuite în laborator și ești gata să accepți că totul e pentru un scop nobil și necesar. Adică îți arată că ești ipocrit. În jurnalul lui de penitenciar, Norton Perina pleacă dintr-un laborator în care chinuia inutil șoarecii și maimuțele, ca să studieze un trib necunoscut dintr-o insulă din Pacific: U’ivu. Expediția e de fapt una antropologică, dar el, ca un tânăr absolvent de medicină ambițios, vede la fața locului potențialul adevărat: tribul ăla își expulzează din comunitate bătrânii după ce se senilizează. Un fel de Alzheimer cu nume exotic. Puținii oameni din trib, ajunși la 60 de ani, mănâncă în cadrul ritualului aniversar din carnea unei țestoase matusalemice care trăiește pe insula lor, și devin ei înșiși aparent nemuritori. Corpul le rămâne la fel de viu și în formă ca la 60 de ani, chiar și după mai bine de 100 sau 200 de ani trăiți, dar mintea nu ține pasul, creierul le moare încet și implacabil, transformându-i în niște animale care bântuie prin junglă doar în căutare de hrană. Considerând că sunt blestemați, comunitatea îi alungă în pădure, ca să nu transmită în vreun fel „virusul” și celorlalți.

Perina este primul care descifrează enigma înainte de a face orice experiențe de laborator:

… o viață fără de moarte. Însă era o parodie a nemuririi, fiindcă, deși cel afectat rămânea înghețat fizic la vârsta la care consumase țestoasa, mintea sa nu avea aceeași soartă. Puțin câte puțin, se dezintegra – mai întâi memoria, apoi nuanțele sociale, apoi simțurile, în cele din urmă vorbirea – până când tot ce mai rămânea era corpul. Mintea dispăruse, uzată de ani, cu fisurile și cărăruile epuizate de nevoia de a funcționa mult mai multe decenii decât era pregătită organic să o facă. Am avut o imagine fabuloasă a creierului Evei, ca un bulgăre de sare pe trunchiul cerebral, cu suprafețele linse și curățate și netezite ca un ciot de creion. Cu siguranță trebuie ca această viață să aibă un sfârșit, fiindcă orice viață se sfârșește. Dar se pare că acesta nu avea să vină pur și simplu din cauza bătrâneții; viața avea să se încheie din cauza unei boli, a unui accident sau a unei crime.

Descoperirea asta, făcută cu încălcarea câtorva norme etice, îi aduce lui Perina premiul Nobel, faimă și bani, firește. Apoi declanșează urgia pe insula idilică. Diabolicele companii farmaceutice dau buzna pe insulă și transformă raiul nemuririi în iadul civilizației: jungla e defrișată, tribul e decimat de alcool, sărăcie și boli venerice, broaștele țestoase omorâte până la ultima. Totul pentru, ați ghicit, nemurirea la flacon. Asta pentru că Perina, în observațiile și comunicările lui științifice omite să spună că șoarecii cărora le dăduse să mănânce carne de țestoasă, și care au trăit de trei-patru ori mai mult decât timpul lor natural, au sfârșit pierzându-și mințile. Iar când s-a aflat a fost prea târziu, iar știința oricum nu-și recunoaște limitele, ci tinde spre rezolvarea și depășirea tuturor obstacolelor. OK, nemurirea dată de carnea țestoasei e doar o parodie, căci pierzându-ți mințile nu mai ai cum s-o savurezi, dar dacă am descoperit nemurirea nu suntem noi în stare să descoperim și cum să prelungim viața materiei cenușii?

Cam asta e cartea „Oamenii din copaci”. E despre ipocrizia personală, a lui Perina în cazul ăsta, dar de fapt a fiecăruia dintre noi. Pentru că citindu-i pledoaria ți-e aproape imposibil să nu rezonezi cu el din când în când, deși e un sociopat. Perina simte enorm și vede monstruos. De la părinții proprii, pe care-i desconsideră pentru lipsa lor cronică de voință și poftă de viață, la oamenii de știință cu care ajunge să se intersecteze, și pe care-i acuză fie de limitare, fie de lașitate. Ajuns la maturitate, este incapabil totuși să-și asume propriile greșeli – deși cu siguranță mulți în locul lui ar fi făcut la fel. Dacă nu ar fi comunicat el descoperirea ar fi făcut-o altul, de ce să nu profite, deci?

Asta în pofida faptului că antropologul care-l invitase inițial pe insulă îi atrage atenția asupra riscului. Este o luptă interesantă acolo, cu sine însuși. Antropologul știe că de îndată ce vei spune lumii despre legătura dintre ingerarea țestoasei și longevitatea oamenilor din trib vei deschide o cutie a Pandorei. Vrei să faci asta cu riscul de a distruge habitatul acelor oameni care trăiau bine mersi până să vii tu acolo? Antropologul alege calea etică – nu comunică decât parțial observațiile sale. Deși pare că știe de decizia lui Perina, de faptul că fură în secret niște carne de țestoasă de pe insulă și o aduce în SUA, antropologul nu face nimic să-l împiedice, de parcă un alter-ego al lui ar vrea să vadă și reversul propriei decizii. E ca și când te uiți la un film și ai la dispoziție butonul care-ți oferă versiunea unui scenariu alternativ. Antropologul privește cu curiozitate științifică, probabil, urmările deciziei colegului medic. În final toată lumea pierde, deși Perina ajunge să moară de bătrânețe, bine mersi.

La fel de ipocrită pare și explicația abuzurilor sexuale ale lui Perina asupra copiilor pe care îi înfiază de pe insulă, ca să-i scape de sărăcie, moarte și o viață animalică până la urmă. Își arogă un statut demiurgic pentru acești copii, un fel de căpetenie de trib, le oferă toate avantajele pe care civilizația occidentală le poate oferi, cu bani obținuți (ironic) din distrugerea tribului și a insulei. Copiii devin de fapt niște dezrădăcinați, educați în sistem american, totuși, iar unii dintre ei sunt sodomizați de Perina „din dragoste”. Din aceeași dragoste pe care o vede practicată în ritualul intrării în adolescență, în tribul de pe insulă. Doar că în cazul lui nu o face pe insulă, acolo unde era tradiție, ci în America, unde e o infracțiune. Cum adică, le-am oferit o casă, mâncare, căldură, educație, jucării, protecție, din banii mei, i-am adus la statutul de oameni din starea animalică în care se născuseră, și nu am voie să dispun de ei așa cum poftesc? Ca de niște șoareci de laborator? Perina alege până în ultima clipă să considere că are libertatea de a alege ce principii să respecte și ce să arunce la gunoi, din civilizația occidentală, sub pretextul relativității lor.

… nu simțeam că este rolul meu să mă pronunț cu privire la ritual. Cu siguranță mi s-a părut surprinzător, chiar șocant, dar nu pot nega că m-a făcut să-mi revizuiesc concepțiile despre copilărie și sex în general, aducându-mă la concluzia că nu există o singură atitudine corectă față de nici unul dintre aceste subiecte. Poate sună foarte naiv, dar până în acel moment crezusem că există câteva chestiuni absolute în lume – că anumite comportamente sau acte, precum crima, sunt inerent greșite, pe când altele sunt inerent corecte. Însă șederea pe Ivu’ivu m-a învățat că orice etică sau morală este relativă din punct de vedere cultural. Iar reacția lui Esme m-a învățat că, deși relativismul cultural este un concept ușor de procesat intelectual, nu este, pentru multă lume, unul ușor de reținut și de aplicat.

Cam despre asta e „Oamenii din copaci”. Înțeleg că este o ficțiune inspirată destul de mult din cazul doctorului Daniel Carleton Gajdusek, dar asta nu-i știrbește cu nimic valoarea literară, căci Hanya Yanagihara are un talent de naratoare și o imaginație suficient de puternice încât să creeze o lume paralelă fictivă, dar cu atât de multe asemănări cu lumea reală în care ne zbatem toți să trăim mai mult și mai bine, pe seama suferinței altora.

Din păcate cartea asta nu a trecut de votul membrilor clubului de carte, așa că am citit-o ca lectură suplimentară, dar v-o recomand dacă aveți chef să citiți ceva care să vă scoată din deja celebra și mult prețuita zonă de confort.

Etichete: , , , , ,

One Response la “Nemurirea și dilemele etice la oamenii de știință” Subscribe

  1. stelian 19/12/2022 at 04:08 #

    Apropos de sexul cu minori. Mi-a trecut prin fata ochilor un articol pe net relativ de curind in care pedofilia e redenumita atractia pentru virsta tinara sau ceva de genul…
    Adica un inceput in sirul de evenimente din ceea ce se cheama Fereastra Overton prin care in citiva pasi si citiva ani acest lucru nu va mai fi condamnabil…
    „Fereastra OVERTON” reprezintă o fereastră de oportunități pentru ca o societate să transforme o problema de neacceptat într-o lege normală! In citiva pasi si cu o uriasa manipulare pusa la cale de cei interesati.
    Asa ca intr-o lume nebuna ce darima statui pe motiv ca respectivul a facut ceva ce azi este privit ca inacceptabil, in citiva ani este posibil ca pedofilia sa fie cave rezonabil.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Primăria Capitalei cumpără lumina soarelui la suprapreț

panouri

Aministrația parcurilor București a cârpit sistemul de iluminat din Parcul Tineretului cu niște panouri fotovoltaice pe care le-a cumpărat cu de patru ori prețul pieței, de la o firmă care a făcut în viața ei o singură afacere: asta.

Cum s-a făcut de am aflat povestea Amitei Bhose

AmitaBhose_Vaideeni1980

Fascinanta istorie a unei indience care s-a îndrăgostit de România citindu-l pe Eminescu, a lăsat familie și avere în urmă și a venit să trăiască în comunismul fără apă caldă și curent în căminele din Regie.

Consilierul Victor Stan: cum să mă adoptați, doamnă, dar ce, sunt câine?

victor ion stan

În proiectul „Nu aștepta supereroi, cere-ți orașul înapoi”, orice bucureștean poate să adopte un consilier general și să-l întrebe ce face el pentru oraș. Eu l-am adoptat pe Victor Stan, unul dintre veteranii consiliului, și așa a decurs prima mea discuție cu el.

Doctorul cu 2000 de pacienţi şi 350 de oi

doctorul

Medicul Emil Crişan a făcut medicina de drag, dar a moştenit şi dragostea de animale de la strămoşii săi, aşa că azi îşi împarte priceperea între oameni şi animale.

Dacă-ți iubești copilul

adam si eva

Dacă s-ar face un referendum pentru introducerea în Constituție a dreptului de a fi tras de curent, probabil mi-ar fi greu s-o conving pe mama să nu meargă să voteze. Dar pentru ăsta din 6-7 octombrie nu a trebuit să-i explic că dragostea are forme atât de diverse, încât nu e treaba omului s-o înghesuie într-un tipar alb-negru

Suni la 112 și te sună înapoi niște ciocli

morturary

O întrebare pentru domnul Raed Arafat: ce comision primesc operatoarele de la 112 ca să le furnizeze firmelor de pompe funebre numerele de telefon ale rudelor celor decedați?