Energia electrică și termică din România – văzute din Canada

Fizica trage ponoasele acum, pe nedrept, pentru lipsa căldurii din casele bucureștenilor. Dar de vină cu adevărat sunt de fapt politica și populismul, două științe îndelung exersate și aplicate cu succes în ultimii 30 de ani de capitalism. O explicație scrisă de un inginer energetician reabilitează puțin fizica și pe Celsius, chiar dacă asta nu ne încălzește prea mult.

Încălzirea Bucureștiului într-o frumoasă seară de toamnă

Dacă v-ați hlizit la declarația lui Nicușor, cu explicația ce ține de fizică, pentru care nu avem căldură, poate aveți câteva zeci de minute într-o zi să aflați că pe lângă fizică mai e și niscai politică plus 30 de ani de prăduială a sistemului energetic național în general. 

Un cititor al blogului, inginer român care n-a mai suportat salariul nesimțit de energetician în țară și a emigrat în Canada, mi-a propus să public acest text, care reflectă opinia lui destul de avizată, despre situația termo-energetică a României la ora actuală. E o explicație utilă pentru cine vrea să înțeleagă mai mult decât declarațiile pe care le vede/aude la televizor. Conține background, dar și mici lecții despre cum funcționează sistemul, ce soluții mai bune ar fi pentru încălzirea Bucureștiului, cum e în Canada (unde chiar e frig, nu ca la noi) și ce s-ar putea face în viitorul imediat, ca să nu dăm în blackout. 

Omul s-a străduit destul de mult să scrie pe înțelesul tuturor, nu numai al mate-fizicienilor. Nu trebuie să citiți tot dintr-o suflare, că nu sunt memoriile prințului Harry, vorba aia. Mai citiți, mai odihniți-vă, mai beți ceva. Că sistemul energetic tot așa va fi și după asta.

 

Câtă energie produceam în ’89 și cu câtă am rămas

De ceva vreme România are probleme energetice mari. Dar cine nu are?!, veți spune și parțial poate veți avea dreptate. Dar presupunem că pe cititorii acestui text îi interesează mai mult de unde vine kW-ul lor sau Gcaloria și de ce costă ele așa de mult azi. Sunt de meserie energetician, adică am terminat energetica si am lucrat într-o centrală în România mulți ani (vreo 15), până când am emigrat. Cred că sunt capabil să înțeleg bine sistemul, deși nu mă declar neapărat expert și nici doctor nu sunt, dar pot explica lucrurile astfel încât cineva care vrea să înțeleagă de ce a ajuns țara în situația de acum să aibă câteva informații utile în minte, atunci când urmărește știrile sau primește factura „compensată” la electricitate.

Principala problemă a României ține de incapacitatea sistemului de a produce necesarul de energie de care țara are nevoie, necesar care acum este de maxim 8.000Mw la vârf de seară. În 1989, România avea instalați vreo 20-22.000 Mw (conform datelor de atunci), necesarul fiind undeva spre 14-15.000Mw. Dar e drept că nu se realiza acel necesar, așa că se mergea cu frecvența de 47.5 Hz și erau acele întreruperi de curent, de care cei mai în vârstă își amintesc cu siguranță.

Majoritatea puterii instalate era în grupuri energetice tinere sau în plină maturitate. În același timp erau în curs investiții în diverse grupuri energetice în țară: Cernavodă – grupurile 1 și 2, Pitești, Brașov, grupuri de 50 Mw, Anina… Imediat după 89, însă, industria a luat-o la vale, iar investițiile astea au fost stopate (unele o vreme, altele de tot). Pe măsură ce au trecut anii, necesarul de energie electrică a scăzut, așa că politicul a hotărât că sunt suficienți cei 20-22.000 Mw instalați. Raționamentul pare să fi fost că dacă necesarul de energie e în scădere și avem așa de mult instalat, de ce să mai investească în altele? E logic pentru liota de sfertodocți care hotărăsc ei ce e bine și ce nu pentru românii rămași în țară.

Numai că timpul a trecut și grupurile care erau tinere în 1989 au îmbătrânit, asemenea nouă. Durata normală de viață a unui grup termoenergetic este de 25-30 de ani.

S-a ajuns în 2022, mult mai repede decât am crezut, la situația de care am tot vorbit în trecut și tot am comentat pe net, când minciuna iese la suprafață. Adică din acei peste 19.000 de Mw instalați, de care se vorbea în 2016-2017 (o strategie energetică publicată), România de fapt să cumpere masiv energie din exterior. De ce? Pentru că în materie de energie, decidenții sunt de mai multă vreme orice, dar nu energeticieni.

Trebuie menționat aici, pentru cine se încurcă în cifre, că într-un sistem energetic niciodată nu funcționează toată capacitatea instalată. Pe la cursul de centrale am învățat despre diferitele paliere de putere: putere instalată, putere disponibilă, putere efectiv disponibilă, putere produsă, rezervele în caz că se strică un grup, grupurile în reparații programate sau accidentale, cele scoase pentru retehnologizări… Pentru a vedea exact cât produce și cât consumă România, recomand site-ul Transelectrica, unde există istoricul de la sfârșitul anului 2007 până azi. Acele date sunt sfinte, fiindcă povestesc realitatea. Minciunile gen Institutul Național de Statistică, cu explicațiile stupide, nu țin decât pentru cine vrea să le creadă.

O verificare pe site-ul Transelectrica arată că până în sărbătorile de iarnă s-a cumpărat electricitate, iar in perioada lor s-a exportat.

Situația actuală – cât producem, cât consumăm

România nu este, așadar, capabilă să-și acopere azi un necesar de energie electrică de maximum 8.000 Mw la vârful de seară, cumpărând electricitate chiar și în perioade de gol de noapte.

Cum explicam mai sus, din cei 19.000 Mw instalați nu merg toți. Mai mult, ca și pe vremuri, se minte și azi enorm de mult și se dau ca bune grupuri care de fapt nu mai merg. De exemplu CET Vest merge numai cu grupul relativ nou cu ciclu combinat, cele două grupuri cehești figurau până nu demult ca rezervă, deși numai unul mai putea fi pornit cu mare chin și greutate, până când s-a renunțat și la el. Cât despre datele oficiale ale României mă provocați să spun lucruri urâte. Graficul Transelectrica de la sfârșit de 2007 și până azi nu minte.

Din 1990 încoace s-au instalat cei 1.400 Mw de la Cernavodă (700 în 1997 și 700 în 2007), un grup combinat (gaz și abur) la CET Vest, dar și acela nu poate merge fără să aibă după el consum de abur și un grup privat de vreo 800 Mw total ciclu combinat, gaz-abur. (Ciclul combinat înseamnă o turbină înaintașă pe gaze și apoi o alta sau alte două pe abur, folosind gazele ieșite din turbină pentru a face abur). Au mai fost pentru o scurtă perioadă unu sau două grupuri de câte 50Mw la Brașov, dar au dispărut, cum au dispărut multe centrale de acest tip.

S-au mai instalat peste 3.000 Mw în turbine eoliene și ceva fotovoltaice. Asta este enorm, fiindcă ele nu produc constant, ceea ce e o problemă în acoperirea curbei de sarcină și înlocuirea lor când se opresc. (Pentru amatori există un studiu publicat de Transelectrica în care se reliefează imensa prostie de a accepta 3.000 Mw în eolian. Pentru un profan, paginile de concluzii sunt suficiente.

Când ai nevoie de maxim 8.000 de Mw și tu instalezi aproape jumătate în ceva ce nu poate produce tot timpul când ai nevoie și te obligă la tot soiul de manevre total netehnice pentru a-l prelua, aceasta e uriașa prostie a tuturor celor ce au fost miniștrii energiei și șefilor ANRE de pe la 2000 încoace.

Realitatea e că nu au existat decât investiții minime în rețeaua de transport. S-au închis și tăiat numeroase centrale, nemaifiind înlocuite. Sunt raportate ca grupuri instalate și poate în rezervă sau diverse tipuri de rezervă, deși ele nu mai pot merge.

 

Scurtă lecție despre sistemul românesc – Kilowați contra voturi

Concepția inițială a sistemului energetic românesc a fost a unui sistem unitar, ce funcționează conform sistemului european la frecvența de 50 Hz și câteva paliere de tensiune (220V- monofazat, 380 V trifazat și 6 kV trifazat utilitar). Pentru transport au dezvoltat rețele de 110kV, 220 kV și 400 kV, pentru interconectare cu vecinii. Târziu a apărut și linia de 700kV.

Sistemul energetic național a avut două componente:

  • energie hidro din centrale cu lac de acumulare ce erau gândite pentru partea de reglaj plus centrale hidro pe firul apei (Porțile de fier) și
  • centrale termoelectrice pe gaz, păcură și cărbune, în diverse combinații (gaz, gaz de susținere cu păcură în principal sau invers, gaz de susținere cu cărbune sau păcură de susținere cu cărbune).

Cărbunele romanesc este relativ de proastă calitate, dar s-au proiectat astfel de instalații. Păcura românească are avantajul enorm că are sulf foarte puțin. În plus s-a bazat pe import de petrol. Târziu a apărut idea de centrală nucleară, materializată întâi în 1997. Partea cu eoliene și/sau fotovoltaice este recentă. Eolianul s-a dezvoltat mult, fiindcă de la turbina de 2-3-5 Kw s-a ajuns azi la turbina de 2-3 sau chiar 6-7 Mw, dar tot nesecuritar este, fiindcă vântul este imprevizibil.

Filozofia inițială a fost și o repartiție relativ uniformă a surselor de energie în așa fel încât pierderile în rețele să fie minime.

După 1990 necesarul de energie electrică a scăzut dramatic, iar tendința se poate vedea, așa cum am mai spus, pe site-ul Transelectrica care are date istorice de pe la sfârșitul lui 2007. De asemenea a scăzut dramatic până la aproape zero necesarul de abur industrial, așa că faimoasele CET-uri gândite să dea abur pentru platformele industriale au ajuns să meargă câteva luni pe an numai pentru încălzirea populației din marile orașe.

După 1990, sistemul energetic național, devenit RENEL, apoi CONEL, a fost o bancă uriașă pentru România, mai mare decât gaura Bancorex. Fiindcă prețurile până în 1989 erau stabilite de partid, fără nici o bază tehnico-economică, ele s-au perpetuat și în anii următori când, în combinație cu inflația uriașă, s-a ajuns la situații aberante.

Energia electrică și cea termică au fost mărfuri electorale cu care puterea politică și-a cumpărat pacea socială. Puterea a plătit un preț, dar numai pentru scurtă vreme, căci apoi țapi ispășitori au fost scoși energeticienii, printr-o campanie teribilă de denigrare, mult mai dură decât ce se discută azi despre pensiile speciale.

Guvernul a cumpărat tăcerea din energie oferind în 1991 un spor de 75% în plus la salariu, contra dreptului la grevă. Acest spor a ajuns în câțiva ani de nici 20%, pentru că guvernul de câte ori dădea o indexare, ea ajungea mult mai mică la sectorul energetic, pentru că altfel săreau ziarele și Televiziunea română pe noi. În schimb, același guvern menținea prețul la energia electrică și termică foarte scăzut. Se putea, căci producția era proprietate de stat și se subvenționa de la buget (vorba vine de la buget, se tipăreau bani în neștire). În 1995 ajunsesem salariat-milionar.

În felul asta populația a crezut, ca și acum, că TREBUIE SĂă SE DEA CALDURĂ ȘI APĂ CALDĂ.

Celălalt mod de a cumpăra pacea socială a fost menținerea prețului scăzut la energie electrică și pentru întreprinderi, și permiterea întârzierilor la plată, atât pentru populație cât și pentru industrie. Pe fondul lipsei de cash s-a inventat, la ministerul industriilor, schema de compensare, definiția modernă a trocului de care am învățat la istorie că se practica la începuturi.

Toate astea au dus la situații greu de gestionat și chiar imaginat, cu centrale care aveau de încasat bani pentru energia produsă, dar nu aveau bani sau materiale pentru reparații. Ca să nu mai spun că faimoasele și invidiatele salarii mari din energie se plăteau cu mari întârzieri și nici nu erau așa cum se spunea în presă.

Sistem de termoficare la bloc vechi de 50 de ani

Scurtă lecție de termoenergetică – sau „termie” pentru bucureșteni

Cum spuneam mai sus, a doua componentă a sistemului energetic, și cea mai importantă, o constituie centralele termoenergetice. Înainte de 90 România își dezvoltase tehnologie și fabrici ce reușeau să facă toate componentele unei centrale termoelectrice: cazane de abur – la Vulcan, turbine – la IMGB, ventilatoare de aer, pompe, transportoare cu bandă, mașini de preluat și concasoare de cărbune, schimbătoare de căldură, țevi, robineți mari și mici, generatoare, transformatoare… Cât de bune calitativ erau, rămâne de discutat, deși mai este și componenta de întreținere și reparație ca la orice dispozitiv. S-au și importat multe grupuri, dar tot din țările prietene, iar tehnologia proprie are la bază grupuri (cazane-turbine) sovietice.

Ei bine, greu de crezut, dar o centrală termoelectrică nu e făcută pentru totdeauna. În general ține 25-30 de ani, apoi trebuie înlocuită. Dacă părțile statice pot rămâne (transformator și altele) sunt două componente ce trebuie neapărat înlocuite: turbina și cazanul. De ce? Ele sunt cele care lucrează în regim de temperaturi înalte și foarte înalte și acolo apare fenomenul de îmbătrânire a metalului. Este exact ca atunci când îndoiești o sârmă și o dezdoiești de mai multe ori, până când reușești să o rupi. Dacă prima îndoire merge greu, pe măsură ce repeți mișcarea se face mai ușor. Exact așa și cu metalul din cazan și turbină. Se dilată, se contractă, iar se dilată, iar se contractă, dar pe măsură ce anii trec și operațiile astea se repetă…

Mai mult, cel mai rău face metalului nu încălzirea lentă de la rece spre temperatura de lucru sau rămânerea timp îndelungat la această temperatură, ci reîncălzirea lui înainte de răcirea completă.

Așa că după 25-30 de ani, grupul energetic trebuie înlocuit. Mai punem în balanță și faptul că, între timp, tehnologia evoluează și vei avea pompe mai bune, schimbătoare de căldură mai bune, etc.

Azi Romania are grupuri termoenergetice ce au chiar și de două ori vârsta normală de funcționare.

În România sunt două tipuri mari de centrale. Unele produc numai energie electrică, iar celelalte produc atât energie electrică cât și energie termică sub formă de abur și/sau apă fierbinte, servind la încălzirea orașelor și/sau alimentarea cu abur a platformelor industriale (cum era odată), devenite azi mari mall-uri sau cartiere rezidențiale.

Centralele care produc numai electricitate pot merge independent, dar celelalte depind enorm de consumul de energie termică de după ele, fiindcă un cazan trebuie să meargă cu un debit minim situat cam la 50% din debitul nominal, dar de lungă durată e indicat măcar 60%.

Cum funcționează o centrală electrică de termoficare

  • În esență arde combustibil (păcură sau gaze) și produce abur supraîncălzit de înaltă presiune și temperatură în cazanul de abur.
  • Aburul se trimite în turbină și, prin destindere, se produce lucru mecanic care este transformat de generator în curent electric.
  • O parte din abur este scos din turbină (deci nu se mai destinde până la capăt) și este trimis într-un schimbător de căldură unde cedează căldura sa apei tratate chimic care va merge în rețeaua de termoficare urbană ca agent termic primar. Dar de multe ori nu e suficient numai acest abur, așa că se mai scoate abur suplimentar dintr-o altă priză a turbinei, cu o presiune mai mare. Deci se pierde și mai multă energie electrică, dar se câștigă energie termică (dacă se câștigă). Aburul acesta este trimis spre un alt schimbător de căldură care încălzește și mai bine apa care a fost încălzită mai înainte.
  • Apa este pompată de pompele de termoficare. În funcție de condițiile exterioare atmosferice, în general există două trepte de pompare (adică două presiuni). Cu cât e mai frig afară, cu atât se consumă mai multă energie pentru pomparea apei calde și a căldurii. Centrala respectă o diagramă de termoficare pentru temperatura agentului primar, care este de minim 70 grade la gardul centralei, pentru apa calda menajera, și temperatura exterioară de 10 grade Celsius, și maxim 130 de grade la temperaturi exterioare de -10 grade. Mai jos de minus 10 tot 130 grade sunt pe tur.

Pentru că era prea multă apă caldă în țevi…

De ce se pierde căldura pe drum

  • Apa fierbinte, numită agent termic primar, care pleacă de la centrală spre consumatori nu este aceeași apă care ajunge în calorifere sau la chiuvetele dumneavoastră. Ea este numai lichidul care transportă căldura. În „plimbarea” ei prin oraș, apa fierbinte va pierde ceva temperatură și presiune fiindcă astea sunt legile fizicii (așa cum zice și primarul Capitalei). Se pot pune oricâte straturi de izolație, căldura tot se va pierde.
  • Cu cât este mai mare rețeaua, cu atât inerția e mai mare. Adică dacă se modifică temperatura la gardul centralei acest lucru se va simți după câteva ore în cel mai apropiat punct termic și după mult mai multe ore la cel mai îndepărtat. Cu titlu informativ, acolo unde am lucrat eu, la Giurgiu, la cel mai apropiat punct termic față de centrală se simțea după 3 ore, iar la cel mai îndepărtat după vreo 6-7 ore. Într-o rețea de maxim 40 km, dar gândiți-vă câți km de rețea are Bucureștiul.
  • Daca vreți să aflați amploarea pierderilor este nevoie să fie publice temperaturile cu care pleacă apa de la centrală și cu cât ajunge la fiecare punct termic, dar și debitele de apă vehiculate. 1000 de tone de apă ce pierd 1 grad înseamnă 1 Gcal pe oră. Asta pe tur. Același lucru pe retur. Nu uitați să faceți calculul și pentru apa de adaos, înmulțind debitul de adaos cu diferența între temperatura de retur ajunsă la centrală și 10-15 grade, temperatura apei tratate produsă în centrală și introdusă în circuit pentru menținerea presiunii.

Ce se mai întâmplă în punctele termice

  • Agentul termic primar intră cu o temperatură (mai mică decât cea plecată din centrală), trece printr-un schimbător de căldură și lasă o parte din căldură agentului termic din circuitul secundar.
  • Apa este pompată spre apartamentele dumneavoastră la parametri mult sub ce a ajuns în punctul termic, ca nivel de temperatură și presiune. (Aceleași legi fizice guvernează și aici)
  • În mod normal apa caldă trebuie să fie în zona a 55 grade Celsius. Și tot pe acolo ar trebui să fie și apa care circulă în calorifere, ca sa fiți convinși că primiți căldură de calitate.

Cum măsurăm consumul de căldură și cum plătim căldura pe care nu o avem

Ca să fie măsurată căldura consumată este nevoie de minim trei date: debitul de pe tur și două temperaturi, cea de pe tur și cea de pe retur. (În mod normal ar fi nevoie și de al patrulea, debitul pe retur, dar admitem că nu sunt pierderi în transport și nu se fură apa din calorifere, dacă e apă caldă la robinet.)

Căldura consumată Q = Cm(t1-t2), unde C este o constanta fizică (căldura specifică a apei), m este debitul, iar t1 și t2 temperatura apei pe tur și pe retur. Se observă că această formulă nu include în ea noțiunea de calitate. Adică dacă pe tur sunt 33 de grade și pe retur 30, el va înregistra o cantitate de căldură identică cu cea din cazul în care pe tur sunt 50 și pe retur 47 de grade.

Contorul înregistrează consum de căldură pe baza diferenței dintre temperatura de pe tur și cea de pe retur. Q=Cm(33-30)= Cm(50-47), considerând că pompa din punctul termic debitează la aceeași presiune, deci același debit trece prin conductă, iar C este aceeași 4.185 ca valoare numerică.

 

O soluție pentru București – centralele de bloc

Având în vedere că trăiesc într-o țară unde iarna e iarnă și că încălzirea un e problemă de stat sau municipalitate, mi-am pus problema de ce nu au adoptat și ei, canadienii, sisteme așa de mari ca noi. O primă explicație ar fi că în provincia unde stau, energia este peste 95% hidro, dar nici în provinciile unde nu e atâta energie hidro un există sisteme mari. Există sisteme de încălzire la nivel de bloc, adică se produce unde se consumă, sau în proxima vecinătate, tocmai pentru a evita pierderile în cazul transportului.

Un calcul ipotetic pe care l-am făcut în 2020 mi-a arătat că Guvernul ar putea cheltui mult mai eficient banii pentru compensarea prețului Gcaloriei, ajutând asociațiile de locatari să-și cumpere centrale de bloc. De exemplu, alegem teoretic, evident pentru ușurința calculului, un bloc cu 30 apartamente de două camere. Conform site-ului Termoenergetica consumul de căldură al unui apartament este de 6.12 Gcal pe an. Nu e clar dacă aici include și apa caldă. Subvenția pe timp de un an, acordată conform celor auzite la ultima conferință de presă, ar fi de cam 263 lei/Gcal (400 RON preț presupus aprobat ANRE – 137 RON, preț afișat de Termoenergetica).

Deci 6,12 x 30 = 183.6 Gcal consumate de bloc.

183.6 x 263=48.287 lei plătiți de Primărie ca subvenție.

183.6 Gcal totale înseamnă 42.500 Kcal într-o oră, adică o centrala de 49 kWh. Rotund 50.

Am dat o cautare de preț de centrale, (aici), pe gaz, cu putere între 30 și 42Kw. La 35 kw, cea mai scumpa e 12.000 lei.

Deci cumpărăm două centrale cu jumatate din subvenția pentru un an. Cealaltă jumătate se poate cheltui pe instalare și racord la gaze. Și gata, se termină cu cheltuiala anuală a primăriilor. Prețul Gigacaloriei ar ajunge estimat între 168 RON cu randament de 0.85 și 205 RON cu randament de 0.7, fără TVA (calculate la prețurile la gaz din 2020).

Și din acest moment poate interveni statul, prin politici fiscale, cu stimulente pentru plata combustibilului, în funcție de venit. Unii pot primi ajutor sub forma scutirii de impozit, iar pentru pensionari e și mai simplu că e scris în cupon și atunci se poate pune acolo. Dar asta pune la treabă guvernul și ministerul de finanțe, scoțând din ecuație primarii. Ajutorul l poate primi nu numai bucureșteanul, ci și cel de la sate și comune care îndeplinește condiția fiscală.

Argument suplimentar: Timp de un an plătim impozit. La declarația de impozit se constată că am plătit mai mult, datorită unui sistem de deduceri inventat de fiecare stat. Dar timp de un an statul a folosit acești bani și mi-i returnează în anul fiscal următor. Dacă în anul fiscal pentru care am produs declarația mă calific pentru ajutor pentru încălzire, statul mi-l poate vărsa fie o dată, fie în tranșe lunare pe perioada iernii de la 1 noiembrie la 31 martie. De asemenea se poate pune un prag peste care nu mai primești nici retur de impozit pentru încălzire, nici ajutor.

Daca RADET are o arhiva cu datele contorilor pe fiecare scară, pe ultimii 4-6 ani, se poate face o determinare de necesar foarte bună și alege in consecință.

Instalată la subsolul blocului, centrala este perfect automatizată, că nu are nevoie de operator. Trebuie aleasă astfel încât să funcționeze tot timpul la un debit de 80-85%, adică în zona randamentului maxim. Se plătește gazul ars drept combustibil. Costul acestuia este distribuit pe apartamente printr-o metodă direct proporțională cu suprafața și poate cu puterea instalată a caloriferelor, dar și statistică. Centrala de bloc mai prezintă avantajul unei flexibilități mari a datelor de oprire și pornire a instalației, spre deosebire de sistemul centralizat.

Pompe de căldură așa mari nu știu să existe pe piață. Primarii pot spune câte prostii vor ei, nu sunt obligat să-i și cred. Panouri fotovoltaice pe bloc? Poate, dar doar ca preîncălzire pentru apa caldă.

Câteva soluții și pentru România – sistemul energetic național unitar

La ora actuală energetica românească parcurge etape ale politizării efective ca absolut toate domeniile vieții economice, sociale, învățământ și ce mai doriți dumneavoastră. Ea a început demult, întâi cu pași mici, dar pe măsură ce a trecut timpul acești pași au fost din ce în ce mai mari, mai agresivi și mai obraznici. După cum știu eu, majoritatea țărilor fie au un sistem energetic unic și destul de închegat, fie marile state federale au sisteme energetice ale fiecărui stat din federație. Un sistem cu atâția distribuitori ca în România nu există. Sau nu știu eu. Aștept comentatorii să explice unde există și cum funcționează.

Revenirea la o companie unică, națională, este o soluție, mai ales că în materie de producție totul sau aproape tot e cu capital de stat. Spun companie, cu convingerea interioară că poate funcționa extrem de bine, fiindcă și pe la alții merge. Dar compania trebuie să aibă profit. Un sistem energetic unitar înseamnă tarife unitare pentru toți românii indiferent dacă locuiesc în București, Cluj sau nu știu ce sat.

Este nevoie de meseriași adevărați pe toate nivelurile, de la operatori, electricieni, maiștri, ingineri.

 

Situatia Romaniei în materie de resurse 

În materie de resurse hidrografice, Romania a cam amenajat tot potențialul său hidrografic. Nu mai poate face mare lucru. Mici microhidrocentrale, dar cam atât. Se mai discută de nu știu ce centrală pe Dunăre cu bulgarii, dar nu văd o mare putere instalată, dar în fine.

În materie de resurse de combustibili, nu suntem nici aici extraordinari. Fără rezerve mari de petrol și gaze naturale, stăm totuși mai bine la capitolul cărbune – lignit și chiar și mai bine pentru huilă, existând resurse pentru încă câteva generații, potrivit unei strategii publicate în 2016. S-a dezvoltat mult mai mult decât necesarul energia eoliană, atingând circa 3000 Mw instalați.

În opinia mea, România nefiind un stat foarte mare ca suprafață, are nevoie în calculele tehnico-economice pentru o politică energetică și de un alt parametru: Mw instalați pe ha sau km² și de potențialul agricol al terenului ocupat.

Termocentralele (dar și centralele nucleare) fiind niște cicluri termice, au nevoie să fie în apropierea unor râuri cu debite relativ mari pentru a asigura necesarul de răcire. Ori și aici posibilitățile sunt limitate.

Ca posibilități de fabricare de utilaj energetic nu avem ce discuta: ZERO. În România nu se mai poate fabrica un cazan, o turbină, o pompă, o moară de cărbune, un ventilator.

Nici ca resursă umană nu stăm mai bine. Deși facultatea de energetică scoate an de an ingineri, nu știu pe unde își găsesc loc aceștia. Însă ce e mai grav este că nu mai există școli profesionale de operatori și nici școli de maiștri de exploatare, ceea ce este în sine o altă problemă. Și nu mai sunt nici cei care să construiască aceste centrale.

 

Necesarul de energie de moment și de viitor

Azi necesarul de energie electrică este pe undeva între 6-8.000 Mw (cu aproximație, după cum am văzut eu pe site-ul Transelectrica) cu maxime de 9.000 Mw, poate. Există probleme în a asigura acest necesar acum și problemele vor crește.

În 2027 vor dispărea pentru o vreme primii 700 Mw de la Cernavodă.

România, în opinia mea, are nevoie de circa 2.000-3.000Mw în centrale termoelectrice cu puteri de 150-200Mw. De ce? Pentru că regulile pe care le-am învățat odată (dacă se mai aplică) îți cer să ai oricând în rezervă rapidă o putere echivalentă cu cel mai mare grup. Deci azi România ar trebui să aibă o rezervă rapidă de 700 Mw. Deci e nevoie de 15-20 de grupuri. Ceea ce e perfect fezabil.

În București se pot instala grupuri numai pe gaz sau gaz-păcură pe amplasamentele actuale (CET Vest, CET-Sud, Progresul) Dar eu vorbesc de grupuri de condensație pură.

În Oltenia se pot instala grupuri pe cărbune (lignitul oltenesc), iar la Deva încă 6 grupuri pe huilă.

De unde? Cel mai apropiat furnizor și cu multă experiență în arderea cărbunelui este Germania. Cu o condiție: să le trimitem eșantioane de cărbune ce va fi folosit cu adevărat, nu ce ne-am dori. Sau mai bine, chemați ei să-și extragă eșantioanele din zonele de unde se va exploata. Pentru cârcotași, este extrem de important ca să fie utilizat același tip de cărbune în cazan, pentru a se face un calcul cât mai bun al focarului, dar și al altor componente: moara de cărbune, arzătorul, evacuarea zgurii, etc. Nu poți pune cazane calculate să ardă huilă ca să ardă lignit și nici invers.

Primele care pot fi livrate și instalate sunt grupuri cu cazane pe gaz sau gaz-păcură pentru București. Celelalte mai târziu că trebuie urmat ciclul de proiectare și producție, că doar astea nu-s batoane de ciocolată ce sunt pe rafturile magazinelor peste tot. Nu se pot construi toate așa de repede, dar în orizontul a 5-10 ani s-ar putea vedea o reală îmbunătățire.

Apropos, care e motivul că nu se termină noua investiție de la Luduș?

Nu trebuie uitat că e nevoie de investiții și în partea de rețele și, mai ales un nou calcul teoretic privind echilibrarea fiindcă dispar multe puncte de injecție de putere.

Sunt unii care vorbesc de microcentrale nucleare, cu grupuri de 50-100 Mw. Tot pe amplasamente cu surse de apă e nevoie, că în loc de cazan ai reactor, dar ai turbină. Și încă mai rău, că dacă la cazanele clasice ai abur supraîncălzit și chiar cu supraîncălzire intermediară, aici ai abur saturat sau foarte puțin supraîncălzit. Adică debite mult mai mari de abur și deci debite de răcire mai mari. Tehnologia de la Cernavodă este una extrem de securitară, în sensul că circuitul de răcire al reactorului este separat de circuitul de abur din turbină, iar riscul de accident este minim. CANDU este renumit pentru numărul extrem de mic de incidente și foarte puțin grave. Dacă cele de care se vorbește sunt de tip Fukushima… Am ceva dubii, dar n-aș merge sub nici o formă pe tehnologie rusească sau chinezească. Cea americană ar fi singura pe care aș lua-o în discuție.

 

Ce facem cu fotovoltaicul și cu noua teorie a prosumatorilor?

Dacă se menține în limita a maxim 2-3% din necesar, se poate discuta. Peste aceste valori, problemele ivite vor fi mult mai mari decât cele pe care le rezolvă. Adică în limita a 160-250 Mw, producția de curent din fotovoltaice este relativ ușor de scos și băgat în sistem, mai ales că ai niște ore când se intră și se iese (noaptea panourile nu produc nimic). Cei care discută uită că un sistem energetic trebuie să păstreze niște parametri constanți, iar unul din ele este frecvența, mai ales că România este acum interconectată cu alte sisteme.

Acum mulți ani, când încă lucram în centrală, un coleg m-a provocat să facem calculele cam cu cât ar trebui să vindem gicacaloria, dacă noi am lua în locație de gestiune un punct termic și l-am echipa cu cazan cu motorină. Provocarea a venit în urma discuțiilor că prețul gigacaloriei e mare și că subvenția este uriașă și că ascunde alte chestii neperformante. Ei bine, luând-o invers, am constatat că de fapt ar trebui să vindem Gcal de peste patru ori mai scump decât se vindea. Asta la prețul motorinei la pompa, cu un minim de personal.

Atunci colegul mi-a aruncat o altă provocare. În cât timp se amortizează niște panouri solare. La vremea aceea (jumătatea anilor 90), informațiile erau relativ puține, dar la prețurile de atunci, pentru o durată de viață de 25 de ani, rezulta că de fapt ar trebui o durată de viață de vreo 40 de ani. Deci practic nu se amortizează niciodată.

Iată aici o ofertă de pe Emag. Luând numai prețul în calcul, la 0,68 lei/kw, pentru amortizare e nevoie de peste 55.000 kw, adică vreo 12.000 de ore de funcționare. Din 8.760 de ore ale anului, jumătate sunt nopți. Apoi mai iei în calcul zilele noroase și cele cu ploi și ninsori, ajungi la un teoretic 3.500 de ore bune, deși nu-i chiar așa, căci la răsărit și apus intensitatea e mai mică. Eu aș face calculul cu maxim 2.000 de ore pe an de iluminație maximă. Deci instalația s-ar amortiza în 6 ani. E bine? Da.

Hai sa mai punem încă 2 ani de amortizare, incluzând aici costul de instalare. Ceea ce nu e rău dacă instalația are o durată de viață de 15-20 de ani. Altfel? Problema cu ele e că reclama este extraordinară, dar nu îți dă nici o referință să mergi să vezi unde au mai instalat.

Despre tarife și alte avantaje nu știu și nu mă bag. Eu v-am oferit calculul făcut de mine și cu argumentele mele, care garantat, nu bat cu ale vânzătorilor, că deh, reclama…. Nu știu dacă poziția de prosumator nu include costuri suplimentare. Normal așa ar trebui, că trebuie alt tip de contor, care să înregistreze ce produceți și să fie capabil să facă soldul, un tarif de accedere la rețea, în calitate de producător, și câte alte taxe nu mai pot fi inventate, dacă ai bască sau fes. Ba mai mult, această politică se poate schimba, și atunci ce produci în plus nu ai unde livra și deci trebuie să iei o baterie și un invertor și alte chestii ce vor dubla investiția, făcând-o poate inutilă. Că doar România este renumită pentru caracterul imprevizibil legislativ.

text de Stelian Cristea

Absolvent de Energetică – centrale termoelectrice, 1989. Am lucrat la CET Giurgiu (nu mai există acum) până la emigrarea în Canada, ocupând diverse posturi (funcții) operative în centrală pe tot parcursul carierei. Am trăit din centrală decăderea industrială a orașului, în paralel cu decăderea centralei. În momentul emigrării, centrala mergea câteva luni pe an (final de octombrie-debut de aprilie) pentru încălzirea orașului, consumatorii de abur industrial dispărând sau instalându-și propriile surse de abur. Se funcționa cu un cazan transformat să meargă pe huilă și o turbină. Celelalte două cazane și o turbină erau retrase din exploatare. Mai erau două cazane de abur industrial mutate de pe vechea locație și modernizate pe la mijlocul anilor 90. Din anul 1999 sau 2000, asemeni surorilor de la Iași, Suceava, Arad și altele ca ea, centrala a devenit societate comercială trecând sub oblăduirea consiliului județean.

Etichete: , , , , , , ,

32 comentarii la “Energia electrică și termică din România – văzute din Canada” Subscribe

  1. Ilici 18/01/2023 at 10:57 #

    Stau de 25 de ani intr-o regiune a unei tari in care nu e prea frig iarna, dar e cam umed. Daca temperatura coboara usor sub 0 grade, lumea zice ca e frig ca in Siberia.

    Am stat in diferite apartamente, niciunul cu acelasi sistem de incalzire:
    – apartament din anii 70 cu centrala de bloc, cu gaz, incalzire si apa calda
    – apartament de la inceputul anilor 2000 cu incalzire de la reteaua urbana, apa calda cu boiler electric
    – apartament din anii 80 cu incalzire electrica, apa calda cu boiler electric
    – apartament din 2019 cu centrala de apartament, incalzire si apa calda

    Cel mai rau a fost cu centrala de la bloc. Caldura dadeau destul de tarziu si trebuia sa compensez pana atunci cu un radiator electric. Plateam foarte mult pentru suprafata respectiva, foarte mica, nu puteam sa reglez nimic, duduia caloriferul, dar si blocul era izolat prost, construit in anii in care nu prea isi punea nimeni probleme cu energia la bloc. In genul asta de imobile nu prea mai vrea nimeni sa sa mute azi, dar de multe ori nu prea ai de ales.

    Cel mai ieftin a fost cu incalzirea urbana, nu stiu cum se facea ca era asa de ieftin. Nu cred ca erau subventii. Aveam si un termostat in casa, puteam regla temperatura, blocul era izolat bine.

    Cand am trecut pe incalzire individuala electrica, pe langa ca era izolat prost si consumau radiatoarele (cate 2000W in fiecare camera) in draci, imediat ce opream incalzirea, se facea frig. Cu greu faceam 21 de grade in casa. Dar, curentul era ieftin, 80% nuclear. Imi amintesc si pretul, ca nu e foarte departe in timp, cam 130€ pe luna tot (apa calda, incalzire, si restul), pentru 70mp.

    Acum am centrala de apartament, cu condensare si incalzire prin sol cu temperatura joasa. E bine izolat. Stau la 21 de grade. Consum cam 650kW/luna iarna si 200kW in rest. Curent+gaz, ma costa pana in decembrie 98€ pe luna, pret mediu anual (cam jumatate/jumatate curent/gaz). Dar, suprafata e mai mare si suntem mai multi.
    Eh, din ianuarie s-a cam dublat pretul gazului 🙂

  2. Liviu 18/01/2023 at 11:14 #

    PS la PS
    Energiei si gestionarea ei eficienta este o problema geopolitica, asa ca as cauta modele de rezolvare la vecini, sau la tari cu acelasi resurse ca Romania.
    Inchei prin a observa ca si dBode si a pus problema in lucrarea de doctorat: “Securitatea energetică și managementul resurselor la începutul secolului XXI. România în context european actual”,

    Suntem pe drumul cel bun !?

    • Dollo 18/01/2023 at 22:14 #

      Da, numai că lucrarea aia a fost ținută la secret și de aia nu a știut nimeni cum să rezolve până acum treaba.

  3. Miketa 16/02/2023 at 08:01 #

    Watt cu w mic? Wow!

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Depre ziduri

pano

și oamenii care se încăpățânează să le construiască și să repete istorii de care omenirea ar trebui să se rușineze.

Îmi pasă de turci, dar de noi mi se rupe

proteste-turcia

Mai știe cineva azi de ce au ieșit revoltații noștri la Universitate în iarna lui 2012? Merge sănătatea mai bine? Țara e mai bine guvernată? Au ieșit din foame cetățenii ăia însetați de demnitate?

Peru: buricul incașilor, capcana turiștilor

machupicchu12

Ca să vizitezi Machu Picchu – casa de vacanță a lui Pachacuti, omorât de spanioli cu varicelă, descoperită 500 de ani mai târziu de un american – trebuie să bagi 140 de dolari în pușculița din Bermude a vreunui politician peruan, pe cel mai scump bilet de tren din lume.

Ziua presei: Cum pui pe butuci o publicație

free press

Îi interzici secțiunea cea mai profitabilă, sub pretextul săvârșirii unei infracțiuni, apoi tărăgănezi ancheta penală și procesul până când concurența îi ia locul. La final nici nu mai contează verdictul judecătorului. Se întâmplă în România.

Ce înseamnă să fii cioban

cioban

În pofida unei potenţe proverbiale, datorată chipurile cărnii de oaie, ciobanii nu mai au căutare la fete, iar o viaţă de celibat şi mizerie la oi nu mai e pe placul tinerilor.

De ce nu-i prieşte Mioriţei iarba din UE

turma-alergand

Oieritul românesc supravieţuieşte cu greu, între subvenţia europeană care vine târziu, dezinteresul tineretului pentru meseria de cioban, şi supremaţia supermarketurilor care ne bagă pe gât brânză de import.