Pornind de la mult discutata biografie a lui Harry, despre care am citit cu stupoare că a fost cumpărată deja de 15.000 de români (recunoscuți pentru setea lor de lectură), m-am întrebat de ce naiba țin celebritățile astea neapărat să semneze cu numele propriu (deci să-și aroge meritul de a o fi scris) o carte pe care în mod evident nu au scris-o?
OK, răspunsul la îndemână este cel care ține de bani și marketing – sigur că numele vinde și până la urmă banul merge mână în mână cu vanitatea de a-ți vedea numele pe o copertă.
Pentru public, însă, cred că nu contează deloc cine o scrie. Cartea aia s-ar vinde oricum, deci și banii ar ieși, câtă vreme pe copertă e deja moaca ta, plus numele – pentru că e vorba despre povestea ta. Toată lumea va ști asta și decizia de a o cumpăra va avea la bază interesul pentru cele două, nu neapărat dorința de a citi o literatură de calitate, o frază aleasă, o scriitură de Nobel sau Pulitzer. Că de aia nu se înghesuie 15.000 de români azi să-l cumpere pe Cărtărescu. Deci de ce să mai adaugi și minciuna cu scrierea, mai ales când ești un personaj ce n-ar putea fi ușor bănuit că are înclinații literare?
Mult mai cinstit și chiar interesant pentru cititori ar fi ca autorul să-și scrie singur biografia, ca să se vadă în felul ăsta și cum scrie – o poveste spusă simplu face mai mult decât toate metaforele lumii – și deci cum gândește. Scrisul e de cele mai multe ori o oglindă a stilului de a raționa. Eu aș prefera să citesc o autobiografie a cuiva scrisă pe bune de persoana respectivă, cu stângăciile ei, dacă chiar m-ar interesa persoana aia.
Sau, dacă nu ai încredere că te poți exprima în scris, și nu e nimic reprobabil aici, cei mai mulți oameni se blochează când e să pună pe hârtie ce au în cap, atunci la fel de cinstit mi s-ar părea ca pe coperta cărții să apară și numele scriitorului din umbră. Adică e cartea lui Harry, prințul, dar a fost scrisă de J. R. Moehringer sau cu ajutorul lui.
Înțeleg din anumite articole de presă apărute zilele astea că Moehringer nu ar fi vrut să-i apară numele pe copertă, așa cum nu a vrut nici la cartea pe care i-a scris-o lui Agassi, ci s-a mulțumit doar cu milionul de dolari. E dreptul lui, și eu am semnat chestii de care m-am rușinat și pe bani infinit mai puțini 🙂 Dar continui să cred că practica e jenantă din punctul de vedere al celui care se pretinde autor.
Adică ești mare sculă, fie profesionist într-un domeniu, fie politician, fie stirpe regală, și nu ai nicio legătură cu scrisul, altul este talentul tău, doar că ți se pare la un moment dat că trebuie să blagoslovești lumea cu povestea ta, că nu se mai poate altfel. De ce e nevoie să pretinzi și că știi să scrii, când e clar că altele sunt calitățile care te-au făcut celebru?
Sau dacă tot îți ambalezi memoriile ca fiind „amintirile mele, nu ceea ce s-a întâmplat factual”, atunci mergi până la capăt cu minciuna și pretinzi și că ai scris tu cartea, că oricum n-are cine să știe cum te exprimi tu în scris cu adevărat, nu?
Poate că sunt eu deformată în opinii din punctul ăsta de vedere, pentru că pun mare preț pe scris și apreciez o carte bine scrisă, sunt invidioasă uneori pe scriitorii care sunt capabili să mă ia în stăpânire și să mă scoată din timpul meu cu imaginația lor. Și da, înțeleg și că moda asta cu scriitorul din umbră e veche, chiar Mark Twain ar fi făcut asta pentru nu știu ce președinte al SUA, căruia îi era prieten. Dar mi se pare că dăm dovadă de ipocrizie când ne extaziem în fața unor „opere” scrise de alde Agassi, Harry, madam Obama și cine a mai făcut vânzări record cu biografiile lor romanțate de alții, fără ca acei autori să fie trecuți pe copertă, dar ne inflamăm că alde Ciucă, Bode, Ponta&co sunt niște plagiatori obosiți. Bine, drept e că nu se inflamează decât unii și la astea 🙂
Firește, sunt două feluri de a păcăli, plagiatele ăstora din urmă ne costă pe toți bani de la buget și până la urmă ne costă rămânerea asta în urmă, corupția și tot ce trăim în ultimii 30 de ani în România. Alegem sau susținem în niște funcții în care nu au ce căuta, niște panglicari împodobiți cu pene furate. Dar principiul în esență e același: cineva își arogă niște merite pe care nu le are, semnând ceva ce nu a scris el. Unii păcălesc 15.000 de cititori, alții păcălesc milioane dintr-un popor. Dar tot o păcăleală e până la urmă.
Pe același principiu, dacă mă gândesc mai bine, aș milita și pentru renunțarea la scriitorii de discursuri. Căci până la urmă și aia e o cioară vopsită. Un discurs bine scris te va păcăli să votezi doar gura care l-a rostit, nu creierul care l-a gândit. Iar cel care va lua deciziile după ce a fost votat de tine nu va fi creierul care te-a convins, ci gura care a repetat discursul, păstrându-și pentru sine ideile, credințele și intențiile. Dar, desigur, asta se întâmplă peste tot în lume, în politică, și iată, avem rezultatele pe care le trăim. Poate că n-ar fi rea o schimbare de paradigmă, dacă ar fi și alegătorii dispuși să accepte compromisul ăsta cu cinstea:
Tovarăși, sunt capabil să fac țara să meargă, dar nu am măiestria cuvintelor, mă pricep mai bine la cifre, la matematică, la fizică…. Votați-mă și o să vedeți că o să fie bine!
Ați vota unul din ăsta? Ah, stai că am făcut-o deja 🙂
P.S. Nu am cumpărat/citit niciuna din cărțile despre care zic aici, nici nu i-am votat pe alde Bode, Ciucă, Ponta, dar pot, ca orice om, să-mi dau cu părerea 🙂
Nici poza nu îmi aparține, dar nici nu știu cine e autorul. Mi se șoptește în comentarii că e un rus, Yuri Abramochkin.
Dl. Sora ne sfatuieste sa ne dam cu parerea dupa ce citim
si nu zice rau, parerea mea
Promit s-o fac și după ce citesc cartea, când o fi, dar nu despre ce e în ea era vorba aici, oricum. Părerea despre ghostwriteri rămâne.
Echipaj, 1980. Fotograful Yuri Abramochkin
Fotografie din albumul „Fotografii sovietici de după război: de la sinceritatea apolitică la suprarealism (218 fotografii)”
https://cameralabs.org/aeon/sovetskie-poslevoennye-fotografy/foto/41453-ekipazh-1980-fotograf-yurij-abramochkin
În rest, ai perfectă dreptate, fix paralela asta îmi umbla prin cap, care-i marea diferență între prințul brit și ministrul român?
Mulțumesc, completez.
Vreți cartea in engleza, pdf?
Nu, mulțumesc 🙂
Uite așa mai afli lucruri noi. Știam de discursuri scrise de alții, dar de biografii mai puțin.
Mie mi-a placut mult Open, si cred ca este mentionat in postfata ca e scrisa cu ajutor profesionist. Am citit cateva pagini din Spare si pot sa spun ca e scrisa intr-un stil f pompos, in nici un caz simplu si direct ca Open. Poate o sa o citesc doar sa vad pana unde merge, dar ca orice lucru caruia i se face multa reclama, sunt reticenta…dupa ce am mai vazut si 2 episoade din serialul lui Harry si Meghan m-am lamurit ca e totul despre bani si victimizare.
Cred că mai de interes ar fi filmul făcut după memoriile acestui scriitor din umbră 🙂 The tender bar, regizat de Clooney.
Discutia e mult mai simpla – cei mai rapizi 15000 de retardati din Romania au reusit sa-si cumpere hartie de aprins focul. Fiind carte – paginile nu sunt creponate si nu te poti sterge la fund cu ele.
Urmatorii retardati ca rapiditate o sa prinda extragerea a doua. La cat de multi imbecili sunt in tara asta, Nemira ar putea sa tipareasca direct cateva milioane de exemplare. Problema Nemirei e ca nu stie cati din imbecili nu sunt complet analfabeti, si o ia pas cu pas.
Legat de non-valoarea cartii – un prostălău caruia i-a luat o maimuta mintile, a scris o mizerie ca sa faca rost de bani. Aruncatul cu rahat in familia in care a trait 30 de ani e singura varianta in care o editura de cancan i-ar fi platit milioane, ca sa poata trai cativa ani asa cum isi doreste maimuta.
Asa se intampla atunci cand gandesti cu the dumb stick.
Altfel, silă e singurul cuvant care poate descrie cartea si atitudinea prostălaului. Imi vine sa vomit.
Nu-i chiar la fel, dar: știați că romanele lui Dumas nu sunt chiar scrise de el în totalitate ci cu ajutorul lui Auguste Maquet, care nu apare pe coperțile cărților ?
Nu știam, mulțumesc, am aflat ceva nou cu ocazia asta. Înțeleg că a existat și un proces intentat de Maquet, dar justiția l-a nedreptățit. Ca să vezi că dintotdeauna numele mari au fost favorizate.
Recunosc că am fost foarte dezamăgit când am aflat. Și am fost și mai dezamăgit când am aflat că Cei trei mușchetari e la bază un text de Maquet, autor fără prea mult succes, adaptat de Dumas.
Probabil că povestea e ceva mai complicată în realitate și parcă ne lipsesc câteva elemente care ne-ar ajuta să o judecam drept.
S-a făcut și un film, „L’Autre Dumas”, nu foarte bun, dar merită de văzut pentru cineva interesat de poveste.
Ramân însă în urmă niște povești frumoase, de citit și recitit. Până la urmă, mă întreb, pentru cititori ar mai conta cine le-a scris? Nu știu …
Eu zic că da, contează. Nu știrbește frumusețea poveștilor, doar adaugă context.
Da, probabil. Adaugă un context pentru critici și pentru cei care în general caută să disece lucrurile, fără ca asta să fie ceva rău în sine.
Pentru stricta nevoie a poveștii în sine și a cititorului care caută doar să evadeze în lumea ficțiunii ideale, să îi pară rău că s-a terminat cartea, nu sunt sigur că acel context aduce ceva în plus.
Dar e într-adevăr o problemă spinoasă, n-am o părere tranșantă.
Tocmai ce am citit că Rodin nu era în stare să sculpteze în marmură. Cică ave o idee în cap, făcea mulaje din ghips, după care veneau unii, care luau măsurile și alții, printre care și Camille Claudel, care sculptau marmura. A avut în total vreo sută de astfel de ajutoare. Deși nu a ascuns niciodată acest fapt, a fost acuzat la vremea respectivă că de ce nu le dă credit și acelora.
Am și eu un semi off-topic, stârnit de referirea, prețioasa referire (ca orice lucru care-l privește, de altfel), unui comentator la Mihai Șora: spre deosebire de omul girafei, Pierre Bayard, pe lângă că ne spune ce e ăla plagiat prin anticipație, ne învață și cum să vorbim despre cărți pe care nu le-am citit. Îl prefer. 🙂