România lucrului bine făcut la țară

În week-end am tăiat unul dintre bătrânii caiși din curte, care fusese afectat de înghețurile din ultimele primăveri și se lăsase ros de niște viermi albi și nemiloși. Era un pericol pentru restul pomilor din curte și am tot tărăgănat eliminarea lui din lipsă de timp și de coordonare cu vecinul, căci caisul era taman pe hotar, crescut sub gardul dintre noi, cu jumătate din crengi la el și jumătate la noi. Stabilisem de cu săptămână s-o facem în week-end, dar el a înțeles că o facem duminică, iar eu sâmbătă, așa că evident că am făcut doar noi toată treaba, că el era prins cu altele.

– Dar pune, vecină, crăcile acolo în fața porții la mine, unde am o grămadă de ars, și o să le dau io foc duminică, de urlărie.

– Urlă… ce? am întrebat.

– Urlărie*, o să fie balamuc mare mâine aicea, dă nebunii ăștia foc la cauciucuri…

– Aoleu, păi cum, că nu e voie? E ilegal.

– Da, știu, am vorbit cu băieții anul ăsta să nu mai ardem nici noi decât lemne… dar să vedem.

– Păi zi-le că nu e voie, că e amendă mare, caz penal…

A dat din umeri și a plecat. Noi am tăiat caisul, și de pe partea noastră, și de pe partea lui, și am cărat crăcile la el pe teren unde într-adevăr erau alte grămezi de crengi mai vechi, pregătite să fie arse. Când am plecat de acasă, duminică dimineață, spre București, am scos la poartă, ca în fiecare duminică, sacul galben cu deșeuri reciclabile, așa cum o fac de câteva luni încoace.

– Acest exercițiu de futilitate pe care-l faci săptămânal! m-a ironizat domnul inginer.

În fiecare luni dimineață trece mașina de gunoi, ia sacul plin și-mi lasă unul gol. Sunt singura de pe stradă care face asta, deși le-am spus și vecinilor, dar ei preferă să bage plasticul pe foc sau să-l arunce în spatele curților, pe câmp sau pe marginea lacului.

– Știm că nu e bine, dar așa se face pe aici! a fost răspunsul pe care l-am primit de câte ori le-am zis vecinilor să nu mai pună plastic pe foc că e toxic și pentru ei și pentru copiii lor. Unii au acceptat, de hatârul meu, să stingă focul atunci când le-am zis personal asta. Dar pesemne că nu le mai ard în fața porții, ci preferă acum să le bage în sobă, căci în fiecare seară se simte în aer un miros de arderi de orice altceva decât lemn.

– Oamenii sunt săraci, nu au bani și ard tot felul de deșeuri, motivează primarul împăciuitor.

Căci nu toți au căruță, tractor sau tupeu ca să fure lemn din pădurea învecinată. O să vă povestesc cu altă ocazie despre asta. Deocamdată să rămânem la deșeuri. Am fost acum vreo lună la primar și l-am rugat să facem împreună o campanie din poartă în poartă, să le dăm oamenilor câte un sac galben și să le spunem că pot să pună în el deșeurile, în loc să le ardă, și să-l scoată lunea la poartă (în schimbul lui vor primi altul gratis de la firma de gunoi. Gratis e un eufemism, căci prețul pentru ridicarea gunoiului s-a triplat anul ăsta, de la 50 la 150 de lei/an). Am zis că am ceva pregătire de piarizdă și activizdă și pot să dau o mână de ajutor primăriei, gratis, dar cu interesul de a nu mai vedea câmpurile din jurul satului pline de gunoi.

Primarul m-a privit cu aceeași curiozitate cu care te uiți la o dioramă în care un gândac se chinuie să-și construiască un adăpost în terenul prădătorului. Împreună cu domnul inginer îi făcusem și un flyer informativ, în care pusesem, cu imagini, ce fel de deșeuri se pun în sacul galben, iar pe verso scrisesem amenzile. I-am mai făcut și un model de placă pe care să scrie amenzile pentru aruncarea deșeurilor și i-am sugerat să o pună în locurile în care se aruncă de regulă.

Mi-a mulțumit, a scris telefonul meu pe el și a zis s-o lăsăm pe primăvară, pentru strânsul grămezilor de gunoi de pe câmp, că va fi pământul mai uscat. Apoi vom face și o campanie, dar el era sceptic, că cică a încercat de multe ori să le spună oamenilor să nu arunce gunoi aiurea sau să nu-l ardă, dar că ei se supără pe el și fac tot cum știu ei. A mai zis că a primit nu știu ce finanțare și va monta camere de luat vederi pe câmp și că o să ne aibă în vedere și pe noi cu zona reclamată.

Primăria are în grijă vreo șapte sate întinse prin Bărăgan și puțini bani la buget, căci satele sunt depopulate, iar forța de muncă puțină și neinstruită, deci impozitele pe salarii sunt infime. Primarul zicea că nu are bani ca să adune gunoaiele de pe câmp, dar că nu numai oamenii din satele lui aruncă acolo, ci sunt și dubițele care vin de la București și descarcă sacii cu resturi de amenajări de prin apartamentele Capitalei. Deci dacă vă remodelați apartamentul și plătiți o sumă modică unor băieți care zic că vă scapă de resturi, în loc să plătiți mai mult pe un container de la primărie, să știți că sunt șanse mari să vă întâlniți cu faianța care nu v-a mai plăcut în baie, atunci când veți ieși undeva la iarbă verde, la un grătar, pe malul unei ape, unde vă veți deplasa cu familia ca să luați o gură de aer curat.

Într-adevăr, studiind componența deșeurilor pe care le întâlnești la fiecare pas câmp observi că e ceva adevăr în ce zice primarul. Sunt saci albi de rafie plini cu deșeuri de construcții și sunt tot felul de plastice sau ambalaje, amestecate cu coceni sau gunoi de grajd, care provin clar din curțile oamenilor. E o simbioză perfectă dintre sat și oraș, iar anotimpul propice pentru observație este trecerea asta spre primăvară, când câmpurile sunt negre și gunoaiele se văd cu ochiul liber, de la distanță.

Revenind la ziua de ieri, de Urlărie, după ce am scos sacul galben la poartă, am plecat spre București într-o vizită. La strada principală, în fața unei porți, era o grămadă de cauciucuri pregătite de ars. Domnul inginer, cu inocența aceluiași gândac de dioramă de care ziceam mai devreme, zice că hai să sunăm să reclamăm undeva, căci nu e treabă mai bună ca prevenția, nu? Vine poliția și nu dă amenzi – căci oamenii sunt săraci, așa cum zicea primarul – dar poate da avertismente.

Pe drumul spre București am sunat la Poliția comunei și nu a răspuns nimeni. La Garda de mediu era închis, fără program și niciun număr de permanență pe net. La 112 nu am îndrăznit să sun și să parazitez rețeaua, căci nu era o urgență, totuși, ci doar o iminență.

Apoi am făcut rost de telefonul primarului și l-am sunat chiar pe el. Nici el nu a răspuns, în fond era duminica la prânz, pesemne își scotea și el cauciucurile la poartă. I-am trimis un mesaj pe whatsapp în care i-am spus cine sunt, care e situația și că în calitate de agent constatator – că așa zice legea, că și primarul poate să dea amenzi sau avertismente – poate veni în vizită la noi în sat, ca să-și descurajeze votanții să fie proști.

Mi-a dat cu seen. Probabil am intrat în categoria orășenilor care n-au ce face și-și bagă nasul în viețile altora spunându-le că nu trăiesc bine.

Seara când ne-am întors acasă, la strada principală o mână de bărbați se hăhăiau în jurul unui foc care scotea fum gros și negru. De cauciuc ars. Vecinul avea focul lui, separat, chiar în fața porții lui, unde pesemne că băgase și el măcar un cauciuc peste crengile alea, așa de gust. Că altfel nu simți Urlăria. Am intrat în casă și am stat cu geamurile și ventilația închise și am vorbit despre emigrare. Nu era prima dată.

Dimineață m-am trezit și m-am dus la poartă, ca de obicei, așteptând să găsesc sacul galben gol în locul celui plin. Nu era. Sacul plin stătea acolo neridicat. Am sunat la primărie și am întrebat care e treaba, de ce nu au trecut gunoierii azi?

– Pe aici pe la noi au trecut pe la 7 dimineața, zice domnul de la telefon. Poate nu ați scos sacul suficient de devreme.

– L-am scos de aseară, i-am zis.

– A.

Apoi îl aud că întreabă în primărie: auziți că cică nu a trecut mașina de gunoi cu reciclabile prin satul X. Apoi a revenit la mine:

– Probabil o să vină mai târziu.

N-a venit. Probabil n-o să vină deloc, de vreme ce aseară s-or fi ars deja toate deșeurile reciclabile de Urlărie, ce rost mai avea să mai consume motorina de pomană până aici?!

Ca să fie un cerc complet, dimineață Fb mi-a arătat în amintiri poza asta din 2016. Oh, the irony!

 

 

*Lăsata secului în Bărăgan e o tradiție care se lasă cu arderi de vegetație uscată, după ce se face curat prin curți. În ultimii ani tradiția a fost îmbogățită cu arderi de cauciucuri. Pentru că… de ce nu?!

Etichete: ardere deșeuri, cauciucuri arse, colectare selectiva, deseuri reciclabile, nesimtire, Romania, România lucrului bine făcut, urlărie