C. zice că mă citește de mai bine de zece ani. Are 36 de ani și de opt ani a emigrat în UK. Asta face și din ea un soi de român crăcănat sentimental între țara natală, de care nu se poate desprinde definitiv, și viața ei actuală. Cam asta e acuzația pe care unii dintre cei care aleg să rămână aici o aduc celor plecați. Dacă ai plecat, ți se cere oarecum să și trântești ușa după tine. Doar că viața nu e așa, în alb și negru, plecările astea din ultimul val nu sunt neapărat furioase, cât amare. Nu-s de foame, ci de frustrare. Și nu poți să nu-ți mai pese, pentru că deși ție îți e mai bine acolo, ai în continuare aici părinții, taman atunci când sunt mai vulnerabili. Cum zice și C., îi vezi la fiecare vizită tot mai bătrâni și ți se rupe inima că nu ești lângă ei. De aia „căpșunești” aiurea, ca să ai bani să le plătești bătrânețea cât de cât sănătoasă, într-o țară care se încăpățânează să rămână bolnavă.
Iar tu rămâi cu vina, care te însoțește, poetic ca o umbră, la fiecare vizită în țară.
Un pod pe care C. îl vede zilnic când plimbă cățelul
Dollo – Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs aici?
C.I. – Lucram pentru o companie franceză de cercetări de piață în domeniul farma. Clienții erau toți în Europa de Vest și toate studiile erau pentru Europa de Vest și mă fâțâiam între Paris, București și alte orașe unde mă vedeam cu diverși clienți. Partenerul de viață (care este în continuate partenerul de viață) lucra în IT, conducea o echipă care făcea jocuri. Și el se fâțâia între București și Canada. Viața era bună overall, nu aveam mari griji. Ne cumpărasem un apartament în București și ne petreceam timpul prin cârciumi, cu prieteni. Câștigam binișor sau cel puțin așa credeam atunci, înainte să ne dăm seama care era potențialul în alte parte
D. – Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?
C.I – Partenerul a găsit un job în companie, într-un alt studio de jocuri. Alegerea a fost între UK și Suedia. Am ales UK pentru că acolo mi-am găsit și eu serviciu.
D. – O decizie impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?
C.I – Nici, nici! Simțeam totuși că profesional nu prea avem unde ne duce și eram cumva plictisiți. Eram încă tineri și nu aveam foarte mult contact cu spitale (sau școli) nici pentru noi, nici pentru părinți, încă. Mai târziu, când părinții au început cu probleme de sănătate, am zis: doamne, bine că am plecat! De fapt, uitându-ne înapoi, a fost cea mai bună decizie, deși la momentul respectiv, acum 8 ani, a fost o decizie luată mai mult intuitiv.
D. – Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?
C.I. – Jonglam cu ideea de a trăi și altundeva, mai degrabă ca o aventură, de ceva vreme. V. are rude în California, toți lucrează în IT, dar pentru mine California era totuși prea departe de lumea pe care o știam eu și de familia mea.
D. – Cum ați ales țara în care să emigrați? Ce a contat mai mult în alegerea asta?
C.I. – Oportunitățile, limba
D. – Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România? Ce a durut mai mult?
C.I. – Procesul în sine nu a fost foarte greu. Nu vedeam schimbarea ca pe ceva permanent neapărat. Cred că după ce am ajuns acolo mi-am dat seama că eram destul de singură / singuri. Faptul că sora mea, de care sunt foarte apropiată, nu mai locuia la 10 minute de mers pe jos a fost ceva cu care m-am obișnuit greu. Am început serviciul, mi-am făcut niște prietene, lucrurile au început să se schimbe. La scurt timp după, sora mea s-a mutat și ea în Suedia (și pe urma în Franța) așa că asta nu a mai reprezentat un factor de nostalgie. Alți prieteni s-au mutat și ei în Londra și atunci am cam refăcut gașca aici. Îmi este încă greu că sunt departe de tata. Este singur și în vârstă. De fiecare dată când îl văd arată un pic mai bătrân. Cu asta îmi este încă greu. Dar îmi permit să sar într-un avion oricând și asta îmi oferă liniște. Până la urmă în câteva ore ajung la el în caz de vreo urgență.
D. – Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?
C.I. – Foarte optimiști și încurajatori.
D. – Cum a fost procesul birocratic de emigrare?
C.I. – Foarte ușor. Am avut o firmă de relocare din partea companiei, așa că tot procesul a fost foarte ușor. S-au ocupat inclusiv de cazare temporară, două luni, mutat bagaje, ne-au ajutat cu taxele și să găsim o casă etc. Am fost privilegiați din punctul ăsta de vedere. Cel mai greu a fost să mutăm cățelul 😁
Cățelul familiei n-ar mai da parcurile din Londra pe țarcul de câini de la Obor
D. – Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?
C.I. – Nu aș putea spune. Poate un an, poate mai mult, chiar nu știu. Momentan cred că suntem foarte integrați, deși avem momente când ne simțim „alien”. Cred că cel mai greu a fost, la început, să ne dăm seama că de fapt cu banii câștigați ne permitem mai puține lifestyle choices decât în România. Financiar, lucrurile s-au schimbat mult, dar la început a fost un șoc să ne dăm seama că nu putem mânca în oraș de două ori pe zi ca la București 😁
D. – A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România? 😊
C.I. – Cu cât „îmbătrânesc” cu atât îmi dau seama că a fost o alegere excelentă. Profesional, am crescut în 8 ani cât în 30 în România. Financiar, la fel, am triplat venitul de când am ajuns – ajungi să îți dai seama repede cât valorezi de fapt 😁 Zi de zi este un confort să nu trăiești între oameni agresivi, frustrați, needucați. Și este un confort să știi că nu trebuie să ai mii de euro economii, în caz că te îmbolnăvești și trebuie să plătești. Plătim pentru părinți însă … Nu cred că în România e iadul pe pământ, dar chiar cred că e mult mai greu să trăiești daca ai aspirații, dacă nu vrei să trăiești în bulă, dacă îți pasă de ce e pe lângă tine, de oameni, de animale …
D. – Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?
C.I. – Tata, veri, verișoare, mătuși, unchi, prieteni.
D. – Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?
C.I. – Grea întrebare. Imigrant, cred, deși în mediul profesional nu m-am simțit diferită foarte multă vreme. La început complexul de est european era gigantic, stima de sine minimă, deși lucrasem cu „vestul” de multă vreme.
D. – Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?
C.I. – Faptul că sunt departe de tata când îmbătrânește și are nevoie de ajutor. Când revin în țară, în vizită, mi se întâmplă să mă simt vinovată că am fugit, că nu contribui… E ceva ce mă sâcâie, dar nu cred că aș avea puterea să revin.
D. – Ce faceți acum, cum e viața dvs. acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?
C.I. – Foarte bune aș putea spune. Profesional amândoi am evoluat foarte mult, muncim mult, dar sperăm să reușim să ne mutăm mai la sudul Europei în curând, ca să experimentăm viața mai pe domol. UK nu e tocmai țara noastră de suflet (ne place mai la soare), dar ne-a oferit oportunități multiple și pentru asta suntem recunoscători.
D. – Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?
C.I. – Ah, e foarte greu. Tocmai citeam de Hexi farma și de cum nimeni nu a pățiți nimic … cum Oprea a fost achitat … cu cât citesc cu atât nu vreau nici măcar să mai citesc. Plus că mă duc săptămâna care vine în România să îl ajut pe tata cu o operație. Faptul că iar va trebui să mergem în privat și să plătim tot este ceva de neconceput … nu aș ști de unde să încep ca să ajungă într-un spital de stat așa că dau cu cardul și plătesc 3.000 de euro. De asta „căpșunim”, cum spune mereu V. 🙂
Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri”. Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:
Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.
