Naționalitatea este un artificiu creat de alții și am învățat că trăitul pentru alții e o cale sigură către nefericire

Povestea lui V. plecat din Câmpulung ca să înțeleagă lumea „cu ochi sceptic”, un scepticism dobândit la orele de religie din liceu :)

Seria oamenilor care sfințesc alte locuri continuă azi cu V., un român care lucrează pentru Google. Are 34 ani, trăiește de zece ani în Elveția, unde a emigrat imediat după facultate, în 2012, la 23 ani. Formal se prezintă ca inginer software, dar spune că în realitate rezolvă probleme de business, de cele mai multe ori cu tehnologie (statistică și software). Nu se consideră nici emigrant, nici imigrant, după cum nu exclude nici o întoarcere în România, deși în mod clar gândirea îl plasează mult în afara acestei zone geografice. Cred că modul lui de a vedea lucrurile și stilul aproape chirurgical de răspuns la întrebările mele vorbesc de la sine despre mentalitatea generației lui. Nu poți să nu simți un pic de invidie când vezi că ei au reușit să se debaraseze de atâtea rahaturi emoționale pe care noi ăștia mai bătrâni încă le cărăm legate de picioare.

pexels-corinna-widmer

Dollo: Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs aici?

V.V. Tehnic am emigrat în Elveția (înscrierea oficială la departamentul de populație local) în Septembrie 2012, în vizită mai venisem și înainte. Licența (nu am făcut master și nici doctorat) am luat-o în vara anului 2012. În vara respectivă făceam un intership în Londra, la Google, îmi aduc aminte că mi-am luat liber să zbor în România să susțin licența. Deci cumva mă cam detașasem de România chiar înainte de licență și știu că aveam contractul din Elveția încă de prin martie, înainte de licență.

În vara anului 3 de facultate (cu un an înainte să emigrez) am făcut un internship la Google, în Mountain View, în care am întâlnit mulți oameni, oameni care au reușit să îmi ofere multe perspective diferite legate de viață, legate de carieră. Colegi de muncă ingineri indieni, germani sau argentinieni, emigrați și ei în US pentru oportunități mai bune, colegi de facultate veniți din București cu o viața diferită de a mea, venit din provincie, colegi din Cluj care mi-au zis că pentru ei întorsul înapoi în Romania la Cluj nu este ceva ce poate fi negociat, erau acolo doar să acumuleze experiență și să o duca înapoi la Cluj. Diversitatea de oameni și perspective era imensă și mi-am dat seama că vreau să trăiesc într-un mediu în care există această diversitate de gândire.

În vara anului 2 de facultate am lucrat pentru un proiect open source finanțat de Google. Îmi amintesc că am câștigat $5000 pe toată vara, am învățat multe, a fost prima interacțiune serioasă cu oameni foarte profesioniști, extrem de buni, dar care erau și umili, un contrast destul de puternic cu oamenii buni profesional pe care îi întâlnisem până atunci prin facultate.

În vara anului 1 am lucrat pentru un proiect care analiza tehnico-economic viabilitatea de a pune panouri solare pe o clădire industrială în București. Mă plăteau cu 1.200 RON pe lună și nu trebuia să trec pe la firmă. Doar proiectul trebuia să fie gata în 3 luni, îmi amintesc că am lucrat cu un profesor și am terminat proiectul în 3 zile. Este singura mea experiență cu munca în România. Este posibil să fi aflat de poziția asta prin stagii pe bune, care văd că încă există și prosperă.

Liceul a fost într-un oraș de provincie, am avut medie relativ mare la BAC (9.50, am căutat diploma) pentru cât de lepră am fost în timpul liceului. Am învățat doar în clasa a 12-a, motivat de frica că nu iau bacul și că voi ajunge să fac muncă fizică. Îmi aduc aminte că am fost dezamăgit că am luat cea mai mică notă la română, pentru că în liceu îmi petreceam o bună parte din timp citind. Îmi amintesc că aveam niște analize originale, din punctul meu de vedere. Profesoara de română este singurul profesor din timpul liceului care a avut o influență pozitivă în viața mea, restul aș spune că maxim nu au încurcat. Au fost puțini profesori care m-au apreciat ca elev și nu pot spune că îmi plăcea școala în mod deosebit. Exista în schimb o sete de cunoaștere și claritate care nu era satisfăcută de timpul petrecut la scoală. În momentele critice (BAC, capacitate, admitere la gimnaziu) am avut șansă, probabil împins și de părinți, și am intrat mereu printre ultimii în cele mai bune locuri (intram mereu printre cei mai slabi din clasă și ieșeam mereu printre cei mai buni ca evaluare după notarea din punctele critice).

D: Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?

V.V. Încă din liceu mă uitam la posibilitatea de a face facultatea în altă țară. Realitatea financiară a părinților mei nu avea nicio legătură cu ideile mele și, dacă e să fim sinceri, probabil nici capacitatea mea intelectuală din liceu. M-am dezvoltat intelectual și ca persoană la facultate în București. Probabil cea mai bună decizie din viața mea a fost să fac facultatea la București (îmi aduc aminte că intrasem și la Sibiu la facultate). Nu cred că aveam neapărat ideea de a pleca din România, cât ideea de a urmări cele mai bune oportunități și de a înțelege lumea printr-un ochi extrem de sceptic, dezvoltat la orele de religie, ore pentru care sunt recunoscător. Pragmatismul și probabil și oportunismul m-au definit și încă mă definesc.

D: O decizie impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?

V.V. Nu am sentimente negative față de România, cred că este un loc OK care se dezvoltă extrem de rapid, cu oameni foarte capabili la extreme, dar cu o medie foarte joasă. Am plecat pentru o oportunitate și pentru că vedeam că voi reuși să mă dezvolt mai mult ca persoană în afara țării, alături de oameni similari cu cei pe care i-am întâlnit la internship, în anul 3. Singurul meu moment de dubiu a fost când am întâlnit acele persoane din Cluj care își iubeau orașul. Eu nu vedeam rămasul în București sau mutatul în alt oraș din România mult diferit de mutatul în Elveția. Nu aveam un cerc social extins în București pentru că stătusem acolo doar la facultate (în regie) iar verile nu le petreceam în București. Ca dovadă, când mă întorc în România, în București, am maxim 5 persoane cu care ies la o bere.

D: Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?

V.V. În general eu nu prea am momente de răzgândeală, dar am momente de re-analizat dacă mă aflu în cea mai bună situație, ce voi face în viitor, ce îmi doresc de la timpul meu și de la viață. Astfel de momente am constant. Chiar și acum analizez posibilitatea de a mă muta în Franța, în eventualitatea că voi avea copii. Motivul care mă împinge la acest gând este faptul că nu apreciez sistemul educațional elvețian, care forțează copilul să ia o decizie destul de ireversibilă relativ devreme, iar faptul că în Franța există o calitate a vieții ridicate pentru un cost relativ redus (Paris se exclude din aceasta constatare). Știam sigur că o să plec undeva încă de pe la jumătatea facultății, era o problemă doar de unde.

D: Cum ați ales țara în care să emigrați? Ce a contat mai mult în alegerea asta?

V.V. Știam sigur că nu vreau în Statele Unite, nu mi-a plăcut atitudinea lor legată de muncă și de viață. Evident, o generalizare: muncit pe brânci, făcut 2 copii și mutat în suburbie. Suburbiile sunt idea mea de iad, iubesc orașele europene. Am locuit în Londra și mi se pare un oraș bun doar pentru când ești tânăr, iar perioada când am fost în Londra nu a fost cea mai fericită perioadă din viața mea. Probabil a contribuit și asta la a nu alege Londra. Partenera mea din 2012 intrase la master la ETH Zurich și în Londra. Eu am zis că nu aș vrea Londra, ei îi plăcea ideea de Zurich, așa că ne-am mutat împreună în Zurich, în 2012. Am lucrat între 2012 și 2013 la un startup elvețian unde am avut șansa să cunosc și niște băștinași. Din 2013, de când lucrez full time la Google, interacțiunile mele cu elvețieni au fost extrem de sporadice. 32% din populația orașului e non elvețiană.

D: Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România? Ce a durut mai mult?

V.V. Nu mi se pare că eram prea atașat mental de România, mă uitam la filme străine, citeam cărți în engleză și aveam o sete de cunoaștere și de claritate care cred că depășea nivelul din România. Au fost multe revelații, una pe care mi-o aduc aminte în particular a fost când îl citeam pe Feynman și avea o claritate și o umilință pe care nu o vedeam la profesorii mei, mai ales cei din liceu. Mi-a luat mult timp să descopăr că claritatea în gândire este extrem de rară, iar lipsa clarității de cele mai multe ori nu este un neajuns al meu. Scriind asta îmi sună și mie elitist, probabil e. Erau foarte puține lucruri (cărți, artă, muzică, cultură, atitudine) românești care mă făceau să fiu extaziat de ideea de România exact cum nu sunt extaziat nici de orașul natal (Petroșani) sau de orașul în care mi-am petrecut adolescența (Câmpulung) sau de ideea de a trăi în Polonia (de unde am ceva străbunic). Exista o oarecare nostalgie călduță, dar nostalgia călduță nu e suficientă pentru a decide ce fac cu viața mea, iar lucrurile cu adevărat importante pentru mine nu au atașate conceptul de naționalitate.

D: Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?

V.V. Părinții mă vizitează aici mai des decât îi vizitez eu acolo și probabil ne-am vizita la fel de des și dacă aș locui în București (nu foarte des). I-am dus la ski, am făcut crăciunuri împreună, avionul e la 2 ore, trenul București-Câmpulung face similar. Părinții mei au din fericire o relație foarte bună unul cu altul și sunt relativ tineri. Cred că sunt mândri că am plecat în Elveția și rezonează cu mine, pentru că și ei au plecat la viața lor dintr-un loc cu puține oportunități (Valea Jiului) într-un loc cu mai multe oportunități (Câmpulung). Tata acum nici nu mai lucrează în Câmpulung, tot pentru că a căutat oportunități mai bune mereu. Una din sursele mele de frustrare cu ei e că încă nu mai caută oportunități mai bune când vine vorba de orașul în care stau. S-au resemnat că vor să rămână la Câmpulung la bătrânețe. Simt că timpul petrecut cu rudele, când e mai scurt, e mai de calitate. Rudele îndepărtate nu îmi afectează viața în niciun fel, cum nu mi-o afectau nici când eram în România. Nu ne alegem rudele, dar putem alege cât timp petrecem cu ele. Nu văd de ce rudele ar fi niște oameni mai de calitate decât oamenii pe care-i alegem noi. Constanta este că atunci când timpul e mai limitat interacțiunile sunt mai bune. Nici cu părinții nu aș merge în concediu, spre exemplu, mai mult de 2-3 zile.

D: Cum a fost procesul birocratic de emigrare?

V.V. Elveția e raiul din punct de vedere birocratic. Mi-e greu să cred că se poate mai bine. Interacțiunile sunt minime, de foarte bună calitate și umane. Îmi face plăcere să interacționez cu autoritățile de aici și nu mă deranjează să plătesc taxe pentru ce se întâmplă în jurul meu. Simt că banii mei sunt folosiți extrem de util și eficient. Faptul că trebuie să rezolv ceva administrativ nu îmi provoacă nicio anxietate, 99% din lucruri se pot rezolva online pe email sau prin scrisori recomandate. Regulile sunt clare și făcute de cetățeni pentru cetățeni. Toată lumea presupune intenții bune. O mică experiență, ca exemplu: Am contestat refuzul de acordare a permisului permanent de ședere (am citat articolul din regulament și am adus dovezi), iar contestarea mi-a fost acceptată. Am făcut asta fără avocat și procesul a durat mai puțin de o săptămână.

D: Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?

V.V. Nu m-am acomodat și mă îndoiesc că mă voi acomoda vreodată aici sau în vreo altă țară. Nu eram acomodat nici în România și trebuie să recunosc că nici nu caut această acomodare. Mă simt confortabil aici, dar chiar și confortul e o problemă dacă e extins prea mult. Ieșitul din zona de confort e foarte important pentru mine.

D: A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România?

V.V. Întrebarea asta e încărcată cu niște presupuneri. Nu mi-a părut niciodată rău că m-am mutat în Elveția dar nici nu cred că era atât de rău în România sau ar fi fost atât de rău. Cred că aș fi dus o viață bună și în România. Probabil naivitate și optimism de tânăr.

D: Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?

V.V. Limba: Deși acum simt că mă pot exprima în engleză la fel de bine (în domeniul profesional chiar mai bine) ca în română, cumva am un oarecare atașament pentru limba maternă.

Oportunitățile posibile: România e o țară care se dezvoltă rapid, are o populație relativ mare unde e mult loc de creștere economică și socială. Restul Europei nu e într-o așa poziție. Simt că pentru cineva cu inițiativă și motivație România e un loc bun în care te poți dezvolta, mai ales cu experiența de a fi trăit în alte țări și cu avantajul de limbă.

Cultura: cărți, muzică, filme pe care probabil le apreciez mai bine ca un străin pentru că am contextul cultural.

Natura: România are câteva locuri spectaculoase și posibilitatea de a face tot ce fac și prin Elveția: ski de tură, escaladă, bicicletă, bazin, toate sunt ușor accesibile dintr-un oraș precum Câmpulung.

De Elveția mă leagă:

Oportunitățile profesionale și financiare. Profesional mi-ar fi greu să fac ce fac aici în altă parte. Excepția sunt orașele mari europene (Paris, Londra, Munchen) iar orașele astea sunt groaznice ca raport venit/costuri. Raportul venit/costuri e foarte bun în Elveția, lucru care-mi permite mai multă libertate în viitor. De asemenea firmele din Europa și Asia pun disproporționat mai multă valoare (reflectat prin salarii și bonusuri) pe calitățile de manager/sales/business decât pe cele tehnice. E foarte important pentru mine să simt că aduc valoare, iar acea valoare să fie reflectată în salariu și bonusuri, lucru care nu prea se întâmplă cu inginerii din firmele europene clasice.

Natura și cât de ușor accesibilă e.

Prieteni pe care mi i-am format aici, majoritatea colegi români din facultate.

Sentimentul că oriunde mă voi muta de aici (poate cu excepția Singapore) organizarea curățenia și calitatea construcțiilor va fi mai proastă.

D: Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?

V.V. Nu mă consider nici emigrant nici imigrant. Cea mai apropiată identitate națională pe care o am este cea europeană. Nu am nici identități locale nici naționale, am nostalgii. Niciun Elvețian nu mă vă considera elvețian vreodată, probabil doar jumătate din elvețieni vor crede despre copiii mei că sunt elvețieni, în eventualitatea în care îi voi crește aici, dar mereu va fi un asterisk. Cumva nu mă afectează prea tare asta, nici dacă mă mutam și trăiam în București nu eram bucureștean și totuși îmi puteam urma viața fără consecințe drastice. Naționalitatea este un artificiu creat de alții, nu de mine, și am învățat că trăitul pentru alții e o cale sigură către nefericire.

D: Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?

V.V. Nicio durere. O nostalgie călduță, cum am o nostalgie călduță și despre viață la țară la bunici, fără apă curentă sau stockholm sindromul dezvoltat la cămin, în Regie. Era frumos dar era altă viață. Mai generic privesc regretele ca pe o pierdere de vreme, dacă aș simți un regret l-aș adresa și m-aș întoarce în România, multe decizii sunt reversibile, deși nu par, asta clar e una din ele.

D: Ce faceți acum, cum e viața dvs acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?

V.V. Nu cred că aveam așteptări la plecare, eram curios să văd ce-mi va rezerva experiența asta. Îmi place ceea ce fac și ce am făcut pe parcursul celor 10 ani aici, îmi place cum îmi petrec timpul și ce amintiri mi-am făcut dar, cum spuneam mai sus, lucrurile astea sunt într-o continuă evoluție și o continuă evaluare.

D: Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?

V.V. Cu siguranță, nimic nu e exclus: nici întorsul în România, nici mutatul în Asia, mutatul în Costa Rica sau în Argentina. Totul depinde de planurile pe care mi le fac, eu, partenera mea de viață, ce consider important la momentul respectiv, în viitorul apropiat și îndepărtat. Desigur unele scenarii sunt mai probabile ca altele: sunt șanse foarte mici să mă mut în Rusia sau în țările arabe, pentru că diferența mea de valori în comparație cu valorile medii din zona respectivă e prea mare. Pentru un exercițiu de imaginație îți pot da 3 exemple de scenarii care m-ar face să mă întorc în România:

Dacă aș avea o idee de a înființa o companie în domeniul în care lucrez acum, probabil aș face-o în România și nu aici, pentru că există mult talent ieftin, pentru că aș avea mai mult timp la dispoziție să încerc și pentru că vorbesc limba nativ.

Partenera mea ar avea un motiv foarte bun să se întoarcă în România, probabil m-aș întoarce cu ea și aș profita de costul de trai redus în comparație cu Elveția, mi-e greu să mă imaginez lucrând pentru un angajator din România, deci probabil mi-aș face niște proiecte personale.

Un prieten îmi propune o idee sau un plan într-un domeniu care mă atrage, domeniu sau idee în care aș simți că aduc disproporționat de multă valoarea prin cunoștințele și experiența mea.

*sursa foto


Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri”. Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecațilorrămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:

Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.

Etichete: , ,

3 comentarii la “Naționalitatea este un artificiu creat de alții și am învățat că trăitul pentru alții e o cale sigură către nefericire” Subscribe

  1. Bogdan 15/03/2023 at 20:01 #

    N-as fi asa de sigur ca are vreo legatura cu generatia. E pur si simplu un ins exceptional, care a avut atat datele native, cat si sansa unor intalniri & contexte in special umane care l-au format. Exista din astia in toate generatiile. Pentru ca daca te referi la pragmatism, cunosc destui din generatia lui care-l duc pana la cinism, ceea ce la el nu miros nici macar un strop.

  2. Eu... gen 15/03/2023 at 23:05 #

    Sunt parțial de acord cu Bogdan de mai sus. Este un tip pragmatic cu o doză sănătoasă de excepțional.
    Partea cu care nu sunt neapărat de acord cu Bogdan este cea legată de generație. Da, el poate nu este reprezentativ pentru generața lui, dar fără îndoială parcursul lui a fost influențat puternic de aderare. Și-a petrecut anii formativi ca cetățean european deja.
    Nu mă vaiet sau ceva, dar eu la 21 de ani, când eram în facultate am avut nevoie de 2 scrisori de recomandare pentru a merge la o conferință de specialitate în Europa. Și mie mi-a plăcut ce-am văzut „afară” dar nici nu mi-am pus problema de lucrat acolo pentru că nu aveam drept de muncă.

  3. ghita mircea 16/03/2023 at 12:19 #

    Citind interviul, constat schimbarea mentalitatii intre generatii: mentalitatea oamenilor este influentata de conditiile de trai, iar acestea s-au modificat substantial pentru generatiile tinere – cel putin la romani.
    S-a trecut de la „fie painea cat de rea, tot mai bine-n tara mea” (cel putin conceptia generatiei parintilor / bunicilor), la „ubi bene, ibi patria”…

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Cum le iertăm greşiţilor noştri

Roland Jahn, intre dosarele Stasi

Şeful arhivelor Stasi din Berlin a aflat, când şi-a văzut dosarul, că avocatul care-l apăra era informatorul securităţii. Acum le predă lecţii de organizare şi de iertare trimişilor din ţările arabe care s-au trezit că au eliberat arhivele şi nu ştiu cum să le mânuiască

De ce nu plecăm din România

Mâini de români - copiii culegători de afine din Pasul Prislop

Dacă despre curajul și nerăbdarea celor care pleacă s-a tot scris, teama, lenea, sentimentalismul și, de ce nu, curajul de a rămâne al celorlalți a fost lăsat în umbră.

Zen and the Art of Marcela Maintenance*

marcela

Calitatea service-urilor din București: prețuri europene, servicii făcute românește, pentru că „așa facem noi și n-am avut niciodată probleme”. Avatarurile unui șofer care se încăpățânează să citească manualul mașinii.

Fiecare moment dificil din istoria unei țări are nevoie de victime

mineriada

Ce or mai face oamenii ăia care au bătut la Mineriadă? Or fi bine, sănătoși, or avea copii, planuri, or fi mulțumiți de viața lor, de deciziile pe care le-au luat, or dormi liniștiți? Or face politică?

Și ce ne-a dat nouă UE? Mai mult ne-a luat!

dabuleni

Cum se vede Uniunea Europeană de la margine, de pe malul românesc și mai prost al Dunării – de la Cazane până la Dăbuleni.

Generaţia „Silicon Valley” de România, după 50 de ani (II)

Bucuria revederii dupa 50 de ani

Noi nu am muncit pentru un regim politic, ci pentru bunăstarea unui popor. Am rămas aici ca o datorie față de cei care ne-au învățat. Însă acum în România specialiștii sunt tratați în bătaie de joc. Eu încă nu sunt pensionar, deci nu simt că atentez la siguranța țării, cum sunt considerați acum pensionarii, cu veniturile lor