Pe lângă moșie
Într-una din sâmbetele cu ceva soare din primăvara asta am pornit cu câinele Șandor pe câmpurile din afara satului, la plimbare. Pe o colină care oferă o priveliște și asupra cimitirului, și asupra bălții concesionată de unul din potenții satului, câțiva oameni tundeau iarba mare, uscată, de peste iarnă. Ne-am dat binețe, cum se face când întâlnești necunoscuți în mijlocul pustiului, dar presupunând implicit că suntem toți de-ai locului, deci musai să schimbăm două vorbe.
S-a dovedit că eram și nu eram de-ai locului, ci mai degrabă veniți pe acolo cu iluzii. Omul cărunt, cu un copil alături, ne-a întrebat zâmbind dacă am plecat la vânătoare. Adevărul e că și văzusem un fazan pe acolo. Era ascuns în iarba mare. Ne-a sărit de sub nas și și-a luat zborul, speriindu-ne și pe noi, și pe Șandor.
I-am zis omului cu copilul că numai pușca ne lipsește și l-am întrebat la rându-ne ce treabă face acolo, între niște liziere de salcâmi ca niște coduri de bare. A zis că exact asta face, plantează niște salcâmi. Replica m-a prins la fel de nepregătită ca și fazanul ăla izbucnit din iarbă. Cum așa? În satul ăsta în care se taie pădurea din apropiere, în care se aruncă gunoaie la marginea satului, în care se ard plastice și cauciucuri pentru că așa e tradiția, în comunitatea asta mai degrabă săracă, primitivă și pusă pe prăduit, există un om care muncește ca să planteze niște puieți, pe care probabil nu va apuca să-i vadă crescuți, căci pare trecut binișor de prima tinerețe.
L-am felicitat și am făcut schimb de amabilități. Am aflat că e din sat, dar de fapt trăiește la București și are această limbă de teren pe care s-a gândit să planteze salcâmi. Nu m-am gândit pe loc să-l întreb de unde atâtea rezerve de optimism, să investească bani și muncă într-o chestie din care nu va scoate profit prea curând. Poate niciodată. Mi-a venit întrebarea asta mai târziu și m-am gândit că oricum ar fi fost, poate, nepoliticoasă. De ce să-i tai omului plăcerea cu o găleată rece de cinism.
Dar m-am simțit alături de el, ca neadecvare în locul ăla. Noi, venetici de la oraș, am cumpărat terenul, am făcut casă, am plantat pomi, ne străduim să trăim cât mai curat ca să nu poluăm, și suntem priviți chiorâș de vecini pentru că facem toate astea. El, născut acolo, dar plecat la muncă la oraș, se întoarce la bază ca să lase ceva în urmă.
Italianul de la Dristor
Apoi într-o zi în București, pe la Dristor, lângă celebra shaormerie, am văzut din mașină un tip care spăla trotuarul cu un aparat cu apă sub presiune. Aparatul era băgat în priză undeva în cofetăria de pe colțul blocului, deci pesemne că era vreun patron, ceva. Tipul era îmbrăcat elegant (pălărie, pardesiu, borsetă, pantofi din piele întoarsă), după cum se vede în poză, cu un aer de italiano vero, și părea că-i place ce face. Adică n-o făcea în dorul lelii, ci temeinic, cu sârg. O clipă l-am bănuit că avea căști în urechi și spăla caldarâmul în pași de dans, că prea se simțea bine. Poate chiar avea căști sau poate că pur și simplu se amăgea la gândul că făcând asta o să-i ia și alții exemplul. Că va veni ziua aia când vor ieși și alții din blocurile și magazinele lor și vor spăla trotuarul, vor împinge murdăria acestui oraș la rigolă și vor chema trecătorii să le calce pragul, zâmbind.
Aceste două întâlniri neobișnuite m-au făcut să mă gândesc dacă există speranță. Dacă mai avem ce să așteptăm aici. Dacă micile dovezi de inconștiență individuale se mai pot coagula ca să repare maioneza asta tăiată a României eșuate. După ce prea mulți dintre ai noștri s-au dus deja să sfințească alte locuri.
Poate că astfel de dovezi sunt multe sau poate că le dau eu o semnificație exacerbată, pentru că vreau să le văd, să cred că ele există. Pe fondul unor frământări personale și de cuplu, despre decizia de a pleca definitiv din țară, privesc acest gen de întâmplări mai degrabă ca pe niște semne că greșesc, că poate ne pripim. Au trecut vreo 16 ani de când am scris De ce NU plecăm din România și iată că viața mi-a arătat că băteam câmpii cu inocență. Viața la țară, acest paradis de plastic ars care ni se tot vinde pe toate gardurile, ne-a arătat că nu ai cum să te izolezi în curtea ta și să-ți vezi de grădinărit, căci te împunge satul cu manele, fum toxic și animale nedorite. La fel cum nu poți închide ochii și urechile la peisajul politic, pentru că, lăsați să facă ce vor, politicienii au tendința de a se transforma în abuzatori.
Iar rezultatul e copleșitor. România e împărțită în câteva caste de privilegiați și restul fraierilor. Justiția nu funcționează, sănătatea e sursă de boală, educație nu se face. Dar în ultima vreme am ajuns să înțeleg că nu (doar) politicul e buba, ci întreaga țesătură socială deteriorată de prea multele decenii de educație deficitară și abuzuri de tot felul. Țesătura socială formată din proști fuduli care le știu pe toate și care te plesnesc peste ochi când te aștepți mai puțin cu părerile lor ferme, spunând: ce, bă, crezi că poți să schimbi tu ceva aici?!
Dar poate că nu e chiar așa de rău cum mi se pare mie, în fond sunt o mulțime de străini care vin la noi și li se pare că e mai bine decât la ei. Și nu mă refer la oameni din țări mai slab dezvoltate ca a noastră. Poate că asta e firea omului, să creadă mereu că e mai grasă iarba de pe pajiștea vecină. Gândul emigrării îmi coboară de fiecare dată în stomac o greutate. O durere surdă care oscilează între teama de necunoscut, de ce voi face dincolo, și frustrarea că sunt nevoită să-mi pun viața într-o valiză și să-mi părăsesc locul, din cauza unor idioți. Admit, sunt mult prea legată de niște locuri, oameni și animale decât ar fi sănătos în lumea asta globalizată și aparent foarte conectată.
Rațional vorbind sunt conștientă că emigrarea este soluția pentru viitorul de medie durată, dacă țin cât de cât la o calitate a vieții care mi-a mai rămas, dar emoțional sunt devastată. Probabil că dacă ne-ar fi amenințat rușii viața, cu vreo invazie, mi-ar fi fost mai ușor să las totul și să fug, dar așa, te amăgești la gândul că trăiești într-o țară UE, că ai drepturi, că ești apărat, că s-ar putea să fie bine la un moment dat, că nu e dracul chiar așa de negru. Iar astea toate sunt mai perverse decât amenințarea cu bomba a unui scelerat. Căci bomba ucide instant, pe când corupția și prostia se insinuează și te paralizează, forțându-te să privești conștient și neputincios la propria sufocare.
Având aceste gânduri în minte deja de vreun an de zile, am început să vorbesc cu diverși cunoscuți care au făcut pasul ăsta demult, ca să văd dacă au trecut și ei prin aceleași angoase ca mine și cum le-au supraviețuit. I-am rugat să-mi răspundă la un set de întrebări, pentru că tema asta preocupă și pe alții m-am gândit că e util să le public răspunsurile. Ele diferă de la om la om și cred că diferența majoră e dată de vârsta la care au ales sau s-a întâmplat să plece. Unii privesc emigrarea ca pe o moarte și o renaștere, chiar dacă nu exclud ca vreodată să revină, iar alții o privesc ca pe o etapă optimă în așteptarea următoarei provocări.
Am întrebat într-o primă fază doi bărbați și două femei, emigrați/emigrate de mai bine de 10-20 de ani, din diverse motive și în diverse locuri. Dar întrebările sunt valabile și pentru alții, așa că dacă sunteți dintre aceia care au ales să plece și vreți să vă spuneți și voi povestea, iată aici întrebările. Puteți răspunde la care vreți, dar mi s-ar părea util să răspundeți la toate, și eu le voi publica pe blog. Puteți să alegeți modul anonim, cu inițiale sau cu nume și fotografii. Poate vă lăsați inspirați de poveștile celor pe care le voi publica primele, așa că nu e musai să răspundeți azi. Întrebările necesită o introspecție și unora poate că nu le va fi ușor să o facă. Cred că mulți aleg să-și reprime conștient unele trăiri ca să le fie mai ușor să meargă mai departe. Eu nu sunt dintre aceia. Prefer să disec până la os și să văd ce e acolo.
În oglindă cu răspunsurile plecaților m-am gândit că ar fi utile și variantele celor care se încăpățânează să rămână. Sunt mai greu de găsit, ce-i drept, căci tot românul poartă în sacoșa de piață gândul emigrării, precum soldatul în raniță… Dar motivația de a rămâne nu e musai să fie din patriotism (până la urmă ce e patriotismul?) ci e suficient să fie și din comoditate, teamă, inconștiență sau niște obligații de familie care, de exemplu și în cazul meu atârnă greu.
Dacă sunteți dintre cei care rămân și vreți să-mi spuneți de ce, aici sunt întrebările pentru voi. Condițiile sunt aceleași: cu nume, fotografii sau doar inițiale sau nici atât.
Pe parcurs am adăugat și câteva întrebări pentru cei care au plecat dar s-au și întors. Așa că, dacă sunteți dispuși să vă spuneți povestea, găsiți niște întrebări orientative aici.
Mi-am propus să public săptămânal, de acum încolo, cât timp voi avea ce, câte un interviu din fiecare categorie. Un plecat, un rămas. Cine știe, poate că unele răspunsuri vor fi în măsură să ne facă să ne schimbăm optica sau deciziile. Ce părere aveți?
Pe măsură ce se adună, veți găsi aici, în josul paginii, fiecare interviu primit.
Plecați:
Stelian Cristea – Colectiv nu e nimic bun, salvările sunt individuale
V. – Naționalitatea este un artificiu creat de alții și am învățat că trăitul pentru alții e o cale sigură către nefericire
C. – Zi de zi este un confort să nu trăiești între oameni agresivi, frustrați, needucați
Gabriela: Aveam 52 de ani și eram tânără pentru piața muncii din Danemarca!
M. – am trăit o perioadă cu impresia că putem schimba ceva aici
Flo: Nu ne era rău în România, dar aici sunt mai puține surse de frustrare
Alex S. – Am plecat din Romania în 1997, ca să nu trebuiască să mă lupt cu morile de vânt
Regret că mulți vor trebui să plece din aceleași motive, și după 14 ani de la plecarea mea
Traian: Nu m-am desprins de România. Sunt probabil un emigrant atipic
Mihai Radu: Pentru mine, România nu mai este de multă vreme „acasă”
G.G. „Viață noastră era o bulă și plăteam sume enorme ca să nu se spargă”
Cami: îmi pare rău că am fost „pushed out” pentru că oricât de bine te adaptezi altundeva, cel mai confortabil te simți tot printre ai tăi
L. – emigrarea n-o să-ți rezolve niciodată problemele pe care le ai cu tine însuți
Alma: Viața mea din România era plină de activități, oameni dragi și frustrări pe care nu puteam să le ignor
A.C. – Dacă Putin dă mâine cu bomba, m-aș duce eu să apăr Germania? În nici un caz
R.D. – Orice conversație cu cei rămași în țară doare, pentru că din exterior văd că se învârt în cerc
Antoaneta: E ușor să pleci, mai greu e să te regăsești și să-ți construiești viața în altă parte
A.P. – Româncă nu mai sunt, canadiancă am devenit, dar unde sunt eu „acasă”?
Ramona: Am emigrat în SUA pentru viitorul copilului
D.C.: Mi-era frică de necunoscut, dar și mai frică să rămân în România
Vali Constantinescu: În Vietnam am început o viață nouă, așa cum mi-aș fi dorit să am, ca pensionară, în țara mea
A.C. – Sunt norocoasă să pot lua din ambele culturi ce e mai bun
A.C.: Decât să fiu cetățean de mâna a doua în țara mea, mai bine cetățean de mâna a doua în altă țară. Doare mai puțin
Ely: Citesc Hotnews aproape zilnic și nu e zi să nu zic „bine că am plecat”
Rămași:
Sergiu C. – Ne deranjează că busola românilor este deseori bazată pe misticism, nu rațiune
Iuliana: eu nu caut binele pe tavă, ci vreau să fac ceva pentru el
F.C. – avem o viață OK și nu ne dorim să o luăm de la capăt
S. – structural sunt făcută pentru energiile acestui loc
D. – Nimic nu merită întoarcerea în țară
R.P.: Am o senzație de ratare, aș fi putut mai mult
Mi se pare că un om trăiește în țara asta în ciuda ei
Lavinia Petrariu: în ciuda faptului că mi-a părut rău, am ales să rămân
Dana H. – Am întotdeauna pașapoarte valide în casă. Dacă ar întra rușii, într-o oră aș trece Dunărea
Lucian Pană: Mă supăr pe politiceni, pe unii, pe alții, dar pe țară nu mă supăr niciodată
L.S. – Deși suntem săracii Europei, totul e mai scump la noi, la propriu și la figurat
A.M. – Noi ne urâm țara în masă, de aia și arată așa…
G.P.: Am rămas în țară cu ideea că la un moment dat va fi și aici bine
M.A. – Visez să se vadă că suntem destui cei care am rămas și suntem niște cetățeni buni
I.N. – n-am considerat că e nevoie să emigrez ca să-mi urmăresc visurile și să rămân fidelă valorilor personale
Claudiu Constantin: meseria de primar este o rețetă sigură de eșec personal
Au plecat, dar s-au și întors:
Abia astept sa citesc seria de interviuri. Ma macina decizia asta de ani de zile, dar imi e pur si simplu frica sa plec, tot aman si caut pretexte. Si mi-e ciuda pe mine, in lumea asta in care traim mi-ar fi usor sa plec si sa revin daca chiar nu as gasi caini cu covrigi in coada prin afara tarii. In seara asta am si dezamagirea proaspata a unei vizite in satul in care am crescut; am iesit aseara sa ma plimb prin sat, mirosea groaznic a fum(e sezonul de ars te miri ce prin gradini), am scurtat plimbarea de frica maidanezilor care sunt peste tot, la magazinul din centru se discuta printr-o perspectiva extrem de misogina si as zice chiar inapoiata un eveniment petrecut ieri in sat. Iar apoi pe drumul de intoarcere am vazut atatia soferi intrand in depasiri fara nicio noima ca doar un noroc chior a facut sa ajung pe canapeaua de acasa de unde scriu comentariul asta. Si nu pot sa nu ma gandesc la o vacanta de asta vara in Scotia unde ma miram non stop cat de civilizati sunt soferii in trafic si unde puteam sa merg la alergat prin sate fara sa-mi fie teama ca o sa ma sfasie cainii si apoi sa ma intreb ce mai caut inca aici?!
Ca exercițiu poți încerca să răspunzi la întrebările pentru cei rămași, acolo ar intra și categoria celor ca noi, care am vrea să plecăm, dar să și rămânem 🙂
Locuiesc într-un oraș de mărime medie din Moldova, înțesat de gunoaie care par să izvorăsc de pretutindeni. Zilnic scot cățelul pe un teren abandonat care adaposteste ambalaje de plastic și de sticlă, cutii de conservă și caserole de la mâncarea pusă de binevoitori pentru animalele fără stăpân. Un petic de iarbă supraviețuiește neîntinat în mijlocul terenului. În fiecare zi îmi stricam dimineața cu această priveliște și am hotărât că voi strânge în fiecare zi câte un sac de gunoi până voi face curat, sperând că trecătorii neglijenți, văzând că este curat, să păstreze ambalajul până la primul coș de gunoi. Consider că astfel îmi voi fi făcut partea mea.
Genul acestia de oameni trebuie apreciati la maxim pentru ca sunt foarte rari. Societatea romaneasca ar trebui sa ia drept exemplu genul asta de oameni.