Stelian Cristea – Colectiv nu e nimic bun, salvările sunt individuale

Sigur sunt un emigrant. Mă trădează accentul, dar și comportamentul, căci mai trag încă de pietrele de moară pe care le-am adus cu mine. Dar sunt într-o țară unde practic toți sunt emigranți. Foarte mulți ne admiră și ne respectă pentru puterea de a ne pune viața în două valize, ca să începem în altă parte. Sigur există discriminare…

Gazda acestui blog mi-a aruncat o provocare, să scriu despre emigrarea în Canada, în special despre emigrarea mea. Am ridicat mănușa, amintindu-mi că în acea vreme, pe net (eram în epoca dial-up-ului și am trecut, înainte să plec, la internetul pe fibră) era destulă informație despre emigrare. Cât de multă? Foarte multă în comparație cu ce este azi. Și de foarte bună calitate.

Dar sunt subiectiv, fiindcă odată emigrat n-am mai căutat informație pentru emigrare. În plus, au trecut ani, Romania e în UE și numărul celor care pleacă anual este cu mult mai mare decât atunci când am plecat eu. Adică multe lucruri și mentalități s-au schimbat. Iar plecatul din țară a devenit un fel de regulă, cel puțin pentru tânăra generație.

Am 58 de ani, trăiesc într-un oraș pe malul sudic al Sf. Laurențiu în suburbia Montrealului. Lucrez de peste 10 ani în aceeași mică companie de proiectare, ca desenator. De când am ajuns aici am spus că am două zile de naștere, cea de-a doua fiind data aterizării în Canada, în iunie 2005, exact în duminica MP de Formula 1 de la Montreal.

Stelian Cristea și câtă viață i-a încăput în valiză

Stelian Cristea și câtă viață i-a încăput în valiză

Dollo: Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs. aici?

Stelian Cristea: Eram inginer la CET Giurgiu, încă de la repartiția din 1989.  Mai mult, primisem cu repartiție apartamentul în care am locuit, în 1993. Deci eram un om din vechiul sistem…

Lucram 5-6 luni pe an, în rest se repara. Mai aveam în ultimii ani și relația cu ANRE și OPCOM, de unde stiu și cum se face prețul (mă rog, se făcea) și altele. Însă o bună parte din timpul verii eram acasă, plătiți cu 75%. Ceea ce era poate bine ar zice unii, dar insuficient ca venit. (Iar azi, cu experiența de aici, sunt total împotrivă.) În plus nu se întrevedea viitor și începuseră vorbele cu tăiatul centralei la fier vechi, vorbe care s-au adeverit după plecarea mea. De fapt, în ianuarie 2005, într-o discuție cu cineva care căuta să mă convingă că plec exact când vor avea viitor, fiindcă începuseră săpăturile să aducă gaze naturale în Giurgiu, am declarat textual: daca e adevărat că vor veni gaze aici, apoi ăsta-i ultimul cui la tronul CET. Și așa a fost. Nu că eram ghicitor în stele, ci fiindcă învățasem ceva economie și știam că gazele sunt alternativa reală la încălzirea centralizată. (O cred și acum, deși prețurile au luat-o razna.)

Așa că în ultimii ani am avut și un AF (asociație familială, vânzând pesticide – pregătirea soției). De fapt totdeauna am mai făcut și altceva pe lângă servici, ceea ce, cred eu și acum, a cântărit mult în balanța interviului. Eram OK la minte, că din când în când fugeam la București, ocazie cu care mai umblam prin librării, anticariate și alte locuri pentru spirit. Niciodată nu mă grăbeam să mă întorc, profitam cât mai mult de ziua aia.

Era bine atunci la Giurgiu că aveam Filarmonica ce concerta o dată la două săptămâni. N-am prea lipsit de la concertele ei. Era bine că o dată pe an ieșeam în vacanță, două săptămâni, doar în Romania atunci.

Era rău că vedeam că copilul este împins spre meditații, că nu vedeam soluție de ieșit. Eram frustrat că trebuise să renunț la a mai colecționa timbre, cărți din ce în ce mai rar, și doar de la anticariat… Și mă îngrozeam la ideea că acea centrală într-o zi nu vă mai merge.

Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?

O discuție prin 96-97, cu un văr plecat din țară după mineriada din iunie, cred că a fost o sămânță ce a încolțit mai târziu. La întâlnirea de 10 ani după facultate, în 1999, poate alta, când la apel pentru mulți colegi răspunsul a fost Canada, SUA, Franța, Noua Zeelandă, deși atunci eu aveam alte preocupări legate de centrală.

O decizie impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?

Ce e mai sus, dublat poate de acel sentiment că iar vom fi generație de sacrificiu, noi ca să ne întoarcem de la comunism la capitalism. În plus, enervarea mea că, gata, eu voi fi ultima generație de sacrificiu, nu și copilul meu, cum se prefigura. Dezamăgirea politică trăită în 1996-2000, plus înțelegerea jocului mizerabil din 2000, făcut de PDSR + Mugur Isărescu + Stolojan. Joc înțeles imediat după alegeri, când am văzut rezultatele  – Iliescu avusese mai puține voturi ca PDSR la turul I. Din acel moment am căutat soluții de salvare personală. Adică am înțeles că drumurile erau înfundate, că nu e nimic colectiv bun și că e nevoie de soluții personale. Trăisem 10 ani de tranziție, în care eram milionar ca salariu, dar un milionar sărac, și simțeam că cu cât am mai multe milioane salariu voi fi mai sărac. Cred că am avut dreptate, că și acum colectiv e tot rău sau și mai rău, iar salvările sunt individuale. Fiecare vizită acolo mi-a confirmat că am făcut alegerea bună. Cam târziu, dar am făcut-o.

Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?

Am început în 2001 cu tatonări: vizita la consultanți, evaluarea, apoi prin octombrie semnat contractul, început de strâns acte, pregătiri pentru interviu, în 2003, septembrie, am trecut interviul, ianuarie-februarie 2004 – dosarul pentru federal, iulie – examenul medical, final de august – răspunsul pozitiv la medicale, noiembrie am avut viza, iunie 2005 am ajuns aici. Dar o dată plecat pe drumul ăsta n-am mai dat înapoi. A fost ceea ce m-a ținut în formă și să rezist. Am ajuns aici pe 12 iunie 2005 (o a doua dată de naștere, cum spuneam). Nici o clipă n-am dat înapoi. Au fost și niște chestii care m-au făcut să cred că luasem decizia bună. Avusesem și două tentative nereușite (profesional vorbind) de a ajunge să lucrez la Centrala de la Cernavodă. A doua că m-a chemat cineva, cu gând să mi se dea CTP- centrala termica de pornire să fiu șef acolo.

Cum ați ales țara în care să emigrați? Ce a contat mai mult în alegerea asta?

Procesul meu de emigrare a început prin 2001, dacă mai rețin eu bine. Pe atunci România nu era în UE, era cu cozi mari la ambasade, pentru viză în Europa. De emigrat (țări ce primeau emigranți cu brațele deschise – mă rog, în urma unui proces de selecție) erau vreo trei sau patru: Australia, Africa de Sud, SUA și Canada. SUA am scos-o de pe listă, că era cu loteria vizelor. Am cunoscut vreo două familii care au câștigat la această loterie.

Cum Australia și Africa de sud erau în altă emisferă, mi se părea, atunci ca și acum, ciudat ca de Crăciun să mergi la plajă. Așa că varianta rămasă a fost Canada. Bine, trebuie spus că am fost mereu adeptul chestiilor legale și corecte. Nu m-a tentat niciodată plecarea aventuroasă în Europa, ca turist, să rămân ilegal și apoi voi vedea cum mă aranjez. Am un mare respect pentru toți cei care au făcut asta. Noi am ales să emigrăm cu consultanță din motive ce țin strict de sănătatea soției.

Familia Cristea, la două zile după ce au ajuns în Canada

Familia Cristea, la două zile după ce au ajuns în Canada

Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România? Ce a durut mai mult?

Eu spun ușor, soția spune și acum că încă n-am plecat din România, căci citesc presa românească, dar ascult și emisiuni la radio aici, cele interesante și politice.

Iar la vremea aia chiar m-am desprins ușor. A trebuit să ținem secret ce facem. Noroc că aveam relații bune la personal, așa că, deși mi s-a data Cartea de muncă de mai multe ori, o singură dată am cerut-o oficial, motivând că vreau să mă înscriu la niște cursuri postuniversitare.

Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?

Asta doare și acum. Tatăl meu nu era de acord cu așa ceva. Avusesem niste discuții despre faptul că niște cadre didactice plecaseră în Spania.  El a fost învățător, și-a iubit cu ardoare meseria și a făcut-o cu dragoste. Și nu accepta ideea să-ți lași meseria (prost plătită) să pleci pentru un salariu mai bun aiurea. Așa că am preferat să închidem discuția și să nu ne certăm. Pentru tata, om plecat de la coada vacii cum se spune, eu am fost mândria lui reușind să termin destul de în față o facultate destul de grea. Îmi amintesc că după ce am luat la facultate și după ce am terminat m-a dus prin comuna lui natală (și a mea, că sunt născut acolo), prezentându-mă cunoștințelor lui din copilărie. Și stiu că a fost un mare efort pentru el și mama să mă țină 5 ani la scoală în București. Le-am spus, după ce am avut viza, că plecam fiindcă am găsit un contract pe 10 ani. (La data când le-am spus, tata deja era bolnav, dar nu se știa, sau noi nu știam. Când s-a aflat eram deja aici – un cancer galopant de pancreas.  Abia mult mai târziu am spus că noi nu ne mai întoarcem. Dar trecuseră ani și toți se cam obișnuiseră cu gândul.

Cum a fost procesul birocratic de emigrare?

Fiind cu consultant, faza cu traducerea și legalizarea la notar și trimiterea la Viena nu a fost a noastră. Dar au trebuit strânse destule acte, inclusiv foia matricolă de la facultate. Când o cereai, știau că vrei s-o tai. Cu dovada că ai bani, cu vizita medicală, cu interviu și cu așteptări. Cea mai stresantă perioadă a fost după vizita medicală. Când am primit plicul cu vizita medicală trecută și să pregătim pașaportul pentru viză am simțit că un prag uriaș a fost trecut. Am simțit atunci că mi se deschide în față o alternativă reală. Este ceea ce reclam eu că lipsește în România: alternativa reală. Care pentru mine înseamnă că dacă nu-mi mai place unde sunt acum, dintr-un motiv sau altul, să pot pleca în altă parte fără a avea nevoie de PCR (pile-cunoștințe-relații) să merg în altă parte. Să trimit CV-ul în multe locuri, să am interviuri și să fiu acceptat în altă parte fară probleme.

În timp condițiile s-au schimbat. Prin 2011 m-am amuzat, intrând pe site-ul de emigrare de la Viena. Am făcut aplicația-test cu condițiile din 2001 și în 2011 nu mai îndeplineam condițiile minime de emigrare. Apoi, peste ani a dispărut interviul, testele de limbă fiind făcute printr-un test de franceză la Institutul Francez din București, iar engleza cu un test IELTS.

Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?

Cred că mai durează și acum, uneori. Primele luni au fost grele din punct de vedere mental. N-am reușit să respectăm sfatul primit, să ne bucurăm, căci nu ne vom mai întâlni cu acest timp liber (perfect adevărat). Banii din cont se duceau repejor, de intrat nu intra, iar cursurile de limbă începeau abia în august – testarea, cu debut de curs în septembrie. Cum să umpli zilele? Mașină n-aveam, carnet nici atât. Mai ajunsesem și în timpul grevei celor de la SAAQ (societatea de asigurare a automobilelor din Quebec, cei ce dau carnetele de șofer.) Am învățat, cu câtă franceză nu știam, pentru examenul teoretic, am făcut teste și când au terminat greva, a doua zi, după 2-3 ore de stat în telefon, mi-am obținut programarea prin octombrie.

A fost și o perioadă de informații și de umblat pentru acte. Cele clasice (cel de rezident și cel de sănătate s-au făcut fară probleme). A mai fost echivalarea diplomelor din România la ministerul emigrării, cu traducere la traducător autorizat, apoi completat formularele pentru alocația copilului. Noi am completat numai unul, cel federal parcă. De cel provincial am aflat abia un an mai târziu. Dar, ce să vezi, ne-au dat banii retroactiv, adică din momentul aterizării.

Cel mai greu? Primul card de credit, primul job, prima mutare. Nu neapărat în ordinea scrisă. Pentru mine drumul în sine București-Paris-Montreal atunci a fost un stres teribil. El în sine e o poveste de care râd acum, dar numai eu știu câtă panică și stress mi-a adus. Era prima oară când ieșeam din țară. București-Paris a fost efectuat de Tarom. La coborâre am arătat biletul și am întrebat cum ajungem la terminalul E parcă, noi aterizând la terminalul A sau C. Mi s-a spus că să urmăm săgețile, dar că trebuie să luam autobuzul. În acel moment mi s-a rupt filmul. Aveam între zboruri o oră și 40, iar eu să iau autobuzul și să merg cine știe până unde în Paris, pe care nu-l cunoșteam deloc. M-au trecut toate transpirațiile și toate întrebările posibile de cât vă costa diferența de preț pentru schimbarea cursei (că eram convins că voi face mult mai mult decât acea oră și 40), cum să-l anunț pe cel care ne aștepta și altele.  Simțeam că nu pot respira, că toate se învârt. Mergeam încărcat și cu două bagaje de mână, cele mai grele, dar parcă nu aveam spor. Cred că aproape unde să coborâm să luam autobuzul am primit o explicație sau am auzit în treacăt că e vorba de un autobuz intern și că drumul nu durează mai mult de 5-7 minute… Abia ajuns la terminalul E și găsind poarta, m-am liniștit cât de cât. Efectiv am căutat o banchetă să mă așez.

Iar zborul peste ocean a fost teribil. Un frig și un curent de la aerul condiționat că nu știam ce să mai punem pe noi (Și neștiutori, neștiind să umblăm la butoanele alea, pe care acum am învățat să le frec până le ia naiba.). Și nu se terminase. Deși aveam pregătit în geantă, unde aveam și banii și altele niște etichete plastifiate cu adresa unde urma să mergem, când ofițerul care ne-a primit mi-a cerut adresa unde să vină cardul de rezidență a fost imposibil să găsesc acele jumătăți de pagină plastifiate. Eram așa de stresat, dar și obosit încât nu am dat de ele. Deși eu eram stresat, omul din fața mea a fost extrem de calm și politicos, căutând să mă liniștească și înmânându-mi un formular pe care să-l trimit prin fax la numărul subliniat de el, cu adresa unde să vină cardul de rezidență. Îmi amintesc și acum că atunci când am terminat cu toate formalitățile, având un dosar de hârtii, jos la caruselul de bagaje numai ale noastre se mai învârteau. Le-am înghesuit repede pe doua cărucioare, cu un pic de ajutor de la cei de acolo, și am pornit spre ieșire. Trecuseră peste două ore de la aterizare când am ajuns în zona de ieșire și peste 21 de când eram trezi.

O viață transbordată peste ocean

O viață transbordată peste ocean

A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România? 😊

Da, că n-am plecat mai devreme. Știți ce deosebire uriașa este între energia la 30 de ani și cea la 40 și adaptabilitate? E oarecum o diferență logaritmică, cam ca la scala pentru cutremure. Când ești tânăr ești mai maleabil, ai mai multă energie și privești înainte cu speranță. (ați văzut mai sus.)

Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?

Mai e mama în viață încă, socrii amândoi, o soră cu cei doi copii, două cumnate căsătorite, dar cu copii relativ mari. Da, mi-aș dori să mai fac un tur de Românie în zona de munte (Bucegi, Piatra Craiului, Apuseni…). Mai am niste vizite pe care eu consider mereu că trebuie să le fac la fiecare venire acolo, la cei care m-au ajutat atât moral cât și material. Ceva prieteni (nu mulți) cu care mai am ce vorbi.

Aici mă simt acasă încă din momentul când aterizez. Ești primit cu zâmbetul pe buze (chiar dacă uneori e fals), ți se spune „Bine ai venit!”. Ești considerat un om, nu o jivină ce trebuie strivită și călcată în picioare. De câte ori ajung în Romania, încă de la Aeroport am sentimentul că sunt nedorit, că sunt un intrus care deranjează. Pașaport aruncat în silă, WC închis, sictirul de pe fața celor care te primesc, dar și dorința de a te face de 1-2-5 Euro, lipsa telefonului public din Aeroport, lipsa salutului la intrare și ieșire, îmi pune viza de intrare în timp ce vorbește la telefon… La ieșire, ultima oară, doar că n-a ieșit să-mi dea și un picior în spate, atât de sictirit era că eram în Aeroport la 3:30 dimineața.

De fiecare dată găsesc «prietenul de serviciu» care să îmi spună că știe el mai bine ca mine cum e în Canada, și căruia îi spun că am venit să bem o bere împreună, nu să ne certăm, și că eu mă întorc acasă în X zile. Ca și supărații că nu trec să-i vizitez, deși le spun că nu prea am cum, căci transportul în comun e vraiște, dar că eu sunt acolo pentru un număr de zile și că pot face și ei 50-100 km spre mine, când eu am făcut 7.000…

Mă și amuz, că de exemplu la schimb valutar îmi cer buletin și eu spun că n-am. Se belesc niște ochi cât cepele și apoi când zic că le pot da un pașaport lucrurile revin la normal.

Dacă atunci când am venit înmulțeam orice preț cu 35.000 și ziceam că e scump, când ajung acum acolo am același reflex, să împart la 3.5 și să constat că e mai scump decât în Canada. Începând cu benzina, trecând la o cafea… Plus dezvățul când merg la piață să iau ceva și nu mai sunt obișnuit să-mi pună altcineva în tas. Mă cert un pic sau dacă-mi amintesc pun condiția de la început. Dacă acceptă e OK, daca nu, schimb taraba.

Bine, Canada e o țară de emigranți, așa că are structuri și organisme de stat sau comunitare pentru sprijinul emigranților. Cursuri de limbă plătite, cursuri de limbă seara, centre pentru ajutor să îți faci CV-ul, cursuri de căutare de job…

Cam la o lună după ce am aterizat am luat parte la o sesiune de informare organizată de ministerul emigrației (că exista așa ceva) și timp de o săptămână ni s-au prezentat soluții pentru noi, de la echivalare de diplome, cursuri, meserii, cum să închiriezi o locuință, ce drepturi avem în relația cu proprietarul (așa am aflat că aveam 30 de zile în care puteam rezilia contractul făcut pe un an și să ne mutăm unde credeam noi că e mai bine, chiar fară explicații), ce drepturi avem la magazine (returnatul mărfii în 30 sau 90 de zile), ce organisme comunitare de sprijin sunt în zonă, unde găsim cursuri de limbă în zonă, bănci alimentare, magazine cu produse ieftine și/sau second hand…

Cum e să mergi cu transportul în comun și să ți se spună Mulțumesc! când cobori?

Familia, după câțiva ani de la emigrare

Familia, după câțiva ani de la emigrare

Când se vorbește despre emigranți, dvs ce vă considerați, un emigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?

Sigur sunt un emigrant. Mă trădează accentul, dar și comportamentul, căci mai trag încă de pietrele de moară pe care le am de acolo. Dar sunt într-o țară unde practic toți sunt emigranți. Nu se prea intră cu bocancii în viața ta. Relațiile de servici sunt mult mai reci. Însă uneori se simte și oarece discriminare. Normală o zic eu. Dar romanii au încă aici un nume bun. Nadia, Bute, Doroftei, arhitectul Hanganu… Venind prin selecție, suntem serioși, punctuali, ne facem treaba. Le face plăcere să angajeze români.

Foarte mulți ne admiră și ne respectă pentru puterea de a ne pune viața în două valize și să începem în altă parte. Sigur există discriminare…

Ea este în special din partea francofonilor, dar au mai multă deschidere anglofonii. Nu mi-a zis nimeni niciodată dă-te mai încolo, dar în perioadele când am fost șomer (he, he, demult, tare demult) parcă trimiteam prea multe CV-uri până să am un interviu. Parcă să zic că am avut mai mult succes când am scos din CV orice referire la România… (Poate că nici eu nu aveam CV-ul foarte în regulă…)

Una din primele întrebări, mai direct sau mai voalat (când vedeau numele) era de ce origine sunt. Chestii de genul ăsta, la care ești mult mai sensibil în primii ani când cauți de lucru și găsești mai greu. Acum nici nu mai trec experiența din România, fiindcă e prea îndepărtată și nu-i interesează. Ei vor ultimele joburi, referințe de aici sau nume de aici, de unde pot lua referințe, toți fiind de acord să nu sune unde lucrezi acum.

A, și mai era atunci faimoasa întrebare, la care am aflat un răspuns util mai târziu: experiența quebecoasă sau canadiană, pe care n-o aveam. O minte super destupată mi-a/ne-a dat un răspuns (era un profesor de franceză la unul din cursurile de seară pe care le-am tot luat și care a zis la un moment dat că se simte intimidat în fata atâtor ani de universitate, fiindcă mai toți eram cu diplome universitare din diverse țări). El a zis ceva de genul: Să-i întrebați cum îl cheamă pe căpitanul echipei de hochei din Montreal, echipă super titrată în trecut, dar care a luat ultimul titlu prin 93. Atunci, în 2005-2007 era un finlandez, Saku Koivu. Adică aveau nevoie de un străin să-i învețe hochei pe ei, care aveau peste 20 de cupe Stanley. Era un fel de punere la punct, că și noi, fără experiență aici, dar cu experiență în țările noastre de origine, puteam aduce ceva bun. N-am avut ocazia să-l folosesc niciodată, că nu mi s-a pus întrebarea cu experiența de aici.

Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?

Da, poate că și de aceea am ales să scriu și să povestesc câte ceva de aci. E dorința aia că și România ar putea merge pe drumul ăsta mai iute. Până la cizma comunistă, România a fost în legătură cu toate statele și se călătorea și mergea la studii, deci conectați la restul lumii. Din 48 s-a tras heblul și efectele se văd și azi.

Apropos, în 2005, când am ajuns, m-am înscris la curs de limba franceză de seară. De la școala aceea încolo nu era nimic: teren viran, pădurice… Acum se întinde faimosul cartier X-30 (dix-trente) e intersecția autostrăzilor 10 cu 30. Se poate vedea cu google map și google street.

Ce faceți acum, cum e viața dvs acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?

Da, nu!

Lucrez că desenator. Am făcut un curs de Autocad și așa îmi câștig pâinea. N-a fost loc să dau examene pentru ordinul inginerilor. Știu mulți care și-au schimbat cu totul meseria… S-ar putea scrie un articol numai despre asta. Un fost operator de cinematografie – ajuns instructor auto, profesori deveniți șoferi sau infirmieri. Și totuși fac mai multă inginerie decât am făcut în România. În plus, sunt cu mintea în priză mereu, ce fac azi n-am făcut ieri.

N-aveam așteptări mari la plecare, doar multe speranțe. Unele s-au adeverit, altele mai așteaptă încă. Eu trag după mine mari greutăți ale educației primite la scoală și acasă. Unele sunt bune, altele nu. Dar eu în genere sunt mulțumit. Se putea face mai mult? Sigur că da, dar în alte condiții.

Tarele ce le am adus cu mine: Am fost învățat enorm de multă teorie și puțină practică, ceea ce este rău. Apoi nu pun destule întrebări când ceva nu e clar, gândind că dacă pun prea multe apar de prost, și cum n-am experiență practică aici, prin uzine, de cele mai multe ori dau soluții proaste. Să vă dau un exemplu: Am scos un desen pentru un proiect. Vine înapoi cu corecturi, dar aveam trei pompe și corecturile erau făcute doar la două, desi toate trei erau similare ca schemă. Nu m-am dus să întreb dacă să fac și pentru a treia și nu le-am făcut, gândind eu că dacă voia le făcea sau măcar făcea un gogoloi cu săgeată și spre a treia (adică am gândit prost!). De fapt omul nu mai avusese timp să facă și la a treia. El n-a spus, eu n-am întrebat…

Nu gândesc mereu în termeni de bani (cât costă o sudură în plus pe șantier, dar un robinet în plus, dar un cot în plus). Iau prea în dramatic un desen care trebuie corectat, în loc să înțeleg că de fapt proiectul înaintează.

Și cea mai rea din toate este că am fost educați că succesul e bun și că insuccesul e rău, ceea ce e cu totul fals și aș putea zice că e invers, că din erori înveți mereu câte ceva și un insucces nu trebuie să fie o dramă. Acel mediu concurențial, ca tu să fii primul, etc, etc, fără a învăța să lucrăm împreună ca totul să fie în general mai bine.

Știți partea buna de aci? Nimeni n-a strigat niciodată la mine, nu am întrebat ceva fară să primesc un răspuns pertinent, n-am primit niciodată un răspuns de genul, NU ȘTIU, este problema ta.

Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?

Acum eu spun că nu. Dar știți cum e: Niciodată să nu zici niciodată!

Emigrarea nu e o mâncare ușor de digerat. Ea te pune serios la încercare. Îți trebuie o REZILIENȚĂ (termenul atât de nou și drag din ultima vreme) mare. Ai nevoie și de o mare umilință proprie pentru a accepta că aici o iei de la capăt, chiar dacă nu de la lingură și furculiță (că ți le-ai pus în bagaj), dar pe aproape. Să-ți pui viața în două valize la 40 de ani e și o doză de nebunie. Mereu am spus că am nevoie de psiho-pupu, că nu e chiar normal să faci asta la 40 de ani.

Nu așteptați să vă conving să emigrați. Mai degrabă va fi contrariul, pentru că de acum trebuie luat în calcul și partea finala a bătrâneții, ce pensie, cum, câtă și de unde. Ce sunteți dispuși să faceți ca să vă câștigati viața? Din dorința de a se da mari și tari, majoritatea nu vor spune tot (minciună prin omisiune). Dacă se spune „Nu întreba cum am făcut primul million de dolari”, nici pe emigrant nu-l întreba ce a muncit primul/primii ani. Dar aici nici o muncă nu e de jos, iar fiscul deși știe că în unele locuri se plătește la negru, nu intervine fiindcă efortul ar fi uriaș, știe că banii ăia rămân tot în Canada și mai stie că fară munca la negru anumite chestii ar fi mult mai scumpe.

EXISTA DIFERENȚĂ INTRE EMIGRAREA ÎN EUROPA ȘI CEA DIN AMERICA?

Până de curând constatasem o diferență uriașă între românii plecați în UE și cei ca mine. În cercul meu de cunoștințe erau mulți prin țările UE care munceau câteva luni acolo și veneau și cheltuiau sau investeau câștigul de acolo în România. Trăiau greu (un apartament mai multe persoane, mâncau pe apucate, muncă multă, fără sâmbete și duminici…) Erau între două lumi și nu realizau mai nimic. În ultima vreme am constatat că și cei care pleacă din România în UE cam trag oblonul după ei. Adică pleacă toată familia, își dau copiii la scoli, se apucă să-și reclădească viața.

Noi aici de la început ne-am apucat să săpam temelia unei noi vieți și să o construim solid. Cât de solid? Cât mai solid cu putință. Fiindcă școlile nu prea-s recunoscute și viața reala îți arată că aici anumite meserii sunt ocrotite de ordine (ca breslele de prin istorie), te apuci și te pregătești să dai examene pentru ordin, sau chiar să-ți refaci facultatea (știu stomatologi care și-au dat examenele pentru atestare, dar și alții ce au preferat să refacă facultatea) . Cu dreptul european n-ai ce face aici. La ingineri este ordin, la infirmieri e ordin, la electricieni și instalatori e cu carte de competență… (revin la afirmația cu energia între 30 și 40 de ani). Apoi caută scoală bună pentru copii, casă… Adică e mai ușor în UE.

Da, știu și am cunoscut familii care s-au întors, unele după câteva luni, altele după mai mulți ani. Așa cum am mai spus, nu e ușor.

Am un amic, fost coleg de facultate ajuns în SUA cu loteria vizelor. Și într-o veche corespondență, pe vremea când eram în drum spre Canada, l-am întrebat care e diferența majoră între România și SUA. Mi-a răspuns scurt, detaliind apoi, cu un singur cuvânt scris cu majuscule: MUNCA. Atâta vreme cât patronul tău, când te privește, nu te vede pe tine, ci vede $, atunci te ține. Cam la fel și în Canada, doar că un pic mai atenuat.  Canada e mai social democrată, iar mulți zic că provincia Quebec e socialistă. Mai de stânga, zic eu.

Eu am lucrat și în locuri unde aveai cartela de prezență pe care o puneai în aparat. O puneai în aparat nu când ajungeai, ci când ești schimbat și te apucai de treabă. Iar la plecare o pui când nu mai lucrezi, nu după ce te-ai îmbrăcat și ești gata de plecat. N-am lucrat la stat, pentru guvern, cum se zice aici. Dar și aici cei de la guvern sunt mai avantajați decât privatul în materie de avantaje sociale. Iar plata este la sfertul de oră.

Am apreciat că aici, în colegii și universități, îți poți alege orarul și cursurile, nu ca în România unde totul se joacă la impuse. Râdeam cu prietenii că dacă aici ar fi cerute cursuri de noapte, sigur s-ar organiza.

A, și poate cel mai important, TOATE școlile au un singur scop: să te trimită spre piața muncii. Asta am aflat încă de la acea sesiune de informare de după aterizare.

Ce se caută acum? Să știi să faci ceva: sudori, mecanici auto, electricieni, instalatori, frigotehniști – la toate iți trebuie scoală. Am un amic care a ieșit la pensie fiind strungar sau frezor. Și se roagă de el să mai lucreze, că nu găsesc meseriași. E nevoie de infirmieri, cadre didactice, vânzători, șoferi… Peste tot sunt anunțuri cu angajăm. Este o perioadă excelentă pentru emigrare.

Sfaturi pentru venirea în Canada

Sfaturile de mai jos sunt numai punctul meu de vedere. Au la bază experiența proprie. Trebuie luate ca bună intenție, dar nu ca obligatorii. Emigrarea este ceva personal și atunci nu există rețetă unică. Am să încerc să fiu coerent și să scriu într-o oarecare ordine :

1.BANII.

Pentru schimbul valutar folosiți licitația interbancară.

Avantaje : este gratuită, poți obține cursuri apropiate de cursul BNR, sau dacă ai baftă chiar mai bun.

Nu are comisioane, se deschid subconturi în contul tău în diversele valute (eu am avut un cont cu subconturi în lei, CAD, USD, EURO) și transferurile se fac fără costuri. Singurul cost e la scoaterea de numerar. Era 0,5%. Am verificat și celelalte variante: case de schimb valutar sau casieria băncii. Toate au dezavantajele, nu găsești mereu CAD. Cursul e mai mare.

Dezavantaje: necesită timp să mergi la bancă, să dai ordinul de vânzare, să verifici cu calculele de acasă. Timp și răbdare (dacă ești din provincie) pentru a avea numerarul. Deci trebuie să ai banii ceva mai înainte de plecare. Pentru a avea banii cash, cu o lună înainte (dar depinde de bancă) faceți o cerere să aveți banii în ziua de….. E bine să cereți o suma de 2-300$ în monedă mica (5,10,20$) bancnotele de 50 sau de 100 fiind rare și unele magazine mici (ba în ultima vreme chiar și cele mai mari) nu vor să le primească. Daca puteți avea și ceva monede 1$, 2$ sau 25c pentru telefon, în caz că cine vă așteaptă întârzie, e și mai bine, deși știu că metal nu prea au la bănci. Pentru suma declarată când veți veni aci mai puțin 1000 $ cereți bancnote de 1000$. Exista, astfel de bancnote, dar numai pentru uz bancar, deci pentru a le depune la bancă și deschide contul.

  1. BAGAJE.

Nu dați banii pe genți fițoase. Sunt grele, deci pierdeți la ceea ce veți aduce și riscați să fie distruse. Manevrarea lor e mizerabilă în aeroporturi. Și nu-s ieftine.

Cumpărați doc și faceți niște genți 75×25(30)x60(55).

Era regula că L+l+h<= 158cm. Puneți două fermoare ce se întâlnesc în mijloc și un mic lacăt. Dacă știți adresa unde veți sta inițial faceți niște etichete plastifiate cu ea și agățați-le solid de bagaj (pentru eventualitatea rătăcirii). Pentru spațiu, folosiți aspiratorul pe post de pompă de vid și saci menajeri. (Asta am aflat-o de la alții) Important e să țină vidul până le puneți în bagaje. Cu un aspirator cu turație variabilă faceți minuni. Nu trebuie viteză mare.

Faceți din vreme lista de bagaje. E bine să aveți lista cu voi făcută și pe bagaje. Doar daca e

nevoie la vamă. Ce să luați cu voi ? Tot ce credeți că vă e util. Nu dați banii pentru a cumpără ceva special pentru emigrare. Există și aici de toate. E drept, trebuie să umbli. Pentru a vă simți bine, «acasă», puneți în bagaje micile lucruri și decorațiuni ce vă fac plăcere. În materie de haine trebuie știut că aci lumea (obișnuită) pune prea puțin accent pe hainele fițoase. Veți fi uimiți să constatați că doamnele în mod obișnuit nu poarta tocuri. În magazine, bănci, etc serviciul cu clienții se face în picioare. A sta 8 ore «cocoțat» pe tocuri nu cred că e o plăcere. Hainele de zi cu zi sunt utile, practice, dar nu foarte chic. Pentru conținutul bagajelor vă propun următorul exercițiu: gândiți-vă că sunteți niște exploratori sau naufragiați, dar aveți timp să vă faceți lista de bagaje fiind limitați la greutate. Puneți tot ce credeți că vă e necesar (și aveți în casă, nu să cumpărați) astfel încât să începeți o viață nouă. De la ac și ață la o cheie reglabilă și o șurubelniță cu mai multe capete. Orice vă este util, îl aveți și vă ajută să salvați bani. Veți vedea că în primele luni cheltuielile sunt destul de mari. Nu degeaba cer ei o sumă minimă. Pentru iubitorii de ciorbă, aduceți ceva leuștean uscat. Exista cică la piață Jean Talon cineva ce-l vinde la ghiveci, dar din propria experiență, al nostru, semănat de noi, n-a reușit în ghiveci să treacă iarna. Există și semințe ca să reiei cultura. Deși în timp mulți ne schimbam modul de alimentare.

Nu vă sfătuiesc să vă aduceți obiecte electrice. Aci e altă tensiune și altă frecvență. Există și adaptoare și convertoare. Dar sunt destul de scumpe. Pentru un epilator aveți nevoie de convertor, nu adaptor și costa cam 10-12$. Pentru uscător de păr vă trebuie unul de putere mai mare și care e mult mai scump. Un uscător obișnuit e în jur de 15-20$, iar un convertor pentru puteri de până la 1KW e cam 50. Cel pentru epilator de care am scris mai sus nu e bun pentru uscător.

  1. SOSIRE.

Veniți spre sfârșitul lunii (dacă e posibil). Aici contractele încep în general la 1 ale lunii. Nu înseamnă că nu puteți găsi și în restul lunii, dar e mai bine așa.

Dacă puteți veni spre sfârșitul săptămânii iar e bine. Cine vă așteaptă la aeroport e mai liber. Apoi venind să zicem joi seara, vineri vă odihniți și priviți în jur, sâmbăta faceți primele cumpărături, primele mișcări în zonă.

Vineri, sâmbătă, duminică e un interval ce vă e de ajutor pentru adaptarea la fusul orar (evident că poate dura mai mult, dar, totuși sunt trei zile). În plus, primele zile vor fi dense în materie de informație. De luni începe procedura actelor (NAS-SIN, asigurare de sănătate, cont la bancă, căutat casă). Apoi mutatul, mobilatul, telefonul, electricitatea, internetul.

  1. CASA (mă rog, apartamentul).

Căutați o zonă cât mai securitară, aproape de mijloacele de transport, într-o zonă cât mai rezidențială, dacă se poate cu garaj subteran sau măcar exterior, dar separat (deci nu parcare pe stradă), cu căldură și apă caldă incluse (fiind inclusă căldura, proprietarul are interesul să cheltuie mai puțin, deci va lua măsuri de etanșeizare și izolare.

Există păreri că în aceste cazuri chiria e mai mare, că totdeauna proprietarul stabilește un cost al căldurii mai mare decât realul. Adevărat și fals, el o face oarecum statistic. Totuși din experiența proprie, am locuit undeva unde căldura nu era inclusă. Apartamentul prost plasat, pe colț, geamuri neetanșe. În două luni am plătit 280$ la Hydro quebec – 4 MW consumați). Nu știu dacă să fie în Montreal, Laval, Rive-sud sau Rive-nord. Discuția este lungă și inutilă. Personal, fiindcă venim dintr-un oraș nu prea mare, nu iubim zgomotul.

Așa că printr-un concurs de împrejurări am ales Rive-sud. Trebuie să fie proaspăt renovată (zugrăvită). Daca o faceți voi trebuie să vă dea vopseaua și în mod normal chiria pe prima lună trebuie diminuată semnificativ (minim 200$).

În plus, aveți la dispoziție să vă acomodați 30 de zile. Daca nu vă place, puteți rezilia contractul în aceste prime 30 de zile. Vă fi cu ceva scandal, dar fiți fermi, chiar dacă sunteți nou veniți, aveți drepturi. Totuși cheltuielile pentru o altă mutare (telefon, curent, internet, ca și costul mutării, plus anunțarea băncii unde aveți contul și altele) vă aparțin.

  1. ULTIMELE ZILE ÎN ȚARĂ

Petreceți-le cu părinții și apropiații. Ei vă vor lipsi cel mai mult aici. Asigurați-i că vă fi bine, sunați-i cât de repede puteți după ce ați ajuns. (Cartele preplătite de 4-5$ ce vă dau cam 30 min în Romania). La aeroport numai niște prieteni buni. Despărțirea de cei dragi faceți-o la ei. Aveți destul stress și presiune, așa că nu e nevoie de lacrimi pe aeroport. Încercați dacă este posibil (timp și bani) să vă luați o săptămână de pauză undeva departe de toți (munte, mare…) Vă va face bine.

Veți aprecia asta aici.

  1. DRUMUL.

Fiindcă legile s-au schimbat vis-a-vis de bagajele de mână, nu știu ce să spun aici. Încercați să aveți în bagajul de mână haine pentru toți pentru primele zile în așa fel încât să nu deschideți bagajele mari. Pentru traversarea oceanului (zbor de 6-8 ore) pentru comoditate și odihnă, cum vă urcați și v-ați ocupat locurile, descălțați-vă și trageți peste o altă pereche de ciorapi curați, pe post de papuci sau încălțăminte comodă. Vă încălțați din nou înainte de aterizare. Veți avea picioarele odihnite, pentru că aveți înainte încă minimum una-două ore în aeroport: intrarea în Canada, formalitățile de rezidență, recuperarea bagajelor și vama. Dacă veți avea curiozitatea să calculați, veți constata că sunteți treziți de un număr impresionant de ore (la noi peste 21 ore până la ieșirea din aeroportul din Montreal). În avion, haine cae să vă protejeze de curent. Pe noi aerul condiționat ne-a înnebunit.

Încercați să vă odihniți (măcar să stați cu ochii închiși pentru 1-2 ore). Știu, este ceva activitate la început și spre final, dar există o perioadă de 2-3-4 ore de liniște, când te poți odihni. Este greu, pentru că stresul e mare, miile de întrebări din cap, teama de necunoscut, dar în măsura posibilului, încercați.

  1. JOBURI.

Nu-s de acord cu remarcile că numai pe insulă sunt joburi. Sunt joburi peste tot.  Depinde de fiecare meserie, CV, noroc. În plus gândiți-vă un pic. Ați făcut 7.000 de km până aici, ați decis să schimbați țara, limba, viața, și dintr-o dată ne încăpățânăm și ne cramponăm de locuință.

Nu cred că e cazul. Fiecare zonă, oraș, are avantaje și dezavantaje. Toți fac naveta. O navetă

de până la 50 Km numai dus e destul de frecventă (Cunosc persoane care merg din Rive-sud în Laval și care vin din Laval în Rive-sud. Cunosc persoane care fac zilnic cam 200-250 Km numai pentru a merge la servici, dus-întors). Aici zonele rezidențiale și parcurile industriale sunt despărțite prin destui kilometri. Apoi în funcție de unde veți locui și unde veți găsi jobul veți alege și variantele de mers la servici. Cert e că autoturismul este necesar. Aici distanțele sunt mult mai mari (au însă și infrastructura adecvată). Putem schimba locuința în funcție de criteriile noastre: apropiere de job, de scoală, de centre comerciale. În plus, primii ani sunt mai agitați pentru majoritatea dintre noi, deci criteriile se pot schimba.

  1. ACTE.

Păi, evident, pașapoartele, formularul IMM-xxxx, care atestă dreptul de rezidență, diplomele obținute, alte atestări de cursuri, vaccinurile copiilor, foi matricole pentru voi și copii, certificate de naștere și de căsătorie (dacă se poate deja preschimbate în noile formate trilingve), permisul de conducere. Nu traduceți nimic. Veniți cu ele așa cum sunt, vor fi traduse aci de traducători acreditați. Evident, ceva mai scump ca în Ro, dar asta e, astea-s regulile. Scrisori de recomandare? Nu stiu, poate. Mie nu mi-au folosit, dar poate vouă vă vor folosi. În general nu dă nimeni un telefon în Ro, dar poate un e-mail.

  1. DIVERSE (ALTCEVA)

Aici menționez CD-uri cu poze. Pentru cine are filme, recomand trecerea lor în format digital. Există ceva centre în București. Când am plecat eu era mai scump, dar am găsit atunci un centru al studenților la cinematografie, care făceau asta la 40.000/film foto de 36 poz. (Un centru foto obișnuit cerea de 4 ori mai mult, plus 25.000 CD-ul). Eu am pus vreo 50 de filme pe 2 CD-uri. Mă rog, știu că acum sunt aparate foto digitale, dar pentru cei care au filme…

Albumele foto vor cădea la triere daca depășiți greutatea. Vor intra câteva fotografii.

Insist pe micile voastre decorațiuni care să vă facă să vă simțiți bine aci. Noi am pus ceva tablouri (fară sticlă, evident) – nu formate mari, ceva bibelouri (nu din sticlă ci lemn, plastic), ceva jucării dragi ale copiilor.

Calculator? Daca îl aveți și e bun, OK, dar desfăcut și adus componentele. Cumpărați aici sursa, carcasa și tastatura.

Daca e portabil, să aveți grijă ca alimentarea să meargă la 220/110. Dacă nu, asta e, veți cumpăra un alimentator aici. Pentru iubitorii de cafea la ibric, aduceți-vă ibricul. Aci le găsiți mai rar și-s relativ scumpe:10-12-15$. Pentru cei ce sunt la început, e mult. Ceva medicamente pentru primele trei luni când nu aveți asigurarea medicală (de stat, dacă aveți privată, e altceva).

Mai adăugăm CD-uri cu muzica ce vă place, softuri, mă rog…Să știți că veniți într-o tara civilizată și deci veți găsi de toate (originale și făcături), dar toate au un preț.

Azi, în 2023, cele 3-4kg de CD-uri ale mele de atunci sunt 1-2 HDD portabile. Iar de filme trecute pe CD nici nu mai vorbesc. Dar drama cea mai mare pentru un emigrant este că dacă eu am avut dreptul la  două valize de 32 kg (în prețul biletului de avion), acum ai numai o valiză de 23 kg. Mai sunt turcii cu două valize de 23, dar și prețul e ceva mai mare. Pentru o valiză în plus dai 75 sau 100 de euro.


Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri”. Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecațilorrămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:

Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.

Etichete: , , , , , ,

One Response la “Stelian Cristea – Colectiv nu e nimic bun, salvările sunt individuale” Subscribe

  1. Liviu 08/03/2023 at 08:49 #

    iata ce spune un fost ministru:
    Dar trebuie să avem capacitatea să cheltuim acești bani, iar asta depinde doar de noi. Ce ne-ar trebui? Din punctul meu de vedere ne-ar trebui 100 – 150 de oameni. La conducerea companiilor de stat, la conducerea instituțiilor, oameni care să fie onești și care să facă treabă. M-aș bucura ca între acești 150 de oameni mai mult de jumătate să fie antreprenori, m-aș bucura iar, dacă se poate, mai mult de jumătate să fie femei- cred că femeile în România, cu toată părerea de rău pentru noi, bărbații, sunt mai eficiente și mai oneste decât bărbații. Și, mi-aș dori ca 30% dintre acești 150 de oameni să fie din generația lui, nu știu, David Popovici… generația 20-30 de ani, o generație cu altă mentalitate.
    În lunile cât am fost la minister am încercat să fac asta, să aduc tineri. A fost cea mai plăcută surpriză, am adus vreo 20… Am desființat toate criteriile de vârstă la concursurile pentru ocuparea pozițiilor libere din minister. Au venit, spuneam vreo 20- unii au performat imediat, unii au început să performeze după câteva luni, alții probabil nu ar fi performat niciodată, dar s-a văzut o schimbare. La câteva luni după ce am plecat, au plecat și ei, majoritatea forțați să plece pentru că erau ”o pată de culoare”.
    din
    https://economie.hotnews.ro/stiri-energie-26127799-razvan-nicolescu-suntem-putin-urma-investitiile-ceea-ciudat-pentru-stam-morman-bani-aproape-15-miliarde-euro.htm

    eu cred ca e o zbatere permanenta in tara pentru mai bine, sunt putin mai optimist

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Ce zice FMI de finanțarea găurii negre „biserica”, de la buget?

prefericitul Daniel arata calea

Biserica Ortodoxă Română nu vrea concurență pe piața lumânărilor și a locurilor de veci, dar vrea bani de la buget pentru salarii și catedrale. Oare FMI știe?

Sanssouci, casa de la țară a unui rege cool

pajiste

La 1740 oricine putea să intre pe domeniul lui Frederick cel mare al Prusiei, cu condiția să fi fost îmbrăcat corespunzător. Azi intrarea costă 19 euro și îți dezvăluie un colț de rai și o poveste frumoasă.

Când un gard pe mijlocul drumului e cel mai smart lucru din oraș

bucuresti

Gabriela Firea are mai multe atuuri decât au avut predecesorii ei: un buget mare, un consiliu obedient, guvernul de aceeași culoare politică și marele talent de a vorbi ca la televizor. Este un mister de ce nu reușește mai mult decât niște paranghelii jenante.

Jurnalul unei pisici de garsonieră

toshiba cu bile

Best of #pisicaToshiba 2017, foto, video și cugetări adânci 😉

Cum a distrus Oprescu o investiție de 14 milioane de euro, deturnând 5 milioane

oprescu_telegondola

Pentru o datorie de 5 milioane de euro a RATB către Metrorex, Primăria Capitalei preferă să arunce la coș o investiție de 14 milioane de euro, parte a unui proiect mai amplu, de 35 de milioane de euro, făcut din credite externe.

Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

Camil Petrescu fiul

Camil Petrescu fiul, despre cum se vede România de peste ocean și din mijlocul Bucureștiului. De ce a plecat acum 43 de ani, de ce s-a întors azi și de ce ar mai pleca o dată, dacă ar avea iar 22 de ani. Despre salamul cu soia de New York.