Săptămâna asta am aflat că o „ziaristă” de la Adevărul mi-a folosit munca fără să mă întrebe și că șefii ei s-ar fi făcut că plouă, dar am fost eu prea insistentă așa că au cedat și au șters furăciunea de pe site. Nu și-a cerut nimeni scuze, palmând practic mojicia făcută de colega lor. Asta fac maturii, iar de la ei învață, cum altfel, copiii. Învață că dacă bagă capul între umeri și se depărtează când le atragi atenția că fac ceva rău, atunci totul dispare și ei pot să-și vadă de treabă. Două exemple despre de ce suntem cum suntem, unde suntem, dar așteptăm totuși să se schimbe ceva.
Tradiția la sate
În vacanța de Paște, mai mulți copii din sat au încins o miuță pe unicul petic de pământ rămas neparcelat de primărie, din fostul teren de fotbal al satului, chiar peste drum de gardul nostru. Terenul a fost împărțit în 12 parcele de câte 500 de mp și dat „tinerilor” din sat ca să-și construiască case. Practic o mizerie la adresa tinerilor care ar vrea să-și construiască ceva acolo, înghesuit, când sunt atâtea case și curți părăsite în sat, dar și la adresa și mai tinerilor – copiii care au pierdut astfel un loc în care își puteau consuma energia.
Singurul loc din cele 12 rămas neîngrădit este exact în fața curții noastre, așa că acolo se joacă acum copiii cu mingea. Locul e dat unui sătean care se pare că are casă, deci nu are de gând să-și construiască una acolo și nici nu l-a îngrădit, dar dacă se dă de la primărie, de ce nu… În fine, mingea nimerește deseori în gardul nostru și chiar peste el, și n-ar fi nicio problemă asta, că le-am dat-o înapoi de câte ori m-am nimerit acasă, însă din cauza numeroaselor lovituri șipcile de tablă ale gardului nostru s-au îndoit și mă cam doare inima de asta, că am dat o pălărie de bani pe el.
Prin urmare le-am atras atenția și eu și domnul inginer, de câteva ori, având grijă nici să nu-i speriem pe copiii, dar să-i facem să priceapă că nu e OK să ne strice gardul, că pot să bată mingea mutând poarta imaginară la care trag în altă parte a terenului, astfel încât să nu mai nimerească mingea în gardul nostru. Pe celelalte trei laturi ale terenului sunt garduri simple, din plasă, nicio pagubă dacă se lovește mingea de ele. Totuși nu s-a schimbat nimic.
Într-una din zilele astea de Paște, când eram în grădină și am auzit iar mingea izbindu-se de gard m-am dus și am strigat la ei, de data asta fără menajamente, spunându-le direct că:
– V-am rugat să nu mai dați cu mingea în gard, de ce nu mutați poarta în partea cealaltă a terenului, cum am vorbit?
– Păi trebuie să ocolim prea mult ca să luăm mingea dacă o dăm în partea cealaltă – zice un băiețel micuț care tocmai venise lângă gard să ia mingea.
Deci stătuseră ei să se gândească după ce le-am zis noi și au ajuns la concluzia că pentru ei nu e bine cum vrem noi, așa că au continuat fără să le pese.
– Păi nu asta e ideea, să faceți sport? Ce dacă ocoliți! am zis eu.
Băiețelul cu replica a râs, dar ceilalți doi băieți mai mari cu care juca se îndepărtaseră discret, făcându-se că nu aud discuția, că nici usturoi n-au mâncat, nici fotbal n-au jucat. L-am strigat insistent pe unul dintre ei pe care-l cunoșteam (băiatul vecinului) și i-am zis să mute poarta, că doar vorbisem despre asta înainte, de câte ori îi dădusem mingea din curtea mea. Abia la a treia strigare a întors capul pe jumătate și a mormăit un da.
M-am gândit la atitudinea asta, întrebându-mă de unde o fi învățat copilul comportamentul ăsta: că dacă te faci că plouă practic e ca și când nu s-a întâmplat nimic. Apoi l-am văzut în poartă chiar pe bunicul lui, care se făcea că meșterește la mașină, de asemenea surd și orb la ce se petrecea la câțiva metri de el, chiar din vina nepotului.
Până la urmă i-am zis și vecinului (tatăl copilului) să facem ceva împreună, să punem mână de la mână și să îngrădim noi locul ăla ca să poată juca copiii în interiorul lui, iar mingea să se lovească de plasa pusă de noi, să nu mai ajungă în gardul nostru. Ne-am oferit chiar să contribuim cu plasă. Reacția tatălui m-a făcut să-mi dau seama că știa foarte bine ce se petrece, dar nu-i păsa, crezând că dacă nu-i zic lui personal înseamnă că nu există. Mă rog, prin vorbe multe și gesturi asemenea, a promis că va face și va drege în ideea îngrădirii, dar concluzia a fost că de fapt vacanța se termină și nu vor mai bate copiii mingea așa de mult pe acolo. Până la vară când vom avea aceleași discuții, probabil.
Cutuma la oraș
Mutându-ne la oraș, tot săptămâna asta am observat fix aceeași atitudine față de o faptă mult mai gravă. Un furt intelectual. Marți, 18 aprilie, în a doua zi după sfintele Paști, doamna Alina Mitran, care se pretinde a fi jurnalistă din anul 2000, a semnat un articol în secțiunea Stil de viață din Adevărul, în care a folosit peste 6000 de caractere dintr-un articol documentat și scris de mine, pe blogul ăsta, în septembrie anul trecut. Fără să-mi ceară voie, fără să mă contacteze. A scris doar „conform dollo.ro”, de parcă aș fi fost wikipedia.
E vorba despre reportajul de la împlinirea a 40 de ani de la primul Oltcit, când am fost la Craiova și v-am povestit cum a fost. Doamna Mitran înțeleg că e corespondentă din Slatina, deci ar fi putut să vină și ea atunci la evenimentul de la Craiova, care a fost public, cu presă, dar nu a venit. Probabil era ocupată să fure munca altuia atunci.
Am cheltuit bani și timp ca să documentez și să scriu acel articol. Am înregistrat tot ce au spus oamenii care au lucrat la Oltcit, am stat o zi printre ei, am făcut fotografii și înregistrări video. Toate astea ca să poată doamna Mitran, juma de an mai târziu, să dea un titlu atractiv:
Mașina pe care și-o doreau tinerii din România. „Hibrid între cocoșul galic și cățeaua oltenească“ VIDEO
Mi-a luat atunci o noapte ca să editez și să procesez clipul de la eveniment și vreo două zile să scot de pe înregistrări tot ce s-a discutat, să editez și să structurez declarațiile, informațiile și să le dau forma unui reportaj. Am făcut totul de dragul acelor oameni pasionați de Oltcit, printre care se numără și domnul inginer, și ca de obicei am publicat totul pe blog, unde se poate citi totul la liber, fără bani, deși munca de a întreține un blog costă timp, bani și nervi câteodată.
Niciodată nu am refuzat pe cineva care m-a contactat și m-a întrebat dacă sunt de acord ca un anumit text scris de mine pe blog să fie preluat de altă publicație. Ani de zile Hotnews a publicat așa texte de-ale mele, fără niciun ban. La fel și alte site-uri. Dar regula în astfel de situații este să preiei doar o parte din text și să îndemni publicul să citească continuarea pe blogul original, ca să aibă și autorul măcar un câștig de vizitatori, de vizibilitate, de pe urma muncii sale, dacă nu îi dai bani.
Alina Mitran, însă, nu numai că nu m-a întrebat nimic, dar a preluat o foarte mare parte din textul meu (6665 de caractere pe numărate), două clipuri video, plus alte două luate de pe la alții, le-a făcut ea o mică introducere și le-a dat un titlu, care demonstrează ce a înțeles din tot ce a citit, și s-a semnat. Iar pentru asta a primit și niște bani, că doar e corespondent și se vede că are și o normă: două-trei articole pe zi. Jurnalism făcut din cur, din fața ecranului, pe munca altora.
Un fost coleg de liceu mi-a semnalat articolul, spunându-mi că „e menționat și site-ul tău acolo”. Ce onoare! M-am enervat și i-am scris unui fost coleg de breaslă, care încă lucrează la Adevărul, întrebându-l cum să procedez, cui să-i scriu ca să reclam furtul. Mi-a dat adresa de email a șefei de la corespondenți, doamna Andreea Unturică. I-am scris, n-am primit niciun răspuns.
Apoi i-am cerut fostului coleg pe altcineva, mai sus de doamna Unturică. Mi-a dat adresa lui Dan Marinescu, redactorul șef, atenționându-mă că mai sus decât el e doar Dumnezeu, și el nu are email.
Abia după ce i-am scris și redactorului șef am observat că au modificat articolul, în sensul că au scos pasajele copiate din blogul meu, au înlocuit video-urile mele cu altul luat de la TVR (foarte bine, TVR e serviciu public, finanțat din gros de noi toți) plus încă două luate de pe alte bloguri, și doamna Mitran s-a chinuit să sumarizeze ce aflase de pe blogul meu în câteva cuvinte care să susțină în continuare ideea articolului, citând de data asta wikipedia 🙂 Mie nu mi-au răspuns, însă, la niciunul dintre emailuri, nici șefa ei, nici șeful lor. Nici pardon, nici f-te-n cur, vorba lui mamaie.
Nu zic că așteptam neapărat scuze, deși așa ar fi fost elegant, dacă chiar le-ar fi păsat șefilor de acolo de reputația ziarului și de deontologia profesională, dar adevărul e că Adevărul nu e la prima abatere în ceea ce mă privește și deci foarte posibil că acolo asta e o cutumă. În 2012, mai tânăra Diana Toea îmi plagia serialul cu metroul. Între timp am reușit să-i fac o oarecare faimă proastă și a avut câte ceva de pierdut din cauza mea, încât o altă șefă a ei, de la un alt site unde ajunsese, mi-a scris ca să mă roage să șterg de pe blog articolul despre ea, că se indexase bine pe google și-i făcea rău fetei. Toea a ieșit din presă între timp, e bine mersi într-o companie mare, însă au rămas destui ca ea în presă. Salariile proaste și cultura organizațională care încurajează furtul construiesc presa pe care o avem, iar șefii acestor „ziariști” bagă capul între umeri și se fac că nu sunt la curent, la fel ca puștii ăștia cu fotbalul de la noi din sat.
Desigur că astea sunt mize mici, nu sunt nici mari tunuri din bani publici, nici corupție la nivel înalt, nici măcar derapaje grețoase precum se întâmplă seară de seară pe televiziunile alea aservite. Însă sunt mici furăciuni cotidiene de căciulă care permit de fapt existența celorlalte, mai mari, pentru că ne fac permisivi și permeabili la minciună, neasumare, furt, abuz. Trăim de fapt într-o cultură a micului furt, a învârtelilor comode, a tăierii marginilor ca să ajungem mai repede acolo unde credem că va fi bine, uneori fiind poate chiar inconștienți de urmările gesturilor noastre. Iar când ni se atrage atenția ne facem că plouă și o cruce cu limba pe cerul gurii, sperând că nu vede multă lume și scăpăm. Las că nu suntem noi cei mai răi, sunt alții și mai nenorociți, noi doar ne târâm viețile insignifiante de azi pe mâine. Partea proastă e că de la noi maturii învață și ăștia mici. Chiar dacă sperăm noi că generațiile viitoare vor fi altfel și vor face ele din rahat bici, ceea ce nu ne-a ieșit nouă.
Pai sa incep cu o intrebare si apoi oi mai vedea.
In scoala sau la facultate vi s-a vorbit de plagiat? Ati semnat un document prin care vi se aducea la cunostinta ca nu e voie sa furi si in caz de furt veti fi sanctionati? Daca Da, cind se intimpla asta, daca nu, la fel, cind.
Pentru ca, in opinia mea, oarecum documentata, Romania, mediul academic si artistic n-a facut nimic pentru a elimina plagiatul. Ion Dodu Balan, Ion Gheorghe, Eugen Barbu si-au sfirsit zilele in liniste si pace, fara a fi sanctionati pentru plagiatele lor.
Si nu e numai literatura. E si muzica, iar in mediul academic e jale.
Plagiatul e boala veche, dar exista leac pentru ea. Numai ca ar fi un mare dezastru in Romania. Imensa majoritate a doctoratelor si masteratelor romanesti ar trebui anulate pe motive de plagiat. Oricum, Romania este un caz unic din ce stiu eu, unde un procent de 4% e permis, iar 30% nu e bine, nefiind clar unde e limita intre 4 si 30.
Doctorate si masterate obtinute in Romania in ultimii 40-50 de ani? Numai un om cu creieru’ amputat poate lua in considerare asa ceva.
Chiar si un sul de hirtie budica are o valoare mai mare ca aceste pseudo-doctorate/-masterate!
De ce? Simplu: cu sulu’ de hirtie budica te poti, cel putin sterge la cur.
Daaar, sa fim corecti! Majoritatea doctoratelor / masteratelor din orice tara, in ultimii 50 de ani valoreaza mai putin decit un sul de hirtie budica! – din motive de „copy-paste”, „nimic nou” doar ceva amestecat, concluzii sterile, etc.
Au fost, sint si vor fi extrem de putine valori adevarate! Nu conteaza cit de mult se straduiesc unii sau altii sa isi puna in valoare „rahatu'”… „straluceste” si rahatu’, dar, doar pentru cei non-valoare!
Despre „jurnalisti”… cam aceeasi parere / concluzie.
Daca „madam Mitran” se preteaza la asa ceva… e in companie EXTREM de buna! Adica la nivelu’ de GUNOI!
De ce? Exista si la ora actuala EXTREM de putini jurnalisti adevarati.
Pe vremuri nu vedeam decit „virfurile” si extrem de putine „rateuri” (ca asa era situatia).
La ora actuala e, din pacate, invers… extrem de multe rateuri care sint foarte vocale si, din pacate, EXTREM de putine virfuri / valori.
Eu am creierul amputat si cred ca exista doctorate bune si adevarate in Romania (fara a fi copiate si cu valoare stiintifica). Evident, nu toate. ACest lucru cu care am pornit din 89 incoace: TOTI SUNTEM DE VINA, atirna ca o ghiulea de picioarele noastre si nu a permis sa putem stabili gradele de vinovatie pentru cei e sunt vinovati.
Personal, am cunoscut si lucrat cu cineva ce si-a dat doctoratul in Franta. Am avut ocazia sa schimbam citeva idei pe tema asta. Concluzia trasa este ca una din cauzele principale a scaderii calitatii este mai mult legata de bani si de nevoie de a avea rezultate in cercetare.
Evident, cei ce finanteaza cercetarile vor rezultate de urgenta…
De ce nu avem jurnalisti adevarati azi?
Pentru ca au ajuns mari si tari cei ce cintau ode lui Ceasca si pentru ca la scoala de jurnalism n-a predat nici NC Munteanu, nici Nestor Ratesh nici Mircea Carp. SI pentru ca in 1990, cei ce puteau sa faca ceva n-au impiedicat transferul celor de la Stefan Gheorghiu la Universitatea Bucuresti, in speta profesorii de la Universitate. Eu am fost la manifestatie si n-au fost decit studenti, nu si profesori.
SI pentru ca este statuie a lui A Paunescu si nu una a cuplului Ierunca Lovinescu. Pentru ca la tv i s-au ridicat ode lui Plesita si Goma a murit apatrid la Paris, pentru ca in ACademie mai sunt membri cei ce n-au primit donatia lui Brincusi…
In rest s-auzim de bine, subliniind ca sunt perfect de acord cu domnia ta ca in multe locuri nu suntem de acord.
În școală, pe vremea mea, nu se vorbea de plagiat, într-adevăr, dar se vorbește despre asta deja de mulți ani și în Ro, deci chiar dacă în școală nu ți s-a vorbit sigur ai aflat de ce înseamnă plagiatul după aceea. Iar lucrând în presă e chiar imposibil să nu știi ce e asta. Doamna în cauză știe foarte bine că a făcut o măgărie, nu mă îndoiesc.
Eu nu inteleg de ce n-ati reclamat-o pe madam jurnalista de la Adevarul. Oricum n-ati avut vreun castig financiar de pe urma articolului ei, nici din faptul ca l-au refacut dupa aia, si ati consumat doar timp si neuroni fara sa schimbati nimic.
O puteati face bine-merci, de kkt, cum ar zice poetul, aici pe blog, faceati un pic de SEO si se indexa articolul frumos, si s-ar fi gasit si peste zece ani ca Adevarul e un ziar de fund de galeata de gunoi care isi desfasoara activitatea prin a fura munca altora. Ati fi consumat mai putina energie, decat sa obtineti o „dreptate” minima, ramanea online faptul ca la Adevarul se considera acceptabil furtul muncii altora, si nu va mai bateati capul sa luptati cu ne-jurnalistii „soc si groaza”. Nu…?
Unde s-o reclam? Nu există o autoritatea care să sancționeze încălcarea drepturilor de autor, poți să dai hoțul în judecată, dar nu are nimeni timp/bani de așa ceva pentru atâta lucru. Se luptă unii să dovedească plagiate de doctorate semnate de niște marțafoi politici pe aici și nu reușesc. Cât despre SEO, asta am și încercat cu articolul ăsta. La fel am făcut și cu celălalt, din 2012 🙂
E ciudat ca gardul se strica de la o minge. Poti planta un gard viu in fata lui sa-l protejeze. Dar daca ți-l strica vreun copil cu mingea, parintele ar trebui sa-ți plătească reparația sau sa ți-l repare cum a fost.
Și piatra se macină sau își schimbă forma de la milioane de litri de apă în mii de ani, d-apoi un amărât de gard de tablă de la câteva zeci/sute de mingii.
Nu e ciudat dacă afli că șipca de gard e din tablă de 0,5 iar mingea șutată cu forță capătă o viteză suficientă cât să deformeze șipcile alea, puse pe gard sub formă de jaluzea. Gardul viu nu rezolvă situația. Ce ar trebui să facă părinții pe aici … e o listă așa de lungă încât asta cu reparatul stricăciunilor copiilor e undeva la coada cozii listei.
… folosirea cuvintelor „mamaie” și „tataie” când e vorba de persoana a III-a, e la mare preț în Muntenia (probabil și Dobrogea; de Ardeal, Banat, MM și Transilvania nu știu, dar în Moldova nu există așa o dezarticulare). Chiar oamenii care au absolvit jurnalism sau litere, se pretează în a folosi forme puerile, fără sens și dezarticulate, probabil mizând pe o nonșalanță sau o drăgălășenie care, oare?, are priză la popor…?mai urmează „decât” în loc de „doar” și, de ex., „e cheile în ușe”… zic asta ca (și 🤪) absolvent de liceu.
Adică îi spui corect bunicii: „mamaie, hai să bem ceai!”, că i te adresezi ei (cum zici și „Ionele, hai la film!”), dar îți plesnesc și urechile când vezi/citești „vorba lu’ mamaie” … 🤯poate „vorba mamaiei” sau „vorba lui tataia” încazul dânsului…
… altfel, „mă duc să-i spun la Ghiță” despre „e bani, am decât 2 lei, vai (de) mama lor… f*t*-le, câte-or mai fi”.
Cu stimă, 😶
Mi s-a mai reproșat oralitatea scrierii aici pe blog, am mai explicat, cred, că e o alegere personală. Mulțumesc pentru corecturi.