M. are 40+, exponentă a acelui segment educat, cu un nivel de trai peste medie și o viață aparent de invidiat în România, care a decis să plece din țară în plină pandemie. A schimbat carantina noastră cu alta mai bună 🙂 M-am regăsit în această frază din povestea ei, din care urlă neputința generației mele: credeam că putem schimba ceva prin noi înșine. Am fost niște fraieri.
La rândul ei, M. îmi spune că a citit episoadele publicate până acum din seria „Oameni care sfințesc ale locuri” și a fost surprinsă să constate că se regăsește atât în argumentele celor plecați, dar culmea și în cele ale rămașilor. Nu crede că e o decizie ușoară nici pentru plecați, nici pentru rămași, dar i se pare interesant să nu este singura care are întrebări și nesiguranțe.
A ales să nu divulge orașul din Europa în care a emigrat, pentru că ține la privacy, iar dacă mă gândesc la ce reacții au stârnit unele dintre interviurile publicate până acum cred că e o decizie înțeleaptă. Pozele îi aparțin.
O pădure lângă noua casă a lui M.
Dollo – Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs aici?
M. – În România eram parte dintr-o elită privilegiată: școlită, corporatistă, soțul cu un business pornit de la zero, cu câștiguri mult peste medie, aveam tot ce ne puteam dori la noi în bulă. Trăiam excepțional și dacă te uitai din afară nu avea ce să ne lipsească. Problema era când trebuia să ieși din bulă. Nu eram genul care să fim lipiți de mașină. Eu duceam copilul pe jos la grădiniță și plecam cu RATB-ul la muncă. Cumva, în drumul ăla de 30 de minute prin centrul orașului, ajungeam la birou agresată, enervată, stresată. Agasată de gunoaie, de porumbei morți, de slalom printre mașini parcate pe trotuar în zona zero. Și da, aveam 6 concedii pe an (2 mari plus ceva ieșiri de week-end prelungit) dar din fiecare te întorceai și în 2-3 zile erai la loc nervos, stresat și obosit. Eram parte din proștii ieșiți în stradă la proteste, pentru că am trăit o perioadă cu impresia că putem schimba ceva, că vocea noastră are totuși putere, că generația noastră e suficient de înfiptă ca să rezolve din mocirla din jur.
D. – Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?
M. – Am plecat prima oară în 2010, cu gândul că facem o scoală post-universitară în afară și ne întoarcem. Am stat doi ani de zile, soțul voia să rămână, eu am decis că ne întoarcem. Dar sămânța aia a înmugurit acolo. Cumva în următorii cinci ani ne-am dat seama că ne întorceam mereu în locul ăla, căutând liniștea și relaxarea. În 2020, copilul trebuia să intre la școală. Așa că am început să ne uitam la școli în București, să vedem unde e mai ok. Nu voiam școală privată (e o enclavă în care copilul nu învață nimic despre viața reală), voiam o școală de stat decentă, la care copilul să poată ajunge pe jos. eram chiar dispuși să ne mutăm pentru asta (nu am dat în viața mea șpagă, nu aș fi început cu viza de flotant). După 5-6 scoli am început să ne panicăm. La una era un afiș cu „atenție, cade tencuiala” care înconjura tot trotuarul. Copiii mergeau pe stradă. La alta ne-au zis din start că au prea multe clase, deci primele două le vă face în container, în curte. Fără apă curentă, fără WC. Copil de 6 ani, dacă avea o urgență trebuia îmbrăcat și dus la clădirea principală. La a treia nici măcar nu au catadicsit să vorbească cu noi. Un sictir generalizat și o atitudine de parcă ne făceau o favoare că deschideau școala (în ziua porților deschise, nu ne-am dus să deranjăm aiurea). Ultimele două cred că le-am blocat, că nu îmi mai aduc aminte. Fix în același timp, am primit o ofertă de muncă în afară. Mutare asigurată, totul la cheie, doar să venim. N-am acceptat oferta din varii motive, dar am început să ne gândim dacă nu ar fi totuși mai bine să plecăm.
D. – O decizie impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?
M. –Am început să discutăm despre asta în februarie 2020. Am fost la interviu, soțul și copilul au văzut orașul în care trebuia să ne mutăm. Mai fusesem ca turiști, dar altfel te uiți când vrei să te muți. Atunci am căzut amândoi de acord că e un nu. Și jobul și orașul. Dar era din ce în ce mai clar că nu puteam să continuăm în RO. Și a venit pandemia. Brusc, business-ul soțului a dispărut în trei zile, iar eu, lucrând de acasă, mi-am dat seama că nu mai sunt nervoasă, stresată, obosită. În mijlocul unei nebunii mondiale eu trăiam cea mai liniștită perioada din viață. Pentru că eram doar noi cu noi și nu mă mai agresa orașul. Așa că ne-am decis să ne întoarcem în orașul unde ne făcusem studiile și deja trăisem doi ani. Aveam prieteni, știam unde vrem să stăm și de ce (aeroport internațional dar oraș încă mic ca mărime, transport public bun, concerte și viață socială excelentă, un cult al vieții sportive, outdoors, încă aproape de România și cu zboruri frecvente). Tot ce așteptam acum era să se deschidă granițele măcar temporar, ca să putem pleca. În iunie am zburat o săptămână să facem vizionări și să închiriem un apartament. În 1 iulie eram în noua casă. Am plecat la o săptămână după ce s-au deschis granițele, am ajuns cu trei zile înainte să înceapă carantina în noul oraș.
D. – Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?
M. –După ce ne-am hotărât nu a mai fost nici un moment în care să ne răzgândim. Am început să împachetăm înainte să se ridice măcar carantina. Știam că ăsta e momentul, nu mai aveam nimic de pierdut. Probabil cam 4-5 săptămâni au trecut între decizie și plecare. A ajutat și faptul că nu aveam tone de lucruri de mutat. Am lăsat tot în urmă, casă, mobilă, am plecat cu haine și jucării.
D. – Cum ați ales țara în care să emigrați? Ce a contat mai mult în alegerea asta?
M. – Am ales de fapt orașul, nu țara. Aveam o listă de criterii care ne cam ghidau: – oraș mediu spre mare, nu uriaș (gen Amsterdam, nu Londra) – aeroport internațional (Barcelona, nu Valencia) – mediu de business relativ cosmopolit din moment ce nu vorbeam limba și trebuia să ne angajăm/lucrăm în engleză (Munchen, nu Bordeaux). După care veneau chestiile legate de calitatea vieții: cultura, natura, costul vieții. De exemplu Londra bifează cultura dar e mai greu cu celelalte două. Munchen bifează natura și cultura, dar te rupe la costul vieții. Și tot așa. Suntem extrem de analitici amândoi, așa că am pus toate astea cumva în balanță. Iar la final, foarte important a fost să avem deja niște prieteni, niște relații acolo. Pentru că asta ne-a cam rupt la prima emigrare: lipsa unui grup care să te ajute măcar cu o vorbă la un pahar de vin, dacă nu efectiv cu mutat canapeaua. Pentru canapea mai plătești un om, dar pentru o oră de relaxare cu prietenii e greu de găsit înlocuitor.
D. – Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România? Ce a durut mai mult?
M. – La prima emigrare a fost greu. Nu să ne desprindem de loc neapărat, cât să ne desprindem de prieteni. Eram obișnuiți că la orice oră poți suna pe cineva și să zici: hai! În noua țară oamenii erau mai reci. A durat până să ne facem un grup (extrem de eclectic în final) care să ne înlocuiască (chiar dacă nu perfect) ce aveam în RO. A doua emigrare a fost ca o eliberare. Inclusiv pentru copilul de 6 ani. Nici măcar o secundă nu ne-am uitat înapoi. Nu a durut absolut nimic. Chiar și în mijlocul carantinelor și al regulilor, noi eram liniștiți.
D. – Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?
M. –Reacțiile au fost mixte. Pe de o parte, cei care vedeau imaginea aia perfectă de casă, mașină, salariu mult peste medie și concedii cât cuprinde, nu înțelegeau de ce în mijlocul a toate astea tu poți fi în continuare nemulțumit. Țin minte o drumeție făcută cu familia extinsă, unde noi am plecat cu doi saci de gunoi (120l) după noi. Ne-am întors de pe munte cu ei plini și cu familia bombănind că „ce-o să zică lumea că ducem gunoiul înapoi la cabană”, „de ce e treaba noastră”, „strângeți ca proștii că oricum o să arunce alții din nou”. Noi doi eram cumva liniștiți că măcar am încercat, iar ei vedeau ceva negativ în toate astea. Eh, oamenii ăia nu au înțeles de ce ne-am mutat. Pentru familia mea imediată cred că nu a fost o surpriză. Realizaseră și ei că nu ne găseam locul. Am avut ceva discuții semi-politice post 2017, până la punctul în care am renunțat să mai discutam ca să nu ne certăm. Dar plecarea cred că a venit natural și pentru noi și pentru ei.
O vie la zece minute de mers de casă
D. – Cum a fost procesul birocratic de emigrare?
M. –Mai simplu decât ne așteptam. Copilul a primit loc la scoală în două mailuri și trei zile. Fără nici un fel de acte gata, doar le-am zis unde stăm. Ne-au zis să aducem restul de hârtii când le avem. Birocrația există, dar e predictibilă și funcționează. Vin hârtii automat prin poștă, instituțiile lor comunică între ele deci dacă te-ai înscris la una, cealaltă îți trimite pro-activ ce ai nevoie. Da, a durat vreo patru luni ca să terminăm tot. Dar nu am dat nici o șpagă, nu am așteptat după nimic (îți zic din start că va dura între 3 și 5 luni), iar toată lumea a lucrat cu noi chiar și în lipsa hârtiilor, pentru că știau că lucrurile se mișcă greu. Atâta timp cât le spuneai că ai depus dosarul X, începeau și ei procedura și te rugau doar să aduci documentele când devin disponibile. Sau să le trimiți prin poștă. Sau prin mail. Nu cred că în 5 luni am văzut trei funcționari. Doar la unul din pași, unde trebuie să verifice că ești persoana reală și să compare pașapoartele cu omul. Am făcut contracte de utilități și cablu fară măcar să vorbim cu cineva. Am completat formularele, au dat drumul instant la servicii, a venit factura luna următoare. Râdeam când ne aminteam că ne-a luat trei ani să convingem ENEL-ul să ne emită factura pe numele nostru, pe o casă cumpărată cu contract. Ei încă emiteau pe numele mamei fostului proprietar. Doamna murise, domnul făcuse succesiune, vânduse, dar ENEL încă nu voia să ne creadă pe cuvânt că vrem să ne plătim curentul pe numele nostru. Trei ani, un dosar gros cât mâna mea depus de două ori, că prima oara l-au pierdut, ca să schimbe un nume într-o bază de date. Știi cât de stupid e să suni omul de la care ai cumpărat casa și să îi ceri certificatul de deces al mamei și actele de succesiune? Că altfel nu te lasă enelul să îți pui numele pe factura pe care tot tu o plătești..
D. – Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?
M. – Aș zice că mutarea în pandemie a fost un diamant ascuns. Am avut trei luni în care ne-am adaptat lent, noi cu noua casă, noi cu noi, copilul cu noua limbă. Am stat mult afară, pe dealuri, ne-am plimbat enorm, cât nu ne plimbasem în București în ultimii trei ani. Din parc în parc, am testat tot ce se putea testa în aer liber. Restaurantele erau închise, și au rămas închise aproape încă un an după. Cu prietenii ne-am întâlnit fie afară fie la ei acasă, așa că a fost o adaptare foarte plăcută la noua realitate. La un moment dat a început să ne apese un pic carantina. Dar cred că asta ar fi fost și în România, nu era neapărat legat de mutare.
D. – A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România? 😊
M. – Nu. Nici măcar o secundă. În primele luni (chiar un an) i-am explicat copilului că el poate vota să ne întoarcem. Că dacă el zice stop, plecăm a doua zi înapoi. Dacă îi lipsește ceva din România, dacă vrea înapoi, el e cel mai important vot. Și îl întrebam din când în când: încă îți place aici? Mai stăm? Nici măcar o singură dată nici unul din noi nu a avut cea mai mică ezitare.
D. – Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?
M. –Familia, dar chiar și asta e o legătură destul de firavă. O parte semnificativă din familie ne vizitează frecvent (o data la 2-3 luni) și avem o relație chiar mai apropiată dacă aș putea spune. Când vin aici locuim împreună, mâncam împreună timp de o săptămână sau mai mult. În Ro era o vizită de câteva ore după care fiecare pleca la casa lui. Venim cam de două ori pe an (eu încă lucrez și cu biroul din România) dar de fiecare dată plecăm cu o re-confirmare că am făcut pasul cel mai bun pentru noi. Nu pot spune că ne leagă ceva anume de țara nouă. Cumva toată experiența asta mi-a arătat că ce contează e nucleul nostru familial. Restul e doar zgomot. Dacă într-o zi mă trezesc și orașul ăsta nu mai corespunde, nu am probleme să împachetez tot și să plec mai departe. Mi-ar lipsi prietenii mai degrabă decât locul.
D. – Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?
M. –O să sune stupid, dar în ultima vreme mă consider și mă prezint drept european 🙂 Am purtat discuția asta cu mai mulți prieteni și chiar cu copiii lor adolescenți. Cum se simte un copil născut rus, crescut în familie mixtă de expați în care se vorbește engleza acasă, într-o țară vorbitoare de germană? Copilul vorbește perfect germana, engleza și rusa fără nici un accent. Cum se prezintă? În ultima mea plecare în US cu munca, de fiecare dată când mă întrebau de unde vin le răspundeam cu Europa. Pentru că nu am accent în engleză, deci nu mă puteau plasa, dar e complicat să le explic de unde vin și unde locuiesc. Durează cinci minute să răspund la o întrebare banală. Așa că sunt cetățean european 😀 în orașul în care locuiesc 50% sunt considerați cu background migraționist (e o traducere mai aproximativă așa, dar înseamnă că acasă se vorbește altă limbă decât germana). E ceva absolut normal ca în tramvai să se vorbească 5-6 limbi în același timp, iar româna e din ce în ce mai prezentă. Suntem și aici cumva privilegiați. Lucrăm în IT, suntem plătiți peste medie, suntem considerați relativ egali. Doar dacă ieși la sat și vorbești cu accent se uită un pic strâmb la tine.
D. Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?
M. – Nu. Absolut deloc.
Un lac fără PET-uri
D. – Ce faceți acum, cum e viața dvs acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?
M. – Lucrez mai puțin decât în RO în timp real, pentru că știu exact când vine transportul, știu exact cât durează, nu îmi pierd timpul aiurea prin oraș. Au o cultură extrem de puternică a vieții private, așa că e normal să pleci la 3-4 vinerea. Ne petrecem mare parte din timp în aer liber, fără să ne enervăm de peturi și gunoaie la tot pasul, de șoferi imbecili care îți pun viața în pericol deși tu conduci perfect regulamentar, de mers pe trotuar ca la cursa cu obstacole. Am renunțat la mașină (de fiecare dată când spunem asta unor români este șocul vieții lor și ne întreabă dacă e cumva din cauză că nu ne permitem). Am ales să trăim mai sustenabil, mai curat, mai echilibrat, și găsești opțiuni dacă vrei să faci asta. Cumva ultimii ani în RO (2016-2020) mă lăsaseră fără așteptări, fără speranțe din astea mărețe. Nu aveam niciun barem pus în cap după care să măsor mutarea asta, pentru că nu voiam să îmi mai fac planuri mărețe. Dar e foarte liniștitor să îți dai seama că la finalul zilei lucrurile funcționează: că directorul de școală știe să își facă treaba, că doctorul de familie te cheamă la analize anuale, că merge cardul de sănătate la farmacie și are istoricul tău de rețete, că nu trebuie să îți faci griji de treaba altora, pentru că și-o fac cum trebuie. Nu trebuie să înlocuiesc eu școala cu meditații și cursuri extra. Nu trebuie să gândesc eu următorul pas pentru că profesorii (care știu mai multe ca mine pe educație) îmi pot da un sfat pertinent.
D. – Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?
M. – Absolut nimic. Liniștea mea interioară nu are un preț. Mi-am dat seama cu greu de asta, mi-a luat 10 ani între cele două plecări. Dar am ajuns până la urmă acolo.
Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri”. Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:
Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.
As spune Elvetia… E o tara cu oameni civilizati, fara a fi perfecta… Maine m-as muta si eu, daca as gasi o varianta financiara cu care sa am garantia ca pot trai pana la 90 de ani…