Alex are 50+ și a plecat din România de suficient de mulți ani încât să te întrebi de ce-i mai pasă. De fapt de când am început seria asta de chestionare (căci e pretențios să le spun interviuri) cu oameni plecați din țară mă gândesc că toți cei care mi-au răspuns au acest numitor comun: în ciuda tuturor motivelor care i-au făcut să plece, lor de fapt le pasă în continuare de țara asta. Paradoxal, nu?
Lui Alex i-a păsat de mic, cum s-ar zice. La 18 ani s-a înscris în Alianța Civică și i s-a spus atunci că se numără printre cei 200 care au fondat acea primă mișcare civică eșuată în neputință politică românească. Experiența asta politică i-a fost de ajuns pentru restul vieții, i-a deschis ochii în privința mizeriei din politică, iar ca să vadă restul mizeriilor a practicat jurnalismul. Ăsta e primul text din serie în care veți întâlni și nume de personaje care au fost reale și au contat, din păcate, în peisajul media și politic din România.
Spune că nu a mai fost tentat de politică nici măcar în sistemul canadian, țară în care trăiește acum și pe care o consideră atât de bună încât crede că ar trebui să ne simțim norocoși dacă în 2050 lumea întreagă ar semăna cu Canada. Desigur că și acolo scoate capul populismul și ca alegător ești pus să distingi răul cel mai mic, dar de întors în România zice că n-ar face-o nici măcar dacă SUA ar anexa Canada și ar fi silit să plece și de acolo 🙂
Foto din arhiva lui Alex
Dollo – Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs aici?
Alex S. – Eram jurnalist în presa centrală, și începusem o carieră academică la Universitatea București.
Dollo – Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?
Alex S. – Am început să mă gândesc la plecarea din România după ce toate speranțele din decembrie 1989 s-au prăbușit în mocirla călduță a lui Iliescu, în 1990-1992. Deja prin 1993 mă gândeam să plec, dar nu am vrut s-o fac până nu aveam facultatea terminată. Și încă mai speram că se mai poate face ceva în țară. În 1996 mi-era clar că în Romania profesia de jurnalist – și întreaga industrie mass-media – reprezintă doar un instrument de manipulare în scopuri politice și economice nedeclarate, care nu au nimic de-a face cu democrația sau progresul, cu ajutorarea celor defavorizați, sau ridicarea nivelului general de cultură și civilizație din țară. Prin 1994, ca tânăr jurnalist, am stat de vorbă cu Cornel Nistorescu despre presa din România și viitorul ei. Și mi-a spus un lucru care m-a amărât foarte tare, și pe care de aceea l-am ținut minte până astăzi:
Veți fi vrând voi [cei de vârsta studenției] să faceți ceva, dar acum a venit rândul generației noastre, și avem și noi propriile frustrări și nevoia de a conduce. Așa că noi n-o să ne dăm deoparte [pentru voi], ci o să ne ținem cu ghearele și cu dinții de șansă asta”.
Așa că am plecat din Romania în 1997, ca să nu trebuiască să mă lupt cu morile de vânt. Pentru că la 20 ani nu te poți bate în mod cinstit cu unul de 40. Și pentru că îmi era silă să am de-a face cu patroni de presă lipsiți de cultură și educație, care în schimb compensau aceste goluri elementare prin grandomanie, vulgaritate și opulență de prost gust. Toți liderii de presă pe care i-am întâlnit – de la Nistorescu la Cristoiu, de la Sorin Roșca-Stănescu la Marius Tucă, de la Adrian Sârbu la Marcel Avram! – m-au îngrozit prin primitivismul lor fundamental și arivismul prost camuflat. Și nu e vorba doar de șefi; majoritatea redacțiilor de ziare, reviste și televiziuni erau cocine de porci în care corupția, lingerea dosului șefilor sau exploatarea sexuală a „subordonatelor” erau la ordinea zilei: fie că e vorba de „Ziua”, „Libertatea”, „Jurnalul Național”, Antena 1, ProTV sau altele care nu-mi mai vin acum în cap. Despre alte „elite” nici nu mai are rost să vorbesc: fie m-au dezamăgit prin duplicitate, prostie și corupție (GDS, Alianță Civică, PNL, PNȚ-CD) fie m-au scârbit prin înregimentarea politică oarbă (Stelian Tănase, Gabriel Liiceanu, Petre Mihai Băcanu, Emil Constantinescu, Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu și mai toată redacția de la „Academia Cațavencu”, ca să-i enumăr doar pe cei cunoscuți personal)…
Dollo – O decizie impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?
Alex S. – Când Constantinescu și CDR (din care făcusem și eu parte, de altfel, ca unul din fondatorii Partidului Alianța Civică!) au câștigat alegerile din 1996, dar nimic nu s-a schimbat de-a lungul lunilor care au urmat, mi-a devenit extrem de clar că toți cei care ajung la putere în România sunt fundamental corupți sau incapabili, indiferent de promisiunile făcute inițial sau de gradul de educație deținut. Momentul în care m-am rupt complet din punct de vedere mental a fost acela în care un prieten de familie mi-a spus pe șleau că n-am nici o șansă să răzbat (în România), pentru că nu am avut părinți securiști. La un an după ce am plecat în Statele Unite, am stat de vorba cu familia extinsă, să văd ce îmi spun cei rămași în țară. Sfatul aproape unanim a fost să rămân în străinătate, pentru că România nu are nici o șansă să se dezvolte și să se civilizeze la un nivel acceptabil, cel puțin în timpul vieții mele naturale.
Dollo – Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?
Alex S. – Nici un fel! Odată ce mi-am stabilit că plec, mi-am petrecut un an și jumătate pregătind terenul.
Dollo – Cum ați ales țara în care să emigrați? Ce a contat mai mult în alegerea asta?
Alex S. – Am preferat America de Nord, pentru că e mai deschisă celor veniți din Europa de Est, și pentru că – nu-i așa? – Statele Unite au faima de-a fi țara tuturor posibilităților. Realitatea de pe teren nu a corespuns cu reclama, așa că după trei ani de SUA m-am mutat în Canada, unde am găsit mult mai multe avantaje și mai multe oportunități. Am apreciat șansa de a îmi clădi o carieră în mod cinstit și doar prin eforturi proprii, fără să fac compromisuri sau să am de-a face cu imbecili și analfabeți funcționali plini de bani.
Dollo – Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România? Ce a durut mai mult?
Alex S. – Nimic. Nu pot vorbi de vreo durere, în condițiile în care, ca jurnalist, cunoșteam deja societatea românească extrem de bine – și mai ales corupția și mizeriile ascunse sub preș, care m-au scârbit profund de-a lungul anilor în care am lucrat în presă. M-am simțit mai degrabă ușurat, precum o victimă care iese dintr-o relație abuzivă.
Dollo – Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?
Alex S. – Majoritatea au spus „Bine ai făcut”. Cu excepția câtorva prieteni care m-au criticat, fie ca visător de cai verzi pe pereți, fie ca lipsit de patriotism. Realitatea de pe teren, după 20 ani, mi-a arătat cine a avut dreptate în final. Astăzi le râd în față (dar fără răutate) când le aduc aminte de vorbele de atunci.
Ottawa văzută de sus
Dollo – Cum a fost procesul birocratic de emigrare?
Alex S. – Mult mai simplu decât mă așteptam. Până și primul contact cu autoritățile canadiene a fost deasupra așteptărilor foarte joase pe care le aveam, pe baza experienței acumulate în țară și în Statele Unite (unde serviciile guvernamentale sunt doar o glumă proastă). Totul a fost corect și lipsit de surprize neplăcute.
Dollo – Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?
Alex S. – Primii patru ani au fost cei mai grei, până am primit cetățenia, care mi-a dat accesul la o carieră în guvern și serviciul public. Odată ajuns la egalitate de șanse cu ceilalți canadieni, tot ce am învățat până atunci și tot ce știam au devenit atuuri masive la angajare.
Dollo – A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România? 😊
Alex S. – Nu. Chiar și în cele mai negre momente trăite în partea asta de lume, o simplă privire aruncată la știrile din România a fost mereu de ajuns pentru a spulbera orice regrete și slăbiciuni. Corupția masivă și tâmpenia generală sunt anatema pentru cineva obișnuit cu civilizația și stabilitatea din Occident.
Dollo – Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?
Alex S. – Mai am ceva familie în România, dar prefer să nu vizitez locurile natale decât dacă sunt nevoit s-o fac. De fiecare dată când merg acolo, am o teribila senzație de agresiune și simt că în aer plutește un fel de violență mai mult sau mai puțin mocnită. Lipsa de civilizație a oamenilor (și autorităților!) este evidentă chiar și în cele mai mici și neînsemnate activități: pe stradă, în localuri, în instituții publice sau în transportul în comun. În schimb, iubesc Canada. Am ajuns să-i cunosc atât avantajele, cât și dezavantajele, însă cred că reprezintă un model de societate globală în care există un loc pentru fiecare, și în care principiile democrației și grijii față de alți oameni se dezvoltă în mod natural dintr-o lungă istorie și evoluție, și nu sunt doar vorbe goale, un pospai afișat de ochii lumii, după principiul „las-că merge și așa”. Cu alte cuvinte, ar trebui să ne simțim norocoși dacă în 2050 întreaga lume ar semăna mai mult cu Canada.
Dollo – Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?
Alex S. – Sunt canadian, și nimeni nu îmi contestă acest statut. Imbecili care se strâmbă când aud o limbă străină există peste tot pe glob – dar din fericire numărul lor e (încă) mic în Canada. Oricum, dincolo de pașaportul canadian, mă consider un cetățean al lumii. Și nici unul din prietenii canadieni nu mă desconsideră din cauza originii sau accentului – mai ales știind că vorbesc cinci limbi, și că se pot baza pe mine în orice situație.
Dollo – Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?
Alex S. – Nu. Și nu-i înțeleg pe cei care pretind că simt această senzație. În plus, am observat că majoritatea celor care se bat cu pumnul în piept că suferă după țara natală au mai degrabă interese sau regrete legate de un statut special sau privilegiat pe care îl aveau acolo. Nu am găsit pe nimeni care să regrete sincer că nu mai locuiește într-un apartament de 2 camere confort II, la marginea Bucureștilor sau în Tecuci. Dimpotrivă, cei care se plâng că n-o duc bine în Canada regretă mai degrabă că aici nu li se dă suficientă importanță, spre deosebire de România unde erau „cineva”. Nu dau nume, că e vorba de persoane (încă) publice.
Dollo – Ce faceți acum, cum e viața dvs acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?*
Alex S. – Lucrez în guvernul canadian ca funcționar public, și mă bucur că pot să-mi aduc o contribuție modestă și cinstită la prosperitatea națională fără să calc pe cadavre, să dau șpagă cuiva, sau să pup în fund niște nulități scârboase dar cu mulți bani și/sau părinți bine plasați. Cu alte cuvinte, trăiesc într-o meritocrație reală, în care singurele limite sunt cele cu care vii de acasă. Nu mă așteptam neapărat să fac asta, dar nici nu e complet diferit de jurnalism și comunicare, mai ales că am o grămadă de cunoștințe și specializări care pot fi ușor folosite în multe alte domenii.
Dollo – Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?
Alex S. – „Absurd”, într-adevăr… Dacă SUA ar anexa Canada, probabil că aș pleca și de aici. Dar nici măcar atunci nu m-aș întoarce în România. M-aș reorienta spre alte destinații, fie în Europa de Vest, fie în Asia sau America de Sud.
Canada lui Alex
Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri”. Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:
Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.
