Flo: Nu ne era rău în România, dar aici sunt mai puține surse de frustrare

De la Caragiale încoace, țara nu (prea) s-a schimbat în 200 de ani, cine sunt eu să sper că se va schimba în timpul vieții mele?

Flo, 43 de ani, a emigrat de zece ani. Mai întâi în Austria și apoi în Elveția, pentru că pur și simplu nu se descurca cu metodele tradiționale românești de supraviețuire. Acum spune că „suferă” de o lipsă de durere surdă pe care o avea în România de fiecare dată când vedea un șmecher care depășește coloana la semafor sau care arunca gunoiul din mașină sau care trecea cu 200 km/h pe lângă tine pe autostradă.

Stoos, un cătun elvețian complet diferit de satele din Bărăgan cu care era obișnuit Flo

Dollo – Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs aici?

Flo – IT bancar. Era OK. Poate am fost eu norocos și am avut parte de firme cu atmosferă foarte bună. Chiar nu am avut decât experiențe pozitive din punctul ăsta de vedere. Bine, nu au fost decât două (4 ani + 4 ani – poate ceva mai mult decât media).

Dollo – Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?

Flo – Soția spune că de mică voia să emigreze. Logica încă nu am priceput-o. La ea (născută în 1979) propaganda comunistă pare să fi avut efect contrar.  Dar m-a(m) convins. Eu am fost mai îndărătnic. Eram destul de apropiat de familie, prieteni, nu prea vedeam motive. Dar … timpul trece, relațiile se mai răcesc, prietenii se căsătoresc și au mai puțin timp de ieșit. În cele din urmă am avut revelația. Cum? Caragiale (1907 din primăvară până’n toamnă) și Dinicu Golescu (Însemnare a călătoriei mele făcută în anul 1824, 1825, 1826). Pe scurt: țara nu (prea) s-a schimbat în 200 de ani, cine sunt eu să sper că se va schimba în timpul vieții mele? Pe lung: Caragiale descrie societatea românească din acei ani și dacă faci abstracție de cuvintele (ușor) învechite, te frapează asemănarea cu societatea românească din 2010+ (sau chiar 2020+?). Partidele, presa, tot. Mai puțin regele, deși… cel curent e tot neamț. Iar Dinicu Golescu face cam același lucru. Și iar te frapează asemănarea. Descrie sistemele de taxare din vest, cum se fac investiții în scoli, cum țăranii (acolo) se întâlnesc să citească ziarele (analfabetismul în Țările Române era pe la 95-99%?).

Ce aș putea face eu în Romania ca asta să se schimbe? Ce pot evident: să încerc să reciclez, să nu arunc gunoaiele pe geam, să fiu drăguț în metrou și în trafic. Dar … asta e teribil de frustrant. Stai 20 de minute la semafor și trece un șmecher pe linia de tramvai, a rezolvat în 30 sec. Îți taie unul fața în trafic, sunt înghesuit la metrou, e supercoadă la Mega și un jmecher se bagă în față. Scot pet-uri din râu (la casa de vacanță) în fiecare anotimp. Sper să nu ajung să calc prin vreun spital. Trec pe la facultate (Politehnică) la mulți ani după absolvire, arată exact ca atunci, poate mai învechită un pic (am înțeles că acum arată mult mai bine). Voi avea grup de Whatsup la școala copilului ? Deci… când a apărut ocazia,  nu am ezitat. În cel mai rău caz, ne întoarcem. Un sondaj printre cunoscuți (nerelevant statistic) arăta cam 50% întorși din diferite motive. Ce o fi o fi. Am anunțat la job cum că doresc să-mi urmez soția în Viena (își găsise deja prin intermediul firmei ei). Speram să pot face același lucru și eu. Dar în 2011 criza bancară încă nu se rezolvase complet. Firma a încercat să mă ajute, dar nu prea a ieșit. În cele din urmă am început să caut pe toată piața de muncă vieneză. Primul interviu (în germană – pfuai!). Dar i-am convins. Taximetristul care m-a dus la aeroport era obișnuit cu mine, mergeam la fiecare două săptămâni la Viena la soție. De data asta avem un băgăjoi mai mare. I-am zis că nu mai e nevoie să mă aștepte duminica la aeroport, asta a fost. Vineri am avut ultima zi de lucru în București. Luni prima zi de lucru în Viena. După doi ani de Goethe Institut, am descoperit cu stupoare că dragul meu coleg de birou vorbește dialect și nu înțeleg o boabă. Complet deprimat în prima zi. A doua zi descopăr că respectivul vorbea de fapt un dialect mai de la țară și cam nimeni din firmă nu-l înțelegea. Cu restul mă înțeleg, răsuflu ușurat.

Mă duc la job cu bicicleta, mă întorc cu bicicleta (închiriată, a durat 5 minute să-mi fac cont la chioșcul stradal). Merg cu bicicleta pe Donauinsel și trec pe lângă un câine (cu proprietar și lesă). Mi se activează toate reflexele și mă pregătesc și accelerez – de obicei câinii din București aleargă după biciclete. Îi surprind privirea – nu am văzut ceva mai placid și plictisit.   Eh, ăștia sunt altă rasă – iar răsuflu ușurat.

No, dar nu s-a terminat. În perioada de căutare de job în Viena am trimis CV-uri peste tot. După șase luni de Viena, când abia mă acomodasem și mai aveam abia vreo 3 cutii de despachetat în pivniță, primesc un telefon. Am avea un job foarte similar cu ce făceai tu în București (cel din Viena era ceva mai diferit) doar că nu e în Austria. Interesat ? Daca tot am luat-o pe calea asta ? Soția tocmai primise un proiect în Elveția, eu aveam o oferta acolo, hai să reîmpachetăm. Zece ani mai târziu, suntem încă aici. Mă pregătesc să completez formularele de cetățenie.

Dollo O decizie impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?

Flo – Planificat. Lucram amândoi în firme austriece, am reușit (relativ) să găsim ceva via departamentul HR din respectivele firme (OVM, Raiffeisen). Detalii mai sus.

Dollo – Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?

Flo – Poate un an? Nu au existat momente de răzgândeală.

Dollo – Cum ați ales țara în care să emigrați? Ce a contat mai mult în alegerea asta?

Flo – Firmele în care lucram amândoi erau austriece. Am vizitat Viena de câteva ori, ne-a plăcut, am început (eu) să învăț germana. Topul Mercer al orașelor cu cel mai înalt nivel de trai a contat și faptul că firmele noastre aveau legături cu Viena.

Dollo – Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România? Ce a durut mai mult?

Flo – Procesul a fost treptat. Nu pot spune că ceva a durut. E la două ore distanță de România, ajungi mai ușor la Viena decât dacă mergi cu mașina între Berceni și Pipera la ora de vârf. În plus … viața socială din Viena ne era mai intensă decât cea din București. Și nu eram chiar pustnici. Mai exact: ne vedeam regulat cu amicii mei de la firma din București (HQ în Viena), cu amici de la firma soției, cu noii amici (români) pe care îi făcusem la cursurile de germană. Și nu aveam doar amici români, erau și unguri sau austrieci. În plus în Viena am avut cel mai bun raport timp liber/muncă din toate firmele unde am lucrat. Chit că era o firmă privată, la 16:40 se rupea ușa (vineri mai devreme chiar). În comparație, la elvețieni săptămâna de lucru are 42 de ore (8.40h/zi).

Dollo – Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?

Flo – Nu au fost super încântați, dar nici dezamăgiți. Poate se opuneau mai tare dacă plecam în SUA sau Australia/Noua Zeelandă. Așa, suntem (relativ) aproape, la două ore distanță cu avionul.

Dollo – Cum a fost procesul birocratic de emigrare?

Flo – Urmat pașii birocratici, nimic special. Mai complicat a fost cu ANAF-ul 🙂 Legea care s-a dat ulterior (2015?) zice să anunți ANAF-ul cu 30 de zile înainte de plecare. Și să le dai tax ID-ul din noua țară. Ha! Habar nu ai care îți este tax ID-ul din noua țară, îl știi poate după 30 de zile după ce te-ai mutat.

Dollo – Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?

Flo – Poate 6 luni, 1 an? Faptul că se vorbea dialect și nu germana clasică a fost o mică surpriză.

Dollo – A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România? 😊

Flo – Nu încă 🙂 Nu ne era rău în România, dar cred în continuare că e decizia corectă pentru noi și copil. Copilul a apărut mai târziu. Eu nu sunt prea… descurcăreț cu metodele tradiționale românești. Mi-ar fi fost greu să-mi fac viza de flotant ca să prind o școală mai „bună”, aș fi trântit vreo prostie pe grupul de Whatsup de părinți etc. Sunt groaznic până și la dat șpagă, asta e! Nu ne era rău în România, dar aici (eu cel puțin) mă simt mult mai calm. Sunt mai puține surse de frustrare.

Dollo – Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?

Flo – de Ro: Părinți, sora, ceva proprietăți. De noua țară: (noii) prieteni, cariere.

Dollo – Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?

Flo – Imigrant, clar, încă nu avem cetățenia și nici nu vorbim germana acasă. Poate ar fi o idee 🙂 Dar a fi imigrant nu înseamnă ceva negativ aici. Elveția are aproape 25% străini iar procentul crește mult în orașele mari. Sunt imigrant eu și vecinii mei și mulți din colegii de serviciu ai mei. Și deși am auzit de cazuri în care au existat frecușuri cu băștinași, mie nu mi s-a întâmplat. Nu încă cel puțin. Atâta timp cât îți vezi de treabă, îți plătești taxele și preferabil le vorbești limba, nu prea are nimeni cu tine nimic.

Dollo – Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?

Flo – Nu a fost cazul. De fapt e mai degrabă o lipsă de durere surdă care exista în România de fiecare dată când vedeai un șmecher care depășește coloana la semafor, când vedeai cum arunca gunoiul din mașină, când trecea unul bengos cu 200 km/h pe lângă tine pe autostradă. Astea au dispărut 🙂

Dollo – Ce faceți acum, cum e viața dvs acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?

Flo – e OK, nu mă plâng. Răspunde așteptărilor 🙂

Dollo – Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?

Flo – Never say never! Pe moment însă nu există această intenție.

Dar aș adăuga o concluzie: la sfârșitul zilei contează și lucrurile mari (de exemplu pensia de pilon 2 e în siguranță, nu vine Dragnea să o ia), dar ce te face fericit (sau nu) sunt lucrurile mici: te urci în tren și ajungi în o oră la munte; aici parchezi liniștit; nu te calcă nimeni pe bombeuri în tramvai; o factură are cod de bare pe ea și o plătești imediat etc. Iar dacă nu mai poți de dor de casă, e simplu, îți faci o programare la ambasada de la Berna și după două ore acolo îți trece ( 🙂 ) – aici glumesc un pic, lucrurile sunt mult mai bune acum.

 


Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri”. Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecațilorrămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:

Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.

Etichete: , , ,

No comments yet.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Vinales, seva eco-bio a Cubei

vinales20

Dar ce căutași, maică, taman în Cuba? l-am întrebat noi pe albanez. Și el nu pricepea ce-l întrebăm, dar râdea la noi. Noroc că nevastă-sa mai scăpa câteva cuvinte englezești și până la urmă ne-a arătat stâlpii casei, a bătut cu mâna în ei și am priceput că albanil nu era albanez, ci zidar.

Cât valorează un om? Dar după moarte?

sidonia cu geo bogza si miron

Cum am descoperit-o pe Sidonia Drăgușanu – scriitoare, ziarist freelancer în timpul războiului, activistă feministă, sfătuitoarea doamnelor, prietena domnilor – deși o uitase toată lumea, inclusiv Uniunea Scriitorilor

Nu sunt dezamăgit de România, pentru că nu m-am lăsat amăgit

Camil Petrescu fiul

Camil Petrescu fiul, despre cum se vede România de peste ocean și din mijlocul Bucureștiului. De ce a plecat acum 43 de ani, de ce s-a întors azi și de ce ar mai pleca o dată, dacă ar avea iar 22 de ani. Despre salamul cu soia de New York.

Raiul există și e în patrimoniul UNESCO

plitivice19

… sub numele de Parcul natural Plitvice, din Croația

Maidanezul antrenat să fie Saint Bernard

Codruț și nepotul lui, Vasile

Codruț a fost cules de pe străzile din Craiova, în 2004, și a devenit azi unicul maidanez cu atestat de câine de căutare și salvare din dărâmături. O performanță la care ajung maximum 10% din câinii de rasă la nivel internațional.

Ziua presei: Cum pui pe butuci o publicație

free press

Îi interzici secțiunea cea mai profitabilă, sub pretextul săvârșirii unei infracțiuni, apoi tărăgănezi ancheta penală și procesul până când concurența îi ia locul. La final nici nu mai contează verdictul judecătorului. Se întâmplă în România.