Povestea lui D. ar fi trebuit să susțină rămânerea în țară. El a răspuns la întrebările pentru cei rămași, doar că nu e mulțumit cu asta, așa că dacă așteptați să citiți ceva inspirațional n-o să fie cazul aici. La 50+, D. consideră că e prea târziu pentru el ca să mai plece. A fost, a văzut cum e și, ca fraierul, a decis să se întoarcă. Mă rog, așa se zice când o faci din dragoste 🙂
Profesional și material zice că e OK, îi poate asigura copilului o educație bună și tot ce-și dorește, dar, ca pe mulți dintre noi, îl deprimă lucrurile din jur: lipsa infrastructurii, resemnarea societății, sistemul medical, mă rog, știți deja, că doar trăiți în România.
Mesajul final transmis de el, după ce a răspuns la întrebări, este unul pentru ceilalți:
dacă vi se oferă ocazia să plecați/rămâneți afară, nu ezitați, merită să sacrificați orice, mai bine zis nimic nu merită întoarcerea în țară!
Imagine totuși optimistă, primită de la D.
Dollo – Cum e viața dvs? Ce vă mulțumește, ce vă nemulțumește? Este așa cum v-o doriți?
D. – Parțial așa cum mi-am dorit-o. Până ies din casă
Dollo – V-ați gândit vreodată la emigrare? Cum, în ce context, e un gând care revine sistematic sau pe care l-ați dat la spate definitiv?
D. – Da, am și lucrat o perioadă prin Italia, Germania
Dollo – De ce ați ales totuși să rămâneți aici?
D. – Relația în care eram la momentul respectiv
Dollo – V-a părut vreodată rău că ați decis să rămâneți?
D. – Da, de fiecare dată când conduc, când intru în contact cu autoritățile, în ultimul timp și când văd că mulți din prietenii și colegii mei de generație au luat-o razna cu teoriile conspirației, sau când îi văd că sunt convinși de discursul AUR și al altora de același gen
Dollo – Cât din decizia de a rămâne în România este teamă, comoditate, mulțumire, obligație, dragoste sau altceva? Puteți explica fiecare sentiment ales?
D. – La început a fost dragostea (sau așa credeam) față de o tipă, după din comoditate, acum pentru că e prea târziu
Dollo – Care este schimbarea fundamentală pe care ar trebui s-o facă România ca să devină o țară în care să-ți dorești să trăiești și nu doar o țară în care ești nevoit să trăiești?
D. – Să crească nivelul de civilizație, dar nu cred că voi vedea asta în cursul vieții mele
Dollo – Cât/ce ați fi dispus să cedați din confortul propriu pentru ca schimbarea asta să se producă?
D. – Am fost zi de zi la demonstrații în 2017 pentru că atunci credeam că e un moment în care lucrurile puteau să se schimbe. Vreo două luni zi de zile, mi-am văzut fiica doar dimineața când o duceam la grădiniță, seara ajungeam acasă după miezul nopții
Dollo – V-ați da viața pentru această țară?
D. – Acum nu
Dollo – În acest moment există cineva/ceva care vă dă (o cât de mică) speranță? Cine/ce anume?
D. – A fost USR, acum mi-a trecut
Dollo – Prin absurd (sau nu), ar fi ceva care v-ar face totuși să emigrați?
D. – Dacă ar ajunge războiul și la noi, m-am și gândit serios prin martie anul trecut, când părea că Ucraina nu va rezista
Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri”. Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:
Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.
Am tot uitat sa scriu un raspuns de cateva zile. D, eu cred ca, daca nu esti fericit in Romania, trebuie sa pleci. O viata avem, decat sa o traim cu regrete, mai bine facem ce putem sa ne indeplinim visele.
Noi am plecat la 52, respectiv 41 de ani, cu un copil de 5 ani de mana. Am plecat departe, in SUA. Ni s-a dat doar drept de rezidenta (green card). NImic altceva
Sotul a fost inginer in Romania, sef de santier, apoi a avut propriul business. Eu sunt web designer. Am plecat pentru ca am realizat ca traim doar o data si ca ar fi bine sa fim totusi fericiti.
In ianuarie 2019 am urcat pe avion cu copilul, 13 mii de dolari si 3 valize. Nu am vandut nimic in Romania, am luat chiar bilete dus-intors, cu distanta de 6 luni. Daca nu reusim, avem macar venirea platita.
Sotul a gasit serviciu ca portar in Manhattan. Salariul minim pe economie. Eu am avut nevoie de vreo 2 ani sa imi repun afacerea pe picioare.
Dupa 2 ani de la venire ni s-a aprobat un imprumut de 220 de mii de dolari de la banca si ne-am luat casa. Avem 2 masini OK (nu ca ne intereseaza), am cumparat casa intr-o zona linistita in New Jersey, la o ora distanta de New York.
Desi am avut timp de 2 ani cam 2 salarii minime pe luna, ne-am permis sa traim, am strans bani de depozit (50 de mii de dolari), iar fiica noastra si-a continuat antrenamentele de tenis, incepute in Romania.
Suntem de 4 ani in SUA, revenim doar in vacanta, cat mai traiesc parintii. Dupa aceea probabil ca ne vom folosi zilele de vacanta pentru alte zone de pe glob.
Nu regretam plecarea, suntem FOARTE fericiti, perfect adaptati, intr-un an luam si cetatenia. Fiica noastra are acum 9 ani, este intr-un program de inalta performanta la o academie foarte buna de tenis (platim deja 2000 de dolari pe luna si ne permitem), la scoala este top3 si inclusa deja in programul Gifted & Talented pentru matematica. Are note foarte bune, vorbeste impecabil engleza (noi mai cu accent).
Suntem inclusi in comunitate, ne-am facut prieteni, suntem apreciati.
Deci, daca este dorinta, este si putinta. Se poate pleca vreo cateva luni, vazut cum este si apoi mutat. Nu trebuie sa vinzi totul, nu te rupi de nimic. Daca emigrezi in Europa, ti se si recunosc diplomele, deci nu e rost de prea multa munca „de jos”.
Sotul meu acum este ofiter de securitate intr-un spital zonal urias, avem asigurari super-bune de sanatate, salariul este deja decent. Si acolo este apreciat si bine vazut.
Ne-am intoarce sa locuim in Romania? nici gand.
Ne este dor? Sincer, nu prea.