Regret că mulți vor trebui să plece din aceleași motive, și după 14 ani de la plecarea mea

Nici dacă aș avea un super job și o casă nu m-aș mai întoarce. Traficul, sistemul educațional și cel de sănătate și altele sunt foarte importante pentru mine. Iar pentru a-mi vedea prietenii și familia, când mi se face dor pe neașteptate, există zborurile low-cost.

A a plecat de 14 ani din țară. Mai degrabă împinsă de la spate de un șef bun, decât încurajată de familie. Spune că în primii patru ani n-a mai dat prin țară, avidă să cunoască mai mult lumea în care se instalase și împrejurimile ei. Apoi a apărut copilul și uite așa a ajuns să-și reviziteze țara, și să-și dea seama, dacă mai avea dubii, că a făcut o alegere corectă:

Dacă mai aveam nevoie de o confirmare că am făcut bine că am plecat, am avut-o acum câteva săptămâni, când tatăl meu a fost spitalizat și nu am cuvinte să descriu cum a fost tratat sau cum a fost contactul cu doctorii. Mi se pare ireal să plece cu salvarea de acasă și să nu se comunice mamei unde a fost dus, ce anume se întâmplase, că a fost mutat la alt spital, nimic, nimic, nimic. Tatăl meu a plecat fără mobil (nici nu ar fi fost în stare să îl folosească/vorbească) și au fost două zile de așteptare și am avut noroc ca o asistentă de la Spitalul Fundeni, unde a ajuns, care a sunat să o informeze pe mama. După două nopți/zile în care mama tot suna la spitalul la care aflase, după multe telefoane, că a fost dus, și acolo i se răspundea doar că <nu mai este aici>. Este ireal cât de lipsit de umanitate este sistemul sanitar și regret că ai mei părinți nu vor să plece din țară (pentru că nu vorbesc limba și nu vor să ne fie <o povară>). Să fie externat fără nicio discuție cu doctorii în ceea ce privește starea lui de atunci, ce va trebui să facă…. Doar niște hârtii completate si <la revedere>… ireal, nici acum nu îmi vine să cred.

Pentru că mi-a spus că tânjește după o zacuscă cum făcea mama ei, am convenit să ilustrăm povestea lui A cu niște zacuscă făcută de mama mea, într-o vară, la moșie 😉

Dollo: Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs aici?

AHM: Aveam un job interesant, colegi buni și șef care a crezut în mine. De fapt el m-a îndemnat să plec, „să nu mă irosesc” îmi tot repeta. Un om extraordinar. În rest, o viață normală, cu prieteni, familie, activități. Dar stăteam încă cu chirie (cu încă două persoane)/părinți și îmi doream un loc al meu. Și ar fi trebuit să mai aștept încă minim 3-5 ani să strâng bani să îmi iau un apartament.

D: Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?

Când am terminat facultatea în ’99. Pentru a avea mai multe șanse, pentru a fi „văzută” și a mi se recunoaște meritele. Pentru a nu mai fi înconjurată de oameni aduși „pe pile”. Pentru a nu mai da „atenții”. Pentru a nu mi se mai răspunde la poștă, poliție, în magazine, restaurante cum se răspundea. Pentru a nu mai fi mereu gata de un refuz din partea lor. Nu mai știu. Și totuși ceva mă reținea. Poate că îmi era teamă. Din inerție? Nu știu, acum că mă gândesc, nu îmi dau seama.

D: O decizie impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?

AHM: O acumulare. În 2007, noul meu șef a început să îmi zică că pot mai mult, datorită lui am făcut un master, m-a sprijinit foarte mult. Îmi repeta că este păcat, să nu mai stau, că în afară sunt mai multe oportunități. Am început să aplic pentru posturi temporare la agențiile europene, unde știam că pot avea un contract de minim 3 ani, destul de bine plătit și unde aș fi întâlnit oameni din diverse țări. Da, îmi doream o stabilitate, nu aș fi putut pleca așa pur și simplu, la orice. Am fost acceptată în mai multe locuri, am cântărit bine unde să merg – țară, climat, experiențe personale, distanța față de România. Am ales un post temporar la o agenție europeană din Olanda în 2009. Ulterior m-am mutat în Belgia pentru un post permanent, tot în cadrul instituțiilor europene.

D: Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?

AHM: La 1 octombrie 2023 se fac 14 ani. NU.

D: Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România? Ce a durut mai mult?

AHM: La început nu a durut nimic. Pentru mine era prima oară când locuiam singură (până atunci stătusem la părinți, după o tentativă eșuată de a sta în chirie cu alte două persoane, după care mi-am dat seama că aveam nevoie de mai multă intimitate). Deci la început am profitat la maxim de tot ceea ce însemnă altă țară, alți colegi cu alte mentalități, toate vacanțele le petreceam vizitând & vizitând, nu mă întorceam în țară cum făceau colegii. Venea familia la mine. Sau prietenii. Apoi, m-am căsătorit, a apărut fetița. De abia atunci am reînceput să vizitez România, pentru ca familia să îmi poată cunoaște fetița (mai ales bunica mea, căreia i-ar fi fost mai greu să se deplaseze). Dar a durat cam patru ani până să mă reîntorc în țară. Pur și simplu am vrut să vizitez și să profit de distanțele mici dintre țări, să „recuperez” tot ceea ce nu putusem face sau vizita până atunci, din diverse motive. Aveam 33 de ani când am plecat.

D: Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?

AHM: Prietenii s-au bucurat, bunica mea și câteva din rudele mele. Mamei nu i-a plăcut, o „părăseam” și eu, dar asta e altă poveste. Mai am o soră plecată în Olanda din ’95. Când a plecat ea, mama nu a suferit, dimpotrivă. La mine, mi-a reproșat și încă îmi reproșează că am părăsit-o, pentru că în țară aveam un serviciu bine plătit (și care îmi și plăcea). Dar cu mama e altă poveste, după cum ziceam 🙂

D: Cum a fost procesul birocratic de emigrare?

AHM: A fost ușor, dar poate pentru că în instituțiile UE primești ajutor pentru orice. De asta am și vrut să plec așa. M-au ajutat cu toate. Și colegii au fost foarte drăguți. Oricum Olanda îmi era familiară (cultură, limbă, obiceiuri). Dar la agenție am intrat în contact cu colegi din cele 27 de tari UE, a fost fantastic.

D: Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?

AHM: Nu foarte mult, dar poate și pentru că Olanda îmi era familiară, mă repet (și limba – pe care o studiasem pentru a vorbi cu cumnatul, care vorbește engleza, doar că mi se părea mie mai altfel dacă ne-am fi conversat în olandeză). Despre Olanda, numai de bine. Apoi, în 2012 ne-am mutat în Belgia, în partea flamandă și încă este greu cu a găsi oameni cu care să socializezi. Belgienii pe care îi cunoaștem acum, foarte de treabă, sunt mult mai închiși decât olandezii, care pot părea falși, dar te primesc cu brațele deschise. Nu pot zice că îți devin prieteni, dar sunt mult mai vorbăreți etc. Poate și pentru că sunt mai curioși. Chiar indiscreți. De aceea par și aroganți. Belgienii sunt ok, îți răspund la întrebări, te ajută, dar sunt foarte „private”. Ca și cum ar fi timizi. Le vorbești despre tine, bine. Nu le vorbești, iarăși bine. Nu te întreabă. Olandezii ar fi aflat în 10 minute de unde ești, când ai venit, de ce, etc etc etc.. Un alt exemplu: ne-am cumpărat în Belgia o casă acum 8 ani și nici până acum nu ne cunoaștem toți vecinii de pe stradă. 15 case. Ne punem în cutiile poștale felicitări de Crăciun și Anul nou, ne semnăm, dar nu ne cunoaștem. Am încercat să facem un fel de „street party” cu toți, nu au răspuns decât trei că ar fi interesați și am abandonat. În Olanda ar fi fost mai toți prezenți. E adevărat că o relație vine din două părți, iar copilul ne-a ținut destul de ocupați și nu am socializat foarte mult. Un alt exemplu, aici după școală, fiecare copil se duce acasă, nu există locuri de joacă că în România, sau în alte părți. Vorbesc de experiența mea, la sat, în zona flamandă. Știu că la oraș sunt locuri de joacă. Aici nu. Sunt două „parcuri” mai mari, dar atât. Și copiii nu se adună acolo după școală, nici măcar adolescenții. Fiecare la casa lui, cu toboganul, leagănul, jucăriile lui.

D: A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România? 😊

AHM: NU

D: Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?

AHM: Părinții și prietenii de România. Familia și viața pe care mi-am făcut-o aici de Belgia.

D: Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?

AHM: Cetățean al Belgiei. Vorbesc limbile, votez, respect regulile lor etc. Ceilalți apreciază că le vorbesc limba și că le apreciez cultura. Sunt implicată și în proiecte de voluntariat de la primărie, de acomodare pentru cei care vin în Belgia din țări ne-UE.

D: Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?

AHM: Aș zice NU. Poate un regret că mulți vor trebui să plece din aceleași motive, și după 14 ani de la plecarea mea.

D: Ce faceți acum, cum e viața dvs acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?

AHM: Da și nu. Știu că sunt apreciată și contează pentru mine. Știu că pot beneficia de servicii de calitate și de zâmbete pe față, poate false, pentru că așa cere meseria, dar zâmbete. Știu că voi putea oferi un viitor fiicei mele și m-am bucurat enorm că nu a trebuit să mă interesez dacă „doamna” de la grădiniță este ok, ce zic alții. Dacă școala de lângă casă e ok. Pentru că am încredere în personalul școlii. Și este o plăcere să citesc raportul de la școală, în care nici nu mă interesează notele, ci să citesc cum o văd profesorii ca individ, cu propria ei personalitate și sfaturile pe care i le dau pentru a se putea dezvolta și crește în continuare. Și cum îi urmăresc evoluția și o îndrumă. De sistemul medical nici nu mai zic.

D: Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?

AHM: Nu cred. Poate temporar să stau cu părinții în caz de boală. Dar permanent, nu cred. Nici dacă aș avea un super job și o casă. Traficul, sistemul educațional și cel de sănătate și altele sunt foarte importante pentru mine. Iar pentru a-mi vedea prietenii și familia când mi se face dor pe neașteptate există zborurile low-cost. Locuim oarecum între trei aeroporturi. Pentru vizite surprize găsesc întotdeauna o ofertă. Până și piese de teatru în română pot vedea în Bruxelles.


Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri”. Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecațilorrămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:

Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.

Etichete: , , ,

4 comentarii la “Regret că mulți vor trebui să plece din aceleași motive, și după 14 ani de la plecarea mea” Subscribe

  1. Mihailescu Daniel 27/04/2023 at 10:17 #

    Bravo ei.

    Se poate întoarce, sunt soluții pentru trafic, sistemul educațional și cel de sănătate. Nu publice, individuale. Legate de stil de viață și achiziții personale.
    Confuzia
    educatia=produs al sistemului educațional public
    este frecventă.
    La fel și
    sanătatea=produs al sistemului de sănătate 😄

    Se pare că, rutina dată de condițiile bune de acolo se constituie în zonă de confort.
    Este acea gândire bătrânicioasă, de genul „la vârsta mea”, deși nu e vorba de vârstă, ci de rezistența la schimbare.

    După lupta pentru menținerea rutinei zilnice nu mai urmează nimic în viață.
    Aici a pierdut, este o lecție care se poate învăța si în țară, și dincolo, deopotrivă.

    În limba maternă ere podcaturile lui Paul Olteanu….dar vai, acestea ne arată cum putem fi bine cu noi …. schimbându-ne pe noi prin …. efort propriu … Greu.

    Cu stimă

    • Eu... gen 27/04/2023 at 14:02 #

      Stimate domn,

      Haideți să n-o dam în diverse. Dacă trebuie să suplinesc în privat serviciile pe care le plătesc deja prin impozite mă simt furat.
      Și iarăși afirmațiile dvd. cu educația și sănătatea sunt exact dat după cireș pentru a nu privi realitatea în față. Că doar doamna când spune de sistemul de sănătate deficitar nu se referă la faptul că nu poți mânca sănătos sau nu poți face sport, ci povestește fix un scenariu tip „moartea domnului Lăzărescu”.
      Despre calitatea învățământului superior românesc nici nu mai are rost să discutăm.

    • Stelian 29/04/2023 at 15:41 #

      Stiti prin ce trece cineva care se intoarce? Nu mai ai buletin. Iar daca n-ai buletin nu poti face mai nimic: nu poti inchiria locuinta, nu te poti angaja, nu ai asigurare medicala.
      Ca sa ai buletin trebuie sa locuiesti undeva. Dar, vezi mai sus, fara buletin nu poti inchiria. Si atunci, te rogi de cineva, ruda apropiata in general, sa mearga cu tine si sa te ia in spatiu. Hirtii, declaratii, etc.
      Abia asa poti avea buletin. Dar dupa ce inchiriezi sau cumperi ceva trebuie schimbat pe noua adresa. Alti bani, alte cozi, alte ghisee. De ce? pentru ca orice faci ai nevoie de buletin (apropos, inventie sovietica) si toata corespondenta iti este trimisa la adresa din buletin. Si sa vezi distractie ca tu sa fii luat in spatiu undeva, la Pitesti sa zicem si apoi sa-ti gasesti de treaba si sa inchiriezi ceva la Brasov….
      CInd iti faci buletinul, faimosul pasaport cu abtibild CRDS este anulat, desi el mai era valabil inca multi ani. Nu ti se da altul in loc, ci faci mataluta cerere si dai alti bani pentru un pasaport nou. De ce? intrebi socat. Pai acum nu mai sunteti cetatean cu domiciliul in strainatate, v-ati repatriat si va trebuie pasaport normal. Pai cel vechi mai era valabil 7 ani? Da, da acu’ nu mai e, ca v-ati repatriat… Noroc ca mai ai unul, al tarii de unde te intorci si asa poti calatori…
      Nu stiati? Va spun eu. Peste tot in lume pasaportul e definit ca act de calatorie. Mai putin in Romania. Este definit ca act de calatorie cel diplomatic si cel de servici. Pasaportul obisnuit nu e definit nici-cum. Din cauza asta se intimpla multe…
      Da, sunt de acord, azi usa ramine deschisa si te poti intoarce macar in vizita la rude si prieteni. Si da, azi e extrem de simplu si usor sa calatoresti.

  2. Florin 27/04/2023 at 18:00 #

    https://nascutpelistaneagra.wordpress.com/romanii-de-dincolo/

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Perla Harghitei din Călărași (V)

noi

Povestea casei din lemn de la Harghita și minunații unguri de la Ecowoodenhouses care au construit-o

(III) Clientul român e mitocan și nespălat

sexwork is work

Ultima parte a interviului cu „Profesoara” – una dintre cele mai vechi prostituate din București – face un portret robot al clientului român, de la gunoier și căcănar, până la politician și preot.

Cu cât ne-a botezat Samsung Biblioteca Națională

Biblioteca Națională Samsung

Statul român plătește un credit de 104 milioane de euro pentru clădirea Bibliotecii Naționale, iar firma Samsung și-a pus numele pe ea, cu câteva televizoare în valoare de 300.000 de euro. O afacere marca Ministerul Culturii și Patrimoniului Național.

Raiul există și e în patrimoniul UNESCO

plitivice19

… sub numele de Parcul natural Plitvice, din Croația

Epoca post adevăr, UE ține presa de mână și o încurajează să meargă spre lumină

eu-oficials

Jurnaliști europeni cer Comisiei Europene să-i apere de bogați, de politicieni și de ura cititorilor. UE știe că moartea presei = sfârșitul democrației, dar habar n-are ce e de făcut nici pentru salvarea uniunii, nici a presei.

Strâns uniți în jurul SRI, întru salvarea planetară a Internetului

dumbrava-cosmoiu

Cum se derulează o ședință în Parlamentul României, în care SRI încearcă și reușește să impună o lege abuzivă, iar deputații se fac că se opun.