„Fericirea” o găsești în țara unde avantajele ți se par fabuloase și dezavantajele nu te deranjează

Sorina Oprean s-a întors în România după jumătate din viață trăită în Spania. Cum se vede țara după 25 de ani petrecuți în Vest și o poveste despre emigrare și întoarcere, despre cum e viața cu fundul în două luntrii și cu familia împrăștiată în patru țări.

Au plecat, dar s-au și întors! Adăugăm de azi o nouă categorie în mica noastră colecție de povești de viață, aceea a oamenilor care au decis să rămână și fizic cu fundul în două luntrii, nu doar să fie „crăcănați sentimental” între patria de origine și aia de adopție. Sorina Oprean, 50+, este unul dintre românii plecați din țară chiar în focurile lui 89. De fapt în ianuarie 90 se urca în avion, cu mama și sora, ca să-și reîntregească familia cu tatăl „fugit” în Tenerife cu câțiva ani înainte. Părea un gest inutil în 1990, dar zarurile fuseseră aruncate, pentru familia lor, înainte ca Iliescu să sune la Moscova, Petre Roman să-și îmbrace puloverul fără gât, iar Stănculescu să-și pună piciorul în gips. Sorina avea atunci 20+ și destule de trăit înainte.

După alți 20+ de ani în Spania, s-a întors în România, mai bogată cu un soț și doi copii, plus o experiență de viață și o mentalitate pe care spune că nu le-ar fi deprins dacă ar fi rămas aici. E un om liber care a învățat să se bazeze pe sine și pe familie, observând că nicăieri în lume nu umblă câinii cu covrigi în coadă. E o poveste care arată că într-o lume globală nici măcar plecarea aia dinainte de 89 nu mai e așa definitivă, când mintea omului e suficient de deschisă încât să se lase purtată oriunde o duce viața.

Fotografiile și explicațiile foto îi aparțin Sorinei Oprean care a acceptat să-și spună povestea aici, știind că sportul preferat al românului comentator este acela al judecăților „de valoare” 😉 Citiți-o, merită zece minute din ziua voastră de azi. S-ar putea chiar să vă schimbe niscai convingeri.

Poiana Mărului – munții din România m-au fascinat de când eram mică

Dollo: Cum era viața dumneavoastră în România înainte de a pleca din țară?

Sorina Oprean: Am avut o copilărie fericită, părinții mei – oameni destul de liberi și netradiționali, mai ales tata – ne-au lăsat mie și sorei mele multă libertate în sensul acesta. Școala era cea care era – eu sunt născută în 66, am prins perioada lui Ceaușescu din plin – dar aveam mult timp de joacă în vremea aceea, cel puțin până pe la 12 ani. Liceul a fost perioada cea mai întunecată pentru mine, mai ales primii doi ani. O dată ce l-am terminat, după două încercări nereușite am intrat la facultate la Arhitectură la seral, și lucram ca desenatoare la Institutul Proiect București – dispărut după 90. Pe atunci cei mai nemulțumiți în familie, în legătură cu viața din România, mai ales după 1980, erau tatăl meu și sora mea, tata însă nu voia să plece fiindcă mai trăia bunica mea (mama lui) și el era singurul ei fiu. Iar mai târziu, după 81 când a murit bunica, a vrut să plece legal, cu contract, însă i se refuza permisul de fiecare dată: era „pedepsit” ca și profesionist pentru că protesta activ împotriva condițiilor extreme de lucru – să nu uităm că în vremea aceea iarna nu se dădea deloc căldură în instituții și locuințe.

D: De ce ați hotărât atunci să plecați (a fost un factor declanșator sau mai mulți)? Cum a fost procesul de emigrare, cum ați ales țara? Vă gândeați că va fi definitiv sau era doar o încercare?

S.O. – Cum tata era violonist la orchestra filarmonicii din București, uneori mai pleca în turnee. În 87 a luat greaua decizie să rămână în Spania. În Spania fiindcă avea acolo niște foști colegi care îl puteau ajuta. Grea fiindcă el avea atunci 59 de ani, nu avea decât câțiva prieteni stabiliți acolo (plecați legal prin contract de muncă) și trebuia să o ia de la zero într-o țară străină la o vârstă la care alții se pensionau, și, indirect, ne lăsa și pe noi în țară expuse la un oareșce risc (familie de „fugit”). Adevărul a fost că nu am avut de trăit represiuni urâte, singura consecință fiind faptul că pe mama au retrogradat-o profesional, dar am putut totuși să ne continuăm viața fără să fim supuse unor experiențe extreme. Mama a trebuit să umble de colo colo pentru depuneri de acte la miliție, cum se numea pe atunci, obțineri de documente, ce să mai zic, victima perfectă a mașinăriei absurde a birocrației românești comuniste, dar chiar și așa, în doi ani a obținut pașapoartele și în decembrie 89 trebuia să decolăm spre Madrid. Plecarea s-a amânat din cauza evenimentelor din 89, și am pornit-o către Spania, mai concret, Tenerife, în ianuarie 90. Din această cauză nu am apucat să terminăm facultatea, nici eu, nici sora mea.

Știam că plecăm definitiv, printre altele fiindcă eram obligați să lichidăm orice legătură cu România pe atunci, casă, contracte, bunuri, orice. Nu ți se mai lăsa loc de întoarcere, evident, ți se lua tot, mai ales dacă era vorba de un „fugit”.

Ateneul Român – cum părinții mei au lucrat aici pentru mine această clădire a fost ca o a doua casă, cumva am crescut în ea și mă bucur de câte ori o revăd

D: Cum a fost adaptarea la noua țară? Plusuri, minusuri. Ce ați făcut acolo, cum ați fost tratată etc.

S.O. – Hmmm, în 90 noi plecasem dintr-o Românie aflată undeva în secolul XIX, tehnologic vorbind, în Spania unde deja totul era foarte avansat pe linia electronică – la supermarketuri casele de marcat citeau codurile de bare când în România totul se făcea manual. În România mama scria la mașina de scris mecanică, în Spania deja erau folosite cele electrice. Tenerife, care pe hartă pare o gămălie de ac în comparație cu România, avea din anii 60-70 două autostrăzi moderne; mi-a căzut fața când am văzut cât de comod și rapid se poate circula cu mașina între orașe pe o insulă pierdută în mijlocul Atlanticului.

Ce să zic, pentru mine a fost un șoc, mai ales că nici peisajul în sine nu a ajutat; Tenerife e o insulă vulcanică foarte frumoasă și apreciată de localnici și de turiști, dar când am ajuns aici, la 23 de ani, cu tot saltul enorm, și cultural-lingvistic, și tehnologic, și social, și fizic, faptul că pe deasupra nici morfologia locului nu îmi amintea măcar vag de ce lăsasem „acasă” m-a făcut să mă simt efectiv dezrădăcinată în primele luni.

Oamenii însă erau de treabă, m-a impresionat cât de afectuoși sunt fizic, de câte ori se întâlnesc se îmbrățișează și se sărută efuziv, cam toți se tutuiesc, își vorbesc cu apelative drăgăstoase, și sunt în general foarte deschiși față de străini, așa că în final ne-am simțit destul de bine primiți între ei.

Ne-a întristat puțin lipsa de cultură generală; în România eram obișnuiți cu un anumit nivel bazic: românii – cel puțin în vremea aceea – știau să deosebească limbile străine europene (subtitrările să trăiască!), cam toți îi citisem pe autorii clasici internaționali, știam lucruri bazice despre geografia Europei, despre gramatică și ortografie; și poate că o să sune frivol, dar alt lucru curios care ne-a izbit a fost lipsa de cochetărie a multor femei din insulă. Eram obișnuite să ne îmbrăcăm cât de cât într-un mod care să ne favorizeze fizicul, în România (din fericire încă mai există această tendință la românce, fără să cadă în extremism – mă refer la femeile de rând, nu la figuri publice), în Tenerife părea că dacă e cald tot timpul nu e nevoie decât de un tricou și niște pantaloni de trening și șlapi ca să ieși pe stradă, și cu atitudinea asta nu m-am împăcat niciodată, nici măcar acum. Îmi place să mă îmbrac frumos cu haine care să nu fie rupte, pătate, sfâșiate, atârnate sau care să nu îmi stea bine după criteriul meu.

Tenerife – vulcanul El Teide văzut din La Laguna

La puține luni l-am cunoscut pe actualul meu soț care e tenerifean get-beget, am început să mă adaptez mai bine și din punct de vedere lingvistic – deoarece deși învățasem noi spaniola în București, cu o profesoară particulară timp de un an, una e ce înveți la lecții și alta ce găsești în realitate în țara respectivă, cuvinte prescurtate, sunete aspirate, viteză de vorbire – și un an mai târziu am căpătat și permisul de lucru temporar și am lucrat la o tipografie. Căci și aici birocrația absurdă e la pândă: am primit permis de rezidență din primul moment, dar nu mi se dădea cel de lucru decât dacă angajatorul îl cerea oficial pentru mine, iar angajatorii nu voiau să se lege la cap cu oameni străini fără permis de lucru ceea ce făcea ca mulți imigranți să lucreze la negru.

După doi ani însă soțului meu i s-a oferit un post mult mai interesant din punct de vedere profesional, și mult mai bine plătit decât cel din Tenerife, așa că ne-am mutat tocmai în capătul celălalt al Spaniei, în La Coruña, în nord, unde am locuit vreo 8 ani. Am lăsat slujba, s-au născut și cei doi copii pe care îi avem, am început să mă ocup practic doar de familie, am făcut home schooling cu ei de când s-au născut, nu mai era timp și de altceva decât printre picături, ceva colaborări cu vreo revistă, traduceri, lucruri mici, apoi colaborări cu corul orchestrei (am început studiul canto-ului bazic tot în perioada aceea)… ca să spun așa, am făcut de toate și nimic, însă nu îmi pare rău de nici una din aceste mici activități, căci m-au ajutat să mă formez și la maturitate, să nu pierd bucuria și curiozitatea de a învăța, și să evoluez împreună cu copiii mei până la ființa care sunt acum.

D: Ce v-a lipsit cel mai mult din viața de aici, cât timp ați fost acolo?

S.O. – Familia și prietenii. Mă refer la unchi, mătuși, veri cu care aveam o relație apropiată și la prietenii făcuți în facultate sau în școală sau la servici, cu care am rămas în relații bune și cu care socializam mult înainte de plecare. A fost un gol mare la început deși desigur faptul că eram împreună cu rudele de gradul I (mama, tata și sora mea) a contat enorm la stabilitatea noastră emoțională.

Apus la Vadu – iubesc partea asta neîmblânzită a litoralului românesc

Și apoi natura din România, anotimpurile chiar! îmi lipsea succesiunea aceea ciclică a primăverii, verii, toamnei, iernii. E drept că Tenerife e foarte plăcut în privința climei, și mai ales destul de economic nefiind nevoie de încălzire iarna, deoarece aici diferența între anotimpuri e minimă, și chiar și în anotimpul rece poți să faci baie în ocean când nu e înnorat; de nins ninge doar pe vulcanul Teide (3720 m altitudine), în rest e „eterna primăvară”. Sigur, sunt zone, cele de la altitudinile mai ridicate, unde e frig și umed iarna, e nevoie de case bine izolate și ceva încălzire, dar în general nu se poate spune că poți identifica atât de clar anotimpurile ca în România.

Mi-era dor și de anumite alimente din țară, cărți, teatru, și – o să râdeți poate – filmele subtitrate în care puteai asculta vocile originale ale actorilor. Nu m-am putut obișnui niciodată cu dublajul, și în Spania absolut totul este dublat.

În vremea când s-a stabilit tata în Tenerife locuia deja acolo de mulți ani singurul român din insulă – cred că tata a fost al doilea, în 88 – profesorul și scriitorul Alexandru Ciorănescu, cu care tata a intrat în contact la puțin timp după ce a ajuns. Mai târziu, după reîntregirea familiei, am legat prietenie cu el și întâlnirile noastre reprezentau un adevărat balsam cultural românesc pentru noi. Tot în vremea aceea ne-a abordat într-o seară, după concert, un spaniol care, auzindu-ne vorbind românește, pe tata și pe mine, ne-a întrebat în limba română dacă suntem români într-un fel care nouă ni s-a părut absolut adorabil. Am rămas tablou amândoi: să auzi un străin vorbind românește, în 90, în Tenerife, era mai mult decât neașteptat pentru noi!! Era vorba de Joaquin Garrigos Bueno, cel mai relevant traducător și filolog spaniol de limbă română cu care ne-am și împrietenit mai apoi și care a tradus în spaniolă peste 50 de cărți de autori români (Eliade, Sebastian, Cioran, Petrescu, Blecher, Voiculescu, Mihăescu, Rebreanu, Liiceanu, Ecovoiu…); mai târziu a fost directorul Institutului Cervantes din București în perioada 2006-2011, dacă îmi aduc bine aminte. Și întâlnirile cu el erau evenimente deosebite pentru noi, căci ne duceau într-un soi de „oază” românească temporară care ne ajuta cumva să suportăm mai ușor dezrădăcinarea.

Tenerife – El Teide înconjurat de nori văzut din avion

D: Cum se vedea România din afară și cum ați receptat-o când v-ați întors? Au corespuns/s-au suprapus imaginile?

S.O. – O să râdeți sau o să vă enervați, dar politic și economic vorbind, din străinătate România s-a perceput pe cel mai bun drum în perioada în care a condus-o Băsescu. Nu zic că era cel mai bun președinte, nici vorbă, dar din afară, atunci a fost proiecția cea mai pozitivă a României.

Când m-am întors în 2011 m-am bucurat de anumite schimbări pozitive în mentalitatea românească – noi, românii, aveam pe vremuri o atracție deosebită generalizată către victimizare, probabil și indusă instituțional; asta acum s-a schimbat foarte mult, mi se pare mie – probabil contează suflul occidental adus înapoi de românii plecați și întorși, căci vrei-nu vrei, după ce ai stat în altă țară și te-ai adaptat de bine de rău obiceiurilor de acolo, pe unele le adopți din motive de logistică și pentru că deodată capătă o logică și pentru tine. Și apoi vii cu aceste „noi” obiceiuri și schimbări de atitudine înapoi acasă; le integrezi în viața de zi cu zi, și aduci cumva o mică schimbare și în jurul tău, ca un fractal care apoi, puțin câte puțin, poate produce mari schimbări la nivel general.

M-a decepționat al naibii birocrația. Nu mă dezmeticesc când văd absurditatea anumitor pretenții din partea instituțiilor, acte ridicole, documente absolut nenecesare, hârtii, declarații la notar, fotocopii, semnături peste semnături, ștampile, certificate; parcă e mai rău decât în comunism, unde deja birocrația mi se părea dusă la extrem. În Spania, după cum am spus mai sus, există un anumit grad de birocrație absurdă, dar nu atinge nici pe departe nivelul deja toxic din România.

Nu știu cum se poate schimba situația, poate tot câte puțin, și, probabil, împinși un pic și de obiceiurile birocratice mai simplificate impuse de Uniunea Europeană. Nu sunt deloc apărătoarea acestei instituții europene – sincer, cred că face mai mult rău decât bine prin restricțiile absurde impuse țărilor componente – dar există și anumite avantaje ce rezultă din aceste restricții, și simplificarea birocrației românești ar putea fi unul din ele… sper. Ce e cel mai uimitor este că și în situația în care s-au digitalizat atâtea instituții, birocrația toxică s-a multiplicat în România în loc să scadă. Ca să dau doar un exemplu: în ultimele luni mi-a expirat și documentul național de identitate spaniol, și cartea de identitate românească. Pe când în Spania vii cu vechiul document, o poză și taxa (pe care o plătești chiar la polițistul care îți face noul document) și gata, în 10 minute îl ai în mână și pleci cu el acasă, în România a trebuit să vin cu certificatul de naștere, certificatul de căsătorie, taxa trebuia să o plătesc în altă clădire, trebuia să completez un formular cu o cerere pentru reînnoirea documentului unde trebuia să explic la una din rubrici motivul pentru care doresc să reînnoiesc (de parcă eu sunt cea care dorește bucata aia de plastic care nu mă reprezintă și nici măcar nu e a mea, e a statului!!!!) și mai trebuia să fac și fotocopii după toate aceste acte. O dată ce le-am predat, a trebuit să aștept o săptămână ca sa pot veni să iau noua carte de identitate. Total absurd în această epocă a digitalizării când totul ar putea fi atââââât de simplu, și ESTE atât de simplu în alte țări.

Și da, alt lucru absolut decepționant este lipsa de infrastructuri bazice din țară. De aceea îi înțeleg perfect și pe românii care pleacă disperați de pe plaiurile mioritice și nu se mai uită înapoi. Nu e ușor să te descurci în viața de zi cu zi când nu ai la dispoziție niște structuri de bază pe care să te sprijini. Suntem în mileniul 3, frate! Dar asta nu se observă în România. Contrastele sunt de-a dreptul caraghioase în anumite ocazii: să vezi atâtea mașini scumpe pe șosele desfundate depășind căruțe cu cai e cumva anacronic; poate fi și pitoresc, depinde de unghi, dar foarte eficient nu este.

Acoperișurile Bucureștilor

Această lipsă brutală de infrastructuri la toate nivelurile duce și la o lipsă de randament, de eficiență, la pierdere de vreme, de bani și de energie, la precaritate și la un soi de provizorat nesănătos sau, într-un cuvânt, la sărăcie. E o situație creată voit? E neglijență, prostie, ignoranță, lipsă de conștiință, nepăsare, lipsă de educație civică?  Să fie lipsă de noroc sau traumă istorică? Lipsă de stimă și iubire de sine la nivel național? Delăsare? O sărăcie fabricată și impusă din alte sfere obscure? Un pic din toate? Mi-e greu să decid. Pe de altă parte, deși nu neg acest important aspect, nici nu îmi place să mă consider victima lui: cum văd că deocamdată nu pare să se schimbe prea mult situația în acest sens, ar fi absurd să îmi fac sânge rău. Observ fenomenul (e valabil și în Bulgaria) și încerc să îl minimizez la modul practic căutând soluții personale pe cât pot.

D: Ce a contribuit la decizia de întoarcere? A fost la fel de greu să vă întoarceți pe cât a fost ca să plecați inițial din țară?

S.O. – La decizia de întoarcere a contribuit în mod activ soțul meu. El e îndrăgostit de România, deja din 2006 a dorit și am și cumpărat un apartament în București, ca să venim să stăm în vacanțe aici cu copiii, așa că deja aveam o nouă mică rădăcină plantată; în 2010 s-a pensionat (e o diferență mai mare de vârstă între noi) așa că a mai contribuit și faptul că nu aveam nici o proprietate în Spania, și factorul economic ne-a împins să alegem soluția cea mai simplă: apartamentul din București, ca să zic așa, ne aștepta, cheltuielile ar fi fost mai mici, iar pensia lui din Spania dădea mai mult randament în România cu prețurile de atunci. Copiii aveau 16 și 14 ani respectiv, când ne-am mutat, clar mai aveam câțiva ani buni până să devină ei autosuficienți din punct de vedere financiar, așa că aceasta era soluția cea mai potrivită pentru familia noastră.

Întoarcerea a fost mai simplă, nemaiexistând atâtea restricții cu granița. Adaptarea a fost și ea mult mai ușoară decât ne imaginam. Copiii vorbesc amândoi foarte bine limba română (a fost unul dintre motivele pentru care am ales să îi educ acasă, voiam să învețe bine limba mea maternă, nu se știe niciodată la ce poate prinde bine, și acasă o înveți gratis cu condiția să fii expus la ea suficient timp zilnic), astfel încât s-au integrat ușor în țesutul familial și social, au intrat de la bun început în grupuri de teatru infantil, la școala de japoneză (pasiunea lor de când erau mici), au făcut și cursuri oficiale de engleză (pe care o vorbeau/înțelegeau de mici) la British Council pentru obținerea diplomei de care era nevoie pentru studiile universitare în alte țări, și-au făcut și ceva prieteni cu care și acum mai sunt în contact, deși au menținut comunicarea și cu cei din Spania.

La Obor – piața preferată a soțului meu

În ceea ce ne privește pe noi, iată: soțul meu se bucură la fel de mult ca și mine de contactul cu familia mea și cu mulți dintre prietenii mei – ne vizităm des și ne înțelegem și colaborăm foarte bine, suntem pe aceeași lungime de undă din numeroase puncte de vedere – și îl fascinează extrem de mult piața Obor, este printre locurile lui preferate din București. A învățat puțin câte puțin limba română la nivel bazic și pur și simplu se desfată cu tot ce vede prin România. S-a împrietenit cu unii dintre spaniolii de prin capitală, iese mult, vizitează și se plimbă pe jos prin multe colțuri ale orașului, cel puțin în zona în care locuim noi, dar uneori și mai departe.

Eu mi-am reluat parte din vechile prietenii, a fost foarte plăcut să ne revedem și să ne apropiem din nou social și emoțional de pe alt palier, mai matur; e reconfortant să știi că te întorci la un mic țesut social care te înfășoară cu drag chiar dacă ai lipsit 21 de ani din țară. Dar am făcut și noi prietenii, cu oameni surprinzători, luminoși, interesanți; mă bucur de relații bune și cu vecinii, mulți dintre ei inimoși și săritori.

D: Ați avut nevoie de readaptare în România, la întoarcere? A durat sau a fost ca îmbrăcarea unei haine vechi, comode, în care v-ați regăsit?

S.O. – Nu, adaptarea a fost simplă. Într-adevăr a fost ca îmbrăcarea unei haine vechi, comode pe care o regăsești după mulți ani, dar care în același timp dă și senzația de „nou” prin contrast după atâta timp de nefolosire.

D: Ce spun prietenii, familia, despre parcursul ăsta? ce au spus la plecare, ce spun acum?

S.O. – Mama, sora mea și eu am plecat în ianuarie 90, exact după lovitura de stat din decembrie 89. Evident toți erau euforici atunci, așa că aproape că ne părea rău că trebuia să plecăm, dar deja lichidasem tot, fusesem obligate de stat să vindem și apartamentul, și să încheiem toate contractele pe care le aveam la telefon, lumină etc. Pe atunci ne gândeam toți că în fine se schimbă lucrurile și în România și să plecăm la momentul acela părea cumva contradictoriu.

Tenerife – Garachico

Însă am plecat și, fiind tinere, și sora mea și eu, ne-am adaptat destul de ușor, plus viața era la început, aveam multe de trăit în față, mi-am cunoscut actualul soț, am avut copiii, am învățat multe lucruri noi, am trecut prin experiențe pe care nu le-aș fi putut avea în România, și, mai ales, am avut posibilitatea să îmi dezvolt în libertate această neconvenționalitate și o gândire critică ce pune sub semnul întrebării foarte multe ritualuri, rutine, obiceiuri și tradiții care trebuie actualizate sau pur și simplu nu își mai au rostul în momentul de față, nici în România, nici altunde.

În mod curios, la fiecare vizită în România și la întoarcerea „definitivă” multă lume mi-a comentat că i se pare că sunt foarte „liberă” în gândire și în atitudine, dar sunt convinsă că această libertate nu aș fi manifestat-o atât de vizibil și pozitiv dacă rămâneam în țară.

Eh, când m-am întors prietenii sau cunoscuții mi-au spus din start că am înnebunit, că ce caut aici, că mari proști suntem și tot așa. Noi le-am explicat situația noastră particulară, pare că au înțeles-o și că s-au resemnat, dar realitatea este că întoarcerea în România ne-a permis – repet, în cazul nostru specific – să realizăm o grămadă de lucruri în ultimii ani.

De fapt cel mai nemulțumit de întoarcerea noastră a fost tata. Când am decis să cumpărăm apartamentul în 2006 a protestat energic fiindcă nu înțelegea motivele noastre, și când noi ne-am făcut socotelile în 2010 și am văzut că ne dă cu minus dacă mai rămânem în Spania, și le-am comunicat părinților mei (socrii mei nu mai trăiau) că ne vom muta, tata s-a supărat grozav. Îmi spunea „de aia am plecat eu din România, ca acum să te întorci acolo??”. Mama ne-a înțeles. De altfel ei începuse să îi fie greu cu tata – avea o boală degenerativă – și a insistat să se mute și ei înapoi în România, ca să fim mai aproape, însă tata nu a vrut. A cumpărat un apartament, dar tata a refuzat să rămână, a dorit să se întoarcă în Tenerife unde până la urmă l-a însoțit din nou și mama, și unde a murit în 2015.

Sora mea l-a reîntâlnit pe actualul ei soț la Paris (fusesem colegi la arhitectură pe vremea studenției în București, dar pe urmă viața ne-a dus pe fiecare în alt colț al lumii) și la puțin timp s-a căsătorit cu el și s-a mutat în Franța. În perioada 2007-2009 au plecat cu camperul, ei doi și cei trei copii, cutreierând tot continentul american timp de 2 ani (povestea călătoriei lor este pe site-ul creat special atunci cu această ocazie). Acum locuiesc tot în Franța.

Londra – cartier din nordul orașului

Iar copiii noștri au plecat la studii, fata la Haga și băiatul la Londra. Evident că în birocrația absurdă românească niște copii educați acasă nu puteau avea șanse să se prezinte la vreun examen de admitere la facultate, deși în alte țări nu au avut aceste probleme și au intrat cu succes, ea la Conservatorul din Haga la secția de canto, el la Universitatea de Arte din Londra la cinematografie. Și-au dat licența în 2019 și apoi fata s-a mutat și ea la Londra. Deocamdată nu își pun problema să se întoarcă în România sau în Spania, au găsit de lucru acolo și își dau seama că în țară e mai greu să îți croiești drum în anumite domenii actualmente.

Să ai familia împrăștiată așa prin Europa îți dă ocazia să analizezi și ce se întâmplă prin alte țări, să faci comparații și să realizezi că nicăieri nu e perfect. Petrec o lună-două și cu copiii în Anglia, o mai vizitez și pe sora mea în Franța, și văd peste tot și oameni, și atitudini, și lucruri frumoase, dar văd și multe neajunsuri, diferite în fiecare loc. Probabil „fericirea” o găsești în țara unde avantajele ți se par fabuloase, și dezavantajele nu te deranjează deloc.

D: Cum e viața dumneavoastră acum, aici? Sunteți mulțumită cu alegerea făcută sau vă pare rău? Ce sfat i-ați da unuia care vrea acum să plece din țară?

S.O. – Viața aici e în regulă, cu suișuri și coborâșuri, cum e normal, cu provocări și bucurii din motivele expuse mai devreme; da, sunt mulțumită de această alegere.

Tenerife – La Laguna, fosta capitală a arhipelagului

În momentul de față, din motive obiective, trebuie să petrecem o parte din an în Spania, dar și în România, așa că efectiv suntem cu fundul în două luntrii, ceea ce ne face să analizăm des și avantajele și dezavantajele celor două țări. Și pare că trăim vremuri cu mari schimbări astfel încât caut să îmi mențin igiena mintală punând mai mult lupa pe avantaje, și căutând leacuri pentru dezavantaje. Mă gândesc des la altă zicală românească, ce își are corespondentul și în spaniolă, „Dumnezeu dă, dar nu îți bagă în straiță”, și combat sau repar (dacă pot) la nivelul meu, la scară mică, ceea ce eu percep ca un dezavantaj.

Da, a fost o alegere făcută corect în cadrul coordonatelor familiei noastre, deoarece oricum nu aveam o alternativă viabilă.

Am momente în care mi-aș dori o căsuță cu grădinuță undeva mai în afara orașului, dar soțul meu e „animal de asfalt” după cum se autodefinește el, îi place să aibă acces la cultură, concerte, teatre, muzee, se duce să exploreze zilnic Bucureștiul când e aici, știe mai multe despre oraș decât mine și e mai „român” decât românii! E chiar simpatic uneori, apără el mai mult România și românii decât mulți dintre conaționalii mei. Are o capacitate minunată de a aprecia în mod obiectiv ce e pozitiv la noi și se centrează mult pe linia asta.

Tenerife – Tajinaste, o plantă endemicăOricum, am învățat să mă bucur de ce am acolo unde sunt. Sunt în România? Mă bucur de familie, prieteni de o viață, teii înfloriți, soarele strălucitor chiar și iarna, zarzavaturile, fructele și legumele de aici, de piețele noastre, parcurile din București, natura încă nedomesticită (sper să dureze asta), muzee, teatru… Sunt în Spania? Mă delectez cu familia de acolo, cu prietenii de acolo, soarele generos, natura diferită de a noastră, plajă, fructe exotice, obiceiurile de acolo care mi se potrivesc… Sunt în Anglia? Mă bucur de copii, de prietenii de acolo, de muzee, parcuri, amestecul interesant de oameni de toate națiile, alimente și condimente neobișnuite… Sunt în Franța? Mă desfăt cu familia, priveliștea din jurul casei, plantele din grădină, plimbări prin orășele și sate din jur…

Aleg să profit de ceea ce am în viața mea oricât de mic sau neînsemnat poate părea, să nu mă frustrez pentru ce nu se manifestă în realitatea mea, și să încerc să schimb ce stă în puterea mea. Acum vreo 15 ani am văzut într-o zi un mic păianjen agățat de firul fabricat de el prins de fereastră; de teamă să nu-l vătămez cumva am luat ușurel tot firul ca să îl prind de o ramură din grădină. Însă el nu m-a așteptat, brusc și-a dat drumul și s-a lăsat purtat de vânt altundeva. M-a impresionat faptul că nu-i păsa unde era purtat, pur și simplu se lăsa dus de curent și parcă avea încrederea că oriunde va pluti va fi bine. Mi-am spus atunci că și eu ar trebui să-mi dezvolt abilitatea asta de a mă bucura oriunde m-aș duce doar pentru faptul că îmi măresc universul cognitiv și trec prin experiențe noi, oricare ar fi ele, oricât de dureroase sau plăcute ar fi. E greu, dar e posibil.Tenerife – carambola, fruct tropical a cărui secțiune are formă de stea

Sfatul pentru cineva care pleacă e să fie treaz, cu ochii deschiși, să nu-și imagineze că umblă câinii cu covrigi în coadă prin alte țări; e foarte adevărat că într-adevăr anumite lucruri la nivel de om de rând funcționează ceva mai bine decât în România, dar perfecțiunea nu există nicăieri. Corupție și birocrație sunt peste tot, la diferite niveluri pe care uneori le percepem, alteori nu, sau nu le dăm importanță. Asta depinde și de felul în care suntem construiți fiecare dintre noi, desigur. Am cunoscut atât de mulți români plecați și adaptați perfect în țara adoptivă, și tot atât de mulți întorși fiindcă nu s-au simțit bine sau pur și simplu fiindcă le era dor de energia pământului românesc.

Cred că în orice țară ai trăi și orice ai face, prima condiție e să te simți bine acolo unde ești și, dacă e posibil, să faci bine și la alții, oricât de puțin.

Dacă nu te simți în largul tău acolo unde te-ai născut și/ sau trăiești, datoria ta este să cauți atunci locul unde îți poți dezvolta potențialul de lumină necesar și să te muți acolo.

Londra – căsuță istorică într-unul din parcurile orașului

D: Cum ați defini patriotismul?

S.O. – Repet că sunt foarte neconvențională, nu cred în conceptul de patriotism așa cum ne-a fost el servit pe tavă de către autorități, este evident o ideologie prefabricată care nu se adaptează în nici un caz la diversitatea și complexitatea gândirii și trăirii umane, și nici măcar la realitatea palpabilă, căci, vorba aia, toți trăim pe aceeași planetă, și toți trebuie să avem grijă de noi și de bucățica de pământ – fie el și asfaltat – pe care trăim, astfel încât oare mai contează unde suntem atât timp cât principiul de bază e să „sfințim locul”? Da, eu cred în zicala asta, și sunt perfect conștientă că ni se pun piedici grele ca să putem sfinți locul așa cum trebuie în România, dar probabil că asta e una din lecțiile noastre de viață, căci, cum spune românul, „un șut în fund înseamnă un pas înainte”. Așa e, învățăm multe din situațiile dureroase sau traumatice, și piedicile ne antrenează inventivitatea și puterea creatoare.

Poate că lecția noastră în România e să preluăm frâiele existenței noastre, să ne maturizăm și să nu mai așteptăm nimic de la alții – mă refer în mod special la cei care pretind că ne conduc, la instituții de orice gen, la așa numitul „stat”, „guvern”, politicieni etc. – și să ne apucăm să sfințim locurile în care sălășluim în ciuda acestor paraziți.

Eu personal nu mai am de mult așteptări de la „stat” și de la „serviciile” oferite de el în nici o țară – acesta a fost alt motiv pentru care am decis de la bun început să fac homeschooling; vedeam bine că școala ca instituție e o adevărată catastrofă peste tot (a fost și pe vremea mamei mele, și a mea, și e și acum) și nu avea sens să mă aștept la nimic bun de la ea atunci când s-au născut copiii mei.

Atitudinea mea e valabilă și în alte domenii pentru că așa zisele „servicii” ori sunt prost alcătuite (și deci nu servesc obiectivului declarat), ori există doar pe hârtie și în realitate sunt fictive. Sau sunt bazate pe un fel de șantaj deghizat, ți se dă un așa zis „ajutor” și apoi ți se ia însutit în alte feluri. Așa că am învățat să îmi ascut mintea cât pot pentru a-mi găsi soluții personale la problemele mele, oriunde aș fi; încerc să practic prevenția, și în materie de sănătate și altele, și caut zilnic noi și noi feluri de a „sfinți” locul, și în România, și în Spania. Pentru mine asta e patriotismul.

 


Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri

Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:

Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.

Tags: , , , ,

4 Responses to “„Fericirea” o găsești în țara unde avantajele ți se par fabuloase și dezavantajele nu te deranjează” Subscribe

  1. Costin 16/05/2023 at 12:08 #

    Frumos… a fost ca o reîntâlnire, întrun fel, căci prin 2010-2012 am citit cu sufletul la gură și eu și soția mea aventurile surorii doamnei, descrise pe http://poraquiporalla.com/..
    Foarte frumos.

    • Dollo 16/05/2023 at 12:12 #

      Exact, și pentru mine a fost o încântare să constat ce mică e lumea. Prin 2007-2010 citeam și eu „Pe ici pe colo” și visam să-mi iau lumea în cap.

  2. aloopeegoos 17/05/2023 at 07:53 #

    Eu n-am inteles niciodata de ce s-ar mai intoarce in Romania cineva care a plecat de aici si care a trait zeci de ani in strainatate. Dar nu suntem cu totii la fel, o fi ceva ce nu vad eu…

  3. sorin vasiliu 17/05/2023 at 13:10 #

    inteleg ca doamna s-a pus impotriva statului, oricare ar fi acesta. pe de-o parte, sunt de acord si o inteleg. dar s-a intors intr-o tara in care statul are mainile bagate peste tot. si fie ca iti place sau nu, vei avea nevoie de “el”. iar in Romania, reprezentantii “lui” sunt de cea mai joasa speta. ii urez succes doamnei, sa o tina sanatatea buna departe de spitalele romanesti

Leave a Reply

Oldies but goldies

Nu există o legătură între creșterea avuției bisericii și calitatea vieții enoriașilor

oti

Interviu cu fondatorul Asociației Secular Umaniste din România, Atila Nyerges, despre religie, credință, știință și imoralitatea legăturii dintre biserică și politicieni, pe la spatele poporului prezumat credincios.

Bolivia: cocaleros, cholitas, sărăcie și frumusețe cât cuprinde

20180320_141433

Frunze de coca amare și politică dulce, socialistă. Bolivia și oamenii ei.

Când și de ce s-au dat ultimele amnistii în Europa

oug_gratiere-curcan

De la Ceaușescu, în 1988, care voia să fie iubit, la Vaclav Klaus, în 2013, care a vrut să scape niște corupți, Europa a trecut prin mai multe aministii și grațieri colective. Președinții care le-au dat nu s-au bucurat, însă, de simpatia populară.

Viceroy vrea să-și ia permisul, Bianca – doar să se mărite

IMG_2114

Pentru că statusul social adevărat stă în Dacia papuc, cu care se poate căra „marfa”, și în numărul de puradei agățați de fusta nevestei. Restul e deșertăciune.

Pe barba mea, poliția face ce vrea

barba

În era datelor biometrice, în care computerul face recunoașteri faciale chiar și sub burka, poliția română îi refuză unui bucureștean înnoirea permisului de conducere pentru că nu vrea să-și radă barba

Tata

tata

Mama, aplecată asupra crucii lui, exclamând cu o imperceptibilă urmă de satisfacție: „Deh, Nelule, ai murit așa cum ai trăit, ca un câine!”. Mi-am dat seama că ea nu l-a iertat niciodată.