Cami: îmi pare rău că am fost „pushed out” pentru că oricât de bine te adaptezi altundeva, cel mai confortabil te simți tot printre ai tăi

Cami a fost prima membră a clubului de carte care a emigrat. Și nu pe aci pe aproape, ci tocmai la capătul lumii, în Australia. A tras ușa după ea și s-a asigurat că e definitiv. Acum zece ani, când îmi spunea ce o nemulțumește în România, mi se părea oarecum ciudat. Cum să ai tot ce îți trebuie și totuși să fii nemulțumit? Recunosc că atunci nu înțelegeam importanța acestor lucruri pe care am ajuns și eu azi să le conștientizez. La ea au apărut mai repede sau poate erau acolo dintotdeauna, la mine au apărut abia cu maturizarea și mutarea la țară, când am conștientizat zădărnicia anumitor lupte pe care nu ai cum să le duci de unul singur și să fii OK cu pierderea lor.

Am citit și comentat împreună câteva cărți bune, am băut la ele niște sticle cu vin și mai avem amintirea drumului în Bulgaria, de dinaintea emigrării, când a „exportat” acolo pisicile și câinii familiei, pe care îi luau cu ei în Australia. Spre deosebire de Bulgaria, România nu îndeplinea atunci nu știu ce condiții cerute de australieni ca să fie siguri că animalele care vin de aici sunt safe. Probabil că nici acum nu le îndeplinește, că doar respectul față de animale e ca și ăla față de oamenii săraci – zero. Imaginea cu care am rămas din acea călătorie, și pe care o asociez de câte ori mă gândesc la Cami, este figura ei, de regulă zâmbitoare, devastată de despărțirea de „șeptelul” încărcat în cuști, în dubița bulgarului care se angajase să le pună la avion cu destinația Australia. Avea să-i revadă pe toți, dacă nu se întâmpla nimic grav, abia peste o lună de zile, timp obligatoriu de carantină pentru toate patrupedele intrate pe continent. În momentul în care toate ușile s-au închis între ei, schimbul de priviri a fost atât de dureros și uman încât n-am reușit să-l uit nici azi. Ele se credeau abandonate, ea avea probabil în gând tot felul de scenarii care ar fi putut să meargă rău.

Totul s-a terminat cu bine și au trecut zece ani de atunci. Parcă a fost în altă viață, căci deși îmi tot propun să văd și eu Australia aia, nu am reușit să ajung pe acolo. Până una, alta, citiți ce are Cami de spus despre plecarea ei din România și viața de acolo.

Dollo: Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs aici? 

Cami: Noi am emigrat la 7 ani după căsătorie, aveam joburi bune, stabile, și din punct de vedere material nu ne lipsea nimic. Am construit o casă în afara Bucureștiului și am avut destule interacțiuni cu prestatori de servicii și cu diversele autorități care emit avize, ca să „ni se ia” de România, dar plăcerea de a ne vedea realizat visul – locșorul nostru confortabil, unde trăiam cu câini și pisici luați de pe străzi – ne făcea să trecem cu vederea diversele neajunsuri. Mergeam în vacanțe în afara țării destul de des, sesizam decalajul major de civilizație și oftam o vreme când ne întorceam, așa că undeva, gândul emigrării era mereu acolo undeva, stând să încolțească.

D: Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?

C: Cred că prima dată am avut cel mai solid gând de emigrare într-o vacanță pe o insulă în Caraibe, și a venit nu atât din rejectarea României cât din fascinația pentru viața la tropice. Am avut „the blues” multă vreme după ce ne-am întors, dar n-am discutat ideea, încă eram încântați de noua căsuță, ticluind proiecte de grădinărit și diverse perfecționări prin casă.

D: O decizie impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?

C: La un moment dat cred că fascinația proiectului „căsuța” a început să „wear off”. Am avut și câteva ciocniri cu sistemul medical, și la un moment dat am început să ne gândim mai serios cum ar fi dacă… Pe de o parte eram mulțumiți în bula noastră, situația noastră era departe de a fi intolerabilă, pe de altă parte vedeam că țara „nu se mai face bine” (nu în timpul vieții noastre cel puțin) și tânjeam după acea „normalitate” pe care o văzusem în afară. Eu deja ajunsesem să nu mai vreau să plec nicăieri pe șoselele din țară din cauza cadavrelor de animale presărate la fiecare câțiva kilometri. Politica o urmăream ca divertisment, după atâtea dezamăgiri nu mai aveam așteptări.

D: Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?

C: Decizia am luat-o la sfârșitul lui 2010 și am emigrat efectiv în martie 2013. Soțul avea 30 de ani, eu 33. Nu am avut ocazia să ne răzgândim, dar rămânerea în România era planul B, în cazul în care nu ni se aranjau apele așa cum ne doream în țara adoptivă.

D: Cum ați ales țara în care să emigrați? Ce a contat mai mult în alegerea asta?

C: Planul de emigrare a început să se contureze mai clar când soțul, care are o gândire mai analitică, a pus discuția în termeni de „unde ne-ar primi ca emigranți”, „unde ne-am adapta cât mai ușor”, „unde ne-ar plăcea cel mai mult”. Am decis că cel mai ușor ne-ar fi într-o țară unde se vorbește engleza și unde există un sistem de emigrare (gen Canada). Am exclus Marea Britanie pe motiv de climă și imagine proastă a românilor. Clima din Canada ne-a făcut să o tăiem de pe listă, și variantele rămase erau Australia și Noua Zeelandă, despre care eu nu știam mai nimic. Soțul căutase informații și știa că au sistem de emigrare skill based, IT-ul regăsindu-se an de an, evident, pe listele de meserii căutate (el fiind IT-ist). Tot ce știam și tot ce am mai aflat mai apoi citind pe net despre Australia ne-a mulțumit ca să nu zic entuziasmat de-a dreptul. Oameni prietenoși, metropole cosmopolite, nivel de trai avansat, sistem mostly socialist (welfare policies, sistem public de sănătate etc). Clima caldă era și ea un major tick off the list și rezolva întrucâtva nostalgia Caraibelor.

D: Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România? Ce a durut mai mult?

C: Ca proces mental, a fost ușor pentru că ne doream să nu mai avem de-a face cu România. Era un divorț mult dorit, și nu aveam sentimentalisme. Cel mai teribil mi se părea să părăsim căsuța și grădina, enclava noastră de liniște și frumos.

D: Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?

C: Familia a dezaprobat decizia noastră iar prietenii, în majoritatea lor au fost bucuroși pentru noi. Am avut și prieteni care nu ne-au crezut că chiar plecăm până în ultima clipă. Familia cu care am plecat de aici au fost 5 blănoși, pisicile și câinii adunați de pe străzi.

D: Cum a fost procesul birocratic de emigrare?

C: Procesul birocratic de obținere a vizei de rezidență permanentă a fost relativ simplu, a trebuit să uploadăm online diverse acte, să dăm testul de limba engleză și să trecem examenul medical. Cel mai anevoios a fost să obținem viză de emigrare pentru blănoși, norocul nostru a fost că știam Bulgaria cât de cât și am putut să îi facem „flotanți” cu ajutorul a diverse persoane de acolo (prin Bulgaria era un proces mai scurt și mai puțin traumatizant pentru animale).

D: Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?

C: Acomodarea pentru mine înseamnă când înțelegi majoritatea proceselor din locul respectiv (de la cum se obține un job, cum se votează, cum închiriezi/cumperi o locuință, o mașină, cum funcționează mijloacele de transport în comun), când cunoști cât de cât orașul/suburbiile/drumurile majore și înțelegi minim 98% dintr-o conversație între localnici (including slang, pop culture references, etc). Cred că eu am ajuns la acomodare după vreo 4 ani. După 5 ani am devenit cetățeni australieni. Cel mai greu a fost începutul, care a căzut pe umerii soțului – după ce am primit viza de rezidență permanentă, am mers împreună la Sydney. După trei săptămâni eu m-am întors în țară, el a rămas să își găsească job. A fost relativ dificil să găsim de închiriat un apartament pentru el, pentru că nu aveam „rental history” – recomandările de la previous landlords cântăresc greu aici. Vizionările de locuințe (pentru închiriere sau vânzare) aici se fac în weekend și sunt în general zeci de persoane interesate. Am avut foarte mare noroc cu o vizionare foarte devreme într-o sâmbătă pe la 8am (lumea e disperată după locuințe dar nici chiar așa de disperată încât să se trezească devreme în weekend), era o garsonieră bine poziționată, central, dar unde se vedea că plouase un pic înăuntru și tavanul era plin de păianjeni că uitaseră ușa de la balcon deschisă multă vreme, de când plecaseră chiriașii anteriori. Am promis că achităm chiria în avans pe 3 luni și în lipsă de concurență ne-au acceptat. Acela a fost primul hop, și l-am trecut doar cu un mare noroc. Al doilea hop a fost găsirea jobului – toată lumea caută angajați cu experiență australiană. Niciunul dintre noi nu lucrase în multinaționale în România, așa că acesta era un al doilea handicap major în CV. Am depus amândoi sute de CV-uri până am găsit joburi – el în IT, eu m-am reorientat către marketing (în România lucrasem în management de proiecte digitale). Cea mai ușoară a fost partea care fusese cea mai grea în România – a durat cred 20 de minute cu tot cu stat la coadă să ne luăm actele de identitate (carnetul de conducere aici ține loc de buletin), cam tot atâta cardurile de sănătate care ne dădeau acces gratis la medic de familie, spitale, medicamente discounted, 5 minute să ne găsim medic de familie. Eram tare încântați de toate aceste interacțiuni cu „sistemul” care în România ne făceau nervii franjuri.

D: A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România? 😊

C: Absolut niciodată.

D: Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?

Avem rude și prieteni în România, și prin postările lor de pe Facebook am rămas la curent cu situația politică și socială din țară. Desigur, nu ne mai măcinăm profund când aflăm despre diversele mizerii, dar ne pare rău și ne-am dori să vedem mai clar progresul, care cu siguranță a avut loc de când am plecat noi, acum 10 ani. De țara adoptivă ne leagă tot ce avem și ce suntem azi, aici am „crescut” enorm spiritual și profesional, și pentru noi Australia este cea mai bună dintre lumile posibile (unii i-ar zice confimation bias – o fi, nu știu ce să zic, n-am locuit decât în România și în Australia și de aici nu aș vrea să plec nicăieri).

D: Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?

C: Australia este o țară de imigranți. După ce ne-am integrat, nu am mai sesizat vreun dezavantaj sau handicap față de cei născuți aici. Soțul a făcut facultatea în Statele Unite la 18 ani, și și-a pierdut accentul de atunci, însă eu am accent est european, nu am lucrat să mi-l schimb pentru că nu m-a dezavantajat niciodată. Este dimpotrivă un „conversation starter”, oamenii încearcă să ghicească de unde sunt de origine. Cum mă văd ceilalți? Ca cetățean cu același statut ca ei, cred. Sydney e un oraș cosmopolit, întâlnești imigranți de primă generație la tot pasul și nimeni nu îi consideră cetățeni de rangul 2.

D: Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?

C: Cred că acea durere există pe undeva, mie îmi pare rău că am fost „pushed out” pentru că oricât de bine te adaptezi altundeva, cel mai confortabil te simți tot printre ai tăi, cu care ai un fond comun, cultural și spiritual. Este un sentiment de „I see you” pe care nu-l ai cu alte neamuri, poate un pic cu cele din Balcani și chiar Middle East.

D: Ce faceți acum, cum e viața dvs acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?

C: Acum ducem o viață liniștită, confortabilă, grădinărim, ne vedem cu prietenii, am adoptat 4 pisici noi în ultimii 4 ani, mergem în vacanțe acum că a trecut pandemia. Lucrăm amândoi la bănci, avem joburi solicitante dar compensate echitabil. Cam totul este într-adevăr ceea ce mă așteptam la plecare, cu excepția muncii (când citeam despre Australia pe atunci, lumea zicea că nu se strofoacă nimeni cu munca pe aici – asta am găsit ca fiind fals, majoritatea oamenilor sunt conștiincioși, lucrează bine in echipă și fac muncă de calitate).

D: Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?

C: Nu știu, poate să o ia toți razna pe aici și să decadă Australia sub nivelul de civilizație din România 😀

---

Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri”

Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:

• întrebări pentru un emigrant
• întrebări pentru cei rămași
• întrebări pentru cei întorși

Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.

Etichete: de ce plecăm din România, emigrare, emigrare Australia