Dana H. este încă un român nevoit să stea în România, contrar voinței. Cred că ar trebui să schimb categoria în „De ce nu plecăm din România deși am vrea”. Are 52 de ani, dar asta nu ar împiedica-o să o ia de la capăt în Copenhaga, un oraș pe care l-a vizitat anul trecut și care a cucerit-o. Mai are de așteptat șase ani ca să poată dispune complet de propria viață, iar motivul pentru asta m-a cam rupt în două, la fel cum a făcut-o și motivul care a ținut-o în țară și pe mama ei.
Din punctul ăsta de vedere pare că împarte mai degrabă un destin absurd de ironic cu mama ei, care a dorit toată viața să plece din țară dar nu a reușit, în schimb visează să reediteze destinul bunicii Tamara, care a reușit să pună o distanță confortabilă între ea și ruși:
De anul trecut mă tot întreb dacă o să reeditez destinul bunicii mele dinspre tată, Tamara, născută în 1902 la Odessa și care la 16 ani a trecut cu familia Prutul pe sloiuri de gheață, fugind de bolșevici. S-au stabilit la Iași, ea a făcut facultatea de farmacie, s-a căsătorit, a venit în București și a murit în Germania, la fiica ei, in 1988. Toată viața a încercat să pună cât mai mare distanță între ea și granița de est, deși nu și-a pierdut niciodată accentul…
Fotografiile alese de ea arată două locuri în care i-ar plăcea să se stabilească, împreună cu fiica ei, care a stabilit că vrea să facă arhitectura în Suedia. Până atunci, însă, se enervează cu restul motivelor pentru care ar fi trebuit, dar n-a reușit, să emigreze.
Locuri în care i-ar plăcea să se stabilească
Dollo: Cum e viața dvs? Ce vă mulțumește, ce vă nemulțumește? Este așa cum v-o doriți?
Dana H. – Am o viață confortabilă. Lucrez în IT, în pandemie mi-am schimbat jobul de două ori, sunt printre răsfățații sorții. Dar nu e așa cum îmi doresc. Calitatea vieții, nesimțirea dimprejur (de la gesturi mici, gen aruncat pahare de cafea pe jos, deși coșul de gunoi e la 10m), debandada imobiliară (care continuă în București), infrastructura, sistemul de sănătate și cel de educație. Faptul că plătesc de două ori aceleași servicii-contribuție la sănătate dar și abonament la furnizori privați, fiică mea a fost în școală privată în ciclul primar… D-astea.
D: V-ați gândit vreodată la emigrare? Cum, în ce context, e un gând care revine sistematic sau pe care l-ați dat la spate definitiv?
D.H. – Da. E moștenire de la mama, care și-a dorit dintotdeauna să plece și care l-a convins prea târziu pe tata. A tot încercat vreme de câțiva ani, dar din cauza opoziției soacrei (clasicul șantaj sentimental „mă lași singură”), nu a reușit să-l convingă decât prin 1975, la doi ani după ce sora lui plecase deja în Germania. Pașapoartele au venit la o săptămână după moartea lui – 1976, pancreatită diagnosticată drept apendicită, ca atare a murit la 38 de ani. Eu am lucrat în Ungaria între 2002-2004 (legal, cu contract de muncă) și m-am întors pentru mama… în loc să o iau spre Vest.
D: De ce ați ales totuși să rămâneți aici?
D.H. – Nu am avut de ales, sau așa consider. Mi-am ales prost partenerul cu care să fac un copil. După divorț nu a fost de acord să mă stabilesc cu copilul în alt țară , altfel probabil din 2017 aș fi fost în Olanda. Și cum fără copil nu plec… Asta e.
D: V-a părut vreodată rău că ați decis să rămâneți?*
D.H. – În fiecare zi.
D: Cât din decizia de a rămâne în România este teamă, comoditate, mulțumire, obligație, dragoste sau altceva? Puteți explica fiecare sentiment ales?
D.H. – Nu am avut de ales. Dacă România întra în Schengen, probabil că încercam și la 50+. Dar cum nu avem perspective… AMR 6 ani până termină fiică-mea 12 clase. Atunci voi vedea ce fac.
D: Care este schimbarea fundamentală pe care ar trebui s-o facă România ca să devină o țară în care să-ți dorești să trăiești și nu doar o țară în care ești nevoit să trăiești?
D.H. – Sunt atât de multe schimbări că nu cred că se vor întâmpla nici măcar în decursul vieții fiicei mele. De asta o educ și pe ea să plece. Vara trecută am fost în Copenhaga și Stockholm. Chiar și pentru un copil de 11 ani, diferențele sunt izbitoare.
D: Cât/ce ați fi dispus să cedați din confortul propriu pentru ca schimbarea asta să se producă?
D.H. – Am donat bani, am votat la fiecare tură (și voi continua să o fac), poate o să ajung să fac voluntariat. Din 1990, când am ratat milimetric șansa de a mă înscrie în PNL 😀 evit orice afiliere oficială cu partidele politice.
D: V-ați da viața pentru această țară?
D.H. – Nu, în nici un caz.
D: În acest moment există cineva/ceva care vă dă (o cât de mică) speranță? Cine/ce anume?*
D.H. – Cei din USR/Reper. Nu toți. Dar sunt prea puțini să constituie o masă critică.
D: Prin absurd (sau nu), ar fi ceva care v-ar face totuși să emigrați?*
D.H. – Am întotdeauna pașapoarte valide în casă. Dacă ar întra rușii, într-o oră aș trece Dunărea. Fără acordul nimănui evident, prioritatea ar fi siguranța copilului.
Alte gânduri?
D.H. –
Un loc în care i-ar plăcea să se stabilească
Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri”
Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:
Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.
