Pe Lavinia am cunoscut-o întâmplător, în 2021, când am construit casa la moșie. Long story, nu are legătură cu subiectul, dar a fost unul dintre acei oameni iviți la momentul potrivit în viața mea, ca să-mi rezolve o problemă aparent fără rezolvare. Și-a luat din timpul ei câteva zile ca să facă niște demersuri pentru un om pe care-l „cunoștea” doar de pe Facebook. Poate că sunt mulți oameni ca ea, dar nu le știm numărul până când nu ajungem să ne întâlnim cu ei la momentul potrivit.
Ne întâlnim din nou acum, pentru că a ales să fie o voce asumată în povestea celor rămași acasă. Cu nume și prenume. Are 38 de ani și a vrut de câteva ori să plece din țară, dar nu a făcut-o din varii motive. Părinții ar fi unul dintre ele, probabil cel mai important. Spune că e mulțumită că mica afacere pe care o are îi oferă flexibilitatea de a avea grijă de părinții ei. O motivație care apare des prin răspunsurile primite de la cei rămași în România, și pe care unii dintre comentatori nu o înțeleg. Fie pentru că nu au acest gen de legătură cu familia, fie pentru că se raportează la serviciile existente în afară, acolo unde grija față de un părinte cu nevoi speciale e rezolvată instituțional, nu-ți pune cariera la încercare.
Lavinia încearcă prin răspunsurile ei să țină o balanță fragilă a motivelor pro și contra rămânerii în România. Vedeți și voi dacă reușește. Fotografiile îi aparțin și vorbesc despre ea și iubirile ei. Toate din România 🙂
Dollo: Cum e viața dvs? Ce vă mulțumește, ce vă nemulțumește? Este așa cum v-o doriți?
Lavinia Petrariu: Din multe puncte de vedere este așa cum mi-o doresc, din altele, mai puțin. Sunt recunoscătoare pentru faptul că locuiesc într-un spațiu pe care mi l-am dorit de mică, nu ideal, dar în mod sigur optim. Pentru libertatea pe care mi-o aduce antreprenoriatul și faptul că activez într-un domeniu care îmi dă ocazia să îmi valorific cea mai mare parte a aptitudinilor; pentru copila pe care o am și care mă provoacă zilnic să cresc odată cu ea; pentru perioada istorică în care îmi joc rolul pe pământ, cu posibilitățile ei de comunicare și facilitățile tehnologice.
Aș fi înzecit mai mulțumită, dacă aș avea o stabilitate financiară mai mare, cu toate aspectele care decurg din acest fapt și dacă nu m-aș lovi la tot pasul de nedreptăți și piedici în mediul instituțional și în alte aspecte ale vieții de cetățean.
D: V-ați gândit vreodată la emigrare? Cum, în ce context, e un gând care revine sistematic sau pe care l-ați dat la spate definitiv?
L.P. – Da, ne-am gândit prima dată la emigrare la vreo doi ani după ce ne-am cunoscut, deci prin 2008. Ar fi fost o oportunitate în UAE la vremea aceea pentru viitorul meu soț. Începusem să mă informez pe grupuri, să aplic pentru joburi acolo, dar nu am fost selectată în primele luni și am decis că e mai bine să lucrez întâi la cariera mea, să am o bază de la care să pornesc. În 2008 abia terminasem masterul.
A reapărut intenția de emigrare după nașterea copilului, care avea mai puțin de 1 an la protestele pentru justiție. Între timp, este primul an la școală, în învățământul public și sunt mai mulțumită decât aș fi sperat.
Nu am renunțat la idee, dar nu am un plan de emigrare, ÎNCĂ.
Din adolescență m-am visat într-o țară vorbitoare de franceză, cu o climă blândă și o calitate ridicată a vieții, a educației și a sistemului de sănătate. Cam acestea ar fi coordonatele dorite. Între timp, franceza mea a ruginit. 🙂 Vom vedea ce ne rezervă viitorul.
D: De ce ați ales totuși să rămâneți aici?
L.P. – În ciuda faptului că pentru soțul meu au fost vreo 3 oportunități de lucru în străinătate în acești ani, am ales să rămânem. În special, deoarece făcuserăm pasul spre antreprenoriat și ne-am propus ca în munca noastră să nu conteze granițele. Să putem lucra de oriunde. Parțial am reușit. Spun parțial, pentru că avem mai multe direcții de activitate, care se autosusțin.
De asemenea, unul dintre factorii care au cântărit cel mai greu în decizia de a rămâne au fost părinții mei, care mereu au avut nevoie de ajutorul meu.
D: V-a părut vreodată rău că ați decis să rămâneți?
L.P. – O dată pe zi da, de 2 ori, nu. :))
Când mai citesc câte o știre despre indolența și insolența decidenților politici;
Când cei de la salvare nu știu să acorde primul ajutor unei paciente cu astm, care moare sub ochii lor la 29 de ani, în special pentru că nu există defibrilator; *
Când supraviețuim pandemiei ca afacere afectată direct, fără a beneficia de vreun ajutor al statului pentru IMM-uri;
Când văd felul în care funcționează Justiția;
Când mă gândesc cum va fi gimnaziul pentru copila inteligentă cu temperament mai dificil.
Ar fi multe de spus, dar mă opresc aici, pentru că, în ciuda faptului că mi-a părut rău, am ales să rămân.
––
* ca să dau și un exemplu pozitiv, ca urmare a acestei tragedii personale, am avut oportunitatea unui catharsis. În 2015 a venit către mine un proiect, numit „Lecția de prim ajutor”, în cadrul căruia am realizat o serie de animații educative pentru MaiMultVerde în colaborare cu SMURD.
D: Cât din decizia de a rămâne în România este teamă, comoditate, mulțumire, obligație, dragoste sau altceva? Puteți explica fiecare sentiment ales?
L.P. – Teamă de a-i lăsa pe ai mei singuri în fața sistemului de sănătate românesc și restul sentimentelor ce decurg din alegerea de a fi alături de ei, ca fiică unică.
Familiaritatea mediului, prietenii.
Comoditatea de a fi rezolvat într-un mod satisfăcător zona profesională. (Chiar mă gândeam în ultimii ani cât de bine îmi prinde libertatea de a avea propriul program, în condițiile în care familia mea a avut nevoie de mine pentru diverse drumuri și demersuri consumatoare de timp și energie.)
Și un pic de teamă de a începe o nouă viață, cu adaptarea tuturor persoanelor implicate.
Probabil dacă nu ar fi fost situația alor mei, celelalte ar fi fost depășite cu succes.
A, încă o coordonată importantă ar fi dorința de a-mi aduce o contribuție la îmbunătățirea societății, prin ceea ce fac, de la lucrurile mărunte, cum ar fi postările de pe Facebook (nu neapărat cele cu pisica), până la proiectele de edutainment (educație prin animații video sau instalații interactive), incluziune, sănătate mentală și susținerea altor cauze în care cred.
D. Care este schimbarea fundamentală pe care ar trebui s-o facă România ca să devină o țară în care să-ți dorești să trăiești și nu doar o țară în care ești nevoit să trăiești?
L.P. – O terapie de țară, o creștere a conștiinței colective și individuale, o vindecare de negurile încrustate în ADN. Trecerea de la o mentalitate extrasă din dinamica victimă-agresor, la o împuternicire a rolului fiecăruia în propria viață și societate. Așa vom avea și conducători, și spitale, și educație de calitate. Într-un cuvânt, relații de calitate între noi și în raport cu viața.
Dar mi se pare atât de greu de ajuns acolo în timpul vieții mele, încât nu-mi rămâne decât să fac ce este în controlul meu. Anume să lucrez din aproape în aproape, începând de la mine și tot lărgind cercul și cercurile, dacă tot m-am aruncat în apă 🙂
D: Cât/ce ați fi dispus să cedați din confortul propriu pentru ca schimbarea asta să se producă?
L.P. – Am tot dat din confortul meu mental și emoțional, la proteste, în discuții enervante pe Facebook. Și sunt dispusă să merg în continuare pe drumul meu, făcând tot ce ține de mine ca să îmbunătățesc ceva. Să intru în politică? Asta nu. Cel mult am activat pentru o perioadă ca voluntar în asociații care au dat naștere unor partide. Sunt însă deschisă să îi susțin pe cei care merită și se avântă în această direcție.
D: V-ați da viața pentru această țară?
L.P. – E o întrebare foarte grea și răspunsul a diferit de fiecare moment al vieții în care m-am aflat. Pot să spun că da, dacă asta ar ajuta să salvez o altă viață importantă pentru mine, care ar avea un rol hotărâtor în desfășurarea evenimentelor.
Dar m-aș feri de exagerări, pentru că adevăratul răspuns este cel pe care îl alegem în momentul în care ne confruntăm cu o astfel de situație. Și e greu de judecat, la scară mare, care viață este mai importantă și de ce.
Cert este că mereu am simțit că nu vreau cu orice preț să rămân în viață și am o relație cu sensul, poate prea puternică uneori.
D: În acest moment există cineva/ceva care vă dă (o cât de mică) speranță? Cine/ce anume?
L.P. – În politică, îi urmăresc pe cei de la REPER, care au plecat din USR. Dacă ar fi să existe o speranță, poate lor le-aș încredința-o. Dar până să se matureze, vor mai trece ani.
În societatea civilă, multitudinea de ONG-uri care dezvoltă proiecte prin care se încăpățânează să schimbe ceva.
D: Prin absurd (sau nu), ar fi ceva care v-ar face totuși să emigrați?
L.P. – Eventualitatea unui război și asta pentru că mă gândesc la binele copilului meu.
Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri”. Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:
Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.
Minunate aceste serii, Dollo și intervievații. Îmi place să vă citesc pe toți, capacitatea de analiză – deși colorată de filtrul percepției fiecăruia – e atât de dezvoltată la colaboratori că e o adevărată plăcere să le aflu gândurile despre România sau alte țări. Eu fac parte din ambele categorii pentru că am plecat din țară în 90 și m-am întors iar în 2011, și acum sunt, vorba aceea, cu fundul în doua luntrii. Așa că îi înțeleg și pe „plecați” și pe „rămași”. Binecuvântați să fie toți, și Dollo de asemenea pentru că înlesnește atât de frumos aceste povești de viață.
Avem oameni frumoși, atât cei care rămân aici permanent, cât și cei care au plecat și se întorc sau nu!
Dacă plecăm, să nu uităm de unde am pornit, iar dacă rămânem, să încercăm să facem din țara noastră un loc unde să ne placă să stăm 🙂 .