Pentru Mihai emigrarea a fost un vis din copilărie, la fel cum pentru alții (ca mine) a fost să aibă o bicicletă. Eu nu am obținut bicicleta atunci când mi-o doream, ci abia după ce m-am angajat, mi-am cumpărat-o singură, și evident că nu a mai fost același lucru. Nici el nu a reușit să emigreze în copilărie, așa cum făceau colegii lui de la Școala Germană, ci abia când a intrat în câmpul muncii și piața germană de forță de muncă a avut nevoie de el. Totuși, 20 de ani mai târziu, Mihai e încă mulțumit de „bicicleta” lui 🙂
Încă o poveste de viață normală despre un român care se simte mai bine în altă țară decât acasă. De fapt chiar acest acasă pentru el este în Mannheim, acolo unde își dorește să se întoarcă de îndată ce pune piciorul pe pământ românesc.
Fotografia a fost aleasă de Mihai, ca fiind reprezentativă pentru orașul în care locuiește. De România nu-l mai leagă decât câțiva oameni și o cetățenie pe care a păstrat-o doar pentru că a fost mai simplu decât să renunțe la ea.
Dollo – Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs aici?
Mihai Radu – Sys-admin la o firmă cu capital străin. Viața? Nu pot spune că aș fi dus o lipsă acută de ceva. Familia, prietenii și locul de muncă au fost extrem de importante.
D. – Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?
M.R. – Încă din clasa a 2-a (adică, 1978). Eram elev la o școală cu predare în limba germană. Colegii aveau familii în Germania (RFG) de la care primeau diverse produse, cărți, reviste, comics-uri, etc. Participam la petrecerile cu ocazia zilelor de naștere, carnaval cu clasa, ne vizitam, povesteau unele-altele despre familiile din străinătate, etc.
Colegii au început să plece, rând pe rând… Așa am pierdut doi colegi de bancă în numai patru ani de școală primară. Au revenit de câteva ori, în vizită în anii următori. Colegi de serviciu ai părinților mei, tot așa, au „plecat definitiv”. Au revenit și ei cu regularitate și ne-au vizitat și pe noi.
Oare ce trebuie să fac să plec și eu? – întrebarea care m-a urmărit ani de zile. Apoi a căzut regimul dictatorial. Plecarea din țară a devenit dintr-o dată o posibilă realitate. Dar era nevoie de ceva „capital” de start și de o pregătire solidă sau studii. Știam asta din nenumăratele discuții avute cu cei „plecați” care ne vizitau și cu care am vorbit deseori la telefon. Așa că, am amânat totul până după terminarea facultății.
Mai apoi, lucrând la firme cu capital străin, am fost trimis de câteva ori în delegație în străinătate: Anglia și Austria (1996-1999). La prima întoarcere am decis să depun „actele pentru Canada”. S-a ivit, însă, ocazia, în 1999, să pot lucra în Germania, pentru 12 luni – sys-admin și programator. După o prelungire cu alte 12 luni a contractului din Germania, mi s-a oferit un contract pe perioadă nedeterminată. Premisa pentru un „green card” de cinci ani și apoi, eventual, obținerea cetățeniei (cinci ani de plată a asigurărilor sociale și de pensie). Deși eram, în 2003, deja în posesia actelor și a dreptului de rezidență în Canada, am optat pentru Germania. Și nu îmi pare rău deloc. Visul copilăriei s-a împlinit!
D. – O decizie impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?
M.R. – Vezi și răspunsul la întrebarea 2.
În plus, alte fapte sau cauze:
– „nu gândești ca și ceilalți” – cu remarci de genu’ „tu te crezi mai inteligent?”, „trăiești în România, nu pe dincolo”, „noi așa facem de sute de ani, și tu vii cu prostii de-astea”, etc;
– impolitețea și bădărănia, toată lumea e stresată; o simplă întrebare provoacă o furtună!; o părere diferită și brusc devii un paria;
– servicii lipsă și în cel mai bun caz nesatisfăcătoare;
– infrastructură aproape inexistentă. Transportul în comun inter-localități = dezastru – inexistent / ineficient / extrem de costisitor ca și timp;
– „legile sunt pentru proști” – citat auzit de nenumărate ori;
– „trebuie să știi să te descurci, mai dai acolo, mai lingi dincolo și se rezolvă”;
D. – Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?
M.R. – De la decizia finală, spre sfârșitul lui 1996, a durat trei ani până am reușit să plec în Germania. De la depunerea actelor pentru Canada, în 1998, a durat 4,5 ani până am primit „viza de Canada”. Nu am avut nici un moment de îndoială sau răzgândeală.
D. – Cum ați ales țara în care să emigrați? Ce a contat mai mult în alegerea asta?
M.R. – Canada – pentru că exista un sistem de emigrare – depunerea actelor, dacă te încadrai în „normă”, interviu, dacă ai trecut de interviu => viza. Mulți prieteni deja aveau actele depuse iar unii deja aveau viza. RFG – cunoașterea limbii germane, oportunitatea de a lucra cu contract, apoi contractul pe perioadă nedeterminată => decizia finală de a rămâne în Germania.
D. – Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România? Ce a durut mai mult?
M.R. – Desprinderea a fost relativ ușoară, fiind dorită cu atâta ardoare atâția ani. A fost o dorință mare de a mă acomoda cât mai rapid cu totul din țara nouă. Nu am avut niciodată păreri de rău cu privire la decizia luată.
Ce a durut cel mai mult? Depărtarea de cei dragi – familie și prieteni. Deși, mulți prieteni au emigrat și ei, înainte și după ce-am plecat și eu. Cu timpul durerea asta se estompează și se compensează cu convorbiri telefonice, vizite în țară, chat (pe vremuri Yahoo, acum WhatsApp), vizite efectuate de persoanele dragi, etc.
D. – Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?
M.R. – Am plecat singur. Am fost încurajat să îmi urmez drumul meu în viață și să nu mă uit permanent în urmă. Ulterior am înțeles ce traumă a reprezentat plecarea mea definitivă din țară pentru familia mea rămasă în România.
D. – Cum a fost procesul birocratic de emigrare?
M.R. – Comparativ cu birocrația anilor ’90 și începutul anilor 2000 din România, „birocrația” din Germania și Canada mi s-au părut parfum (adică aproape inexistente). Între timp, am înțeles ce înseamnă birocrația și în Germania. Poate am avut și norocul să nu intru în contact prea des cu ea.
Formularele de completat aici sunt bine puse la punct. Pare ușor să le completezi, dar:
– la unele completezi de te plictisești – mă refer la câte date trebuie completate
– uneori ai nevoie de acte / documente suplimentare – scanate / copiate
– pentru unele formulare trebuie să te prezinți personal – necesar programare / coordonare cu serviciul => se poate să găsești o programare după câteva săptămâni bune
D. – Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?
M.R. – Primii aproximativ doi ani am văzut totul prin prisma unor „ochelari cu lentile roz” („rosarote Brille”), totul mi s-a părut în ordine. Și totuși n-am avut nici o secundă senzația că aici ar alerga câinii cu covrigii în coadă. Am primit ajutorul colegilor de serviciu, al celor de la administrația locală, mi-am făcut prieteni, etc. Un rol esențial a jucat faptul că vorbeam limba germană și asta fără accentul unei persoane venite din fostul bloc al statelor din estul Europei. „Greutăți” nu am întâmpinat sau cel puțin eu nu le-am considerat greutăți. De ce? Poate din cauza entuziasmului cu care am plecat la drum, poate și pentru faptul că, fiind un pesimist convins, orice rezultat pozitiv, fie el cât de mic, îl consider aproape ca pe un motiv de sărbătoare.
D. – A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România? 😊
M.R. – Nu, definitiv nu.
D. – Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?
M.R. – De România – sora mea și câțiva prieteni buni trăiesc în România. De Germania – aici mă simt acasă. Prima dată când am simțit că „acasă” e, de fapt, în Germania a fost cu ocazia unei vizite în România, prin 2003. Eram la o întâlnire cu prietenii, într-o seară. Îmi aduc aminte că am răspuns la o întrebare cu: „…îți trimit eu pe mail când ajung acasă”. Următoarea remarcă a fost „deci, îmi trimiți mâine dimineață”, la care am răspuns „nu mâine, îți trimit când ajung acasă”.
Atunci am realizat pentru prima dată că „acasă” e în Germania!
D. – Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?
M.R. – Eu mă consider și una și alta. Celor născuți aici, cu care am intrat în contact în decursul anilor, nu le-a venit să creadă că nu sunt născut aici. „După cum vorbești am crezut că ești de-aici”, „tu ești mai neamț ca nemții” – am auzit de nenumărate ori când am spus că eu vin din România sau când cei de la administrația locală au văzut actele mele.
Cunoașterea limbii și adaptarea la regulile societății din țara adoptivă sunt, părerea mea, esențiale. La câțiva ani după primul pas făcut pe teritoriul Germaniei nu m-a mai întrebat nimeni de unde vin. Doar dacă am spus eu că vin din România s-au uitat mirați și au pus câteva întrebări despre România. Nu m-am considerat niciodată discriminat din motivul de a nu mă fi născut în Germania. În 2011 am obținut cetățenia germană. Ce înseamnă asta? Un test de limba germană scris + oral, un test tip grilă de naturalizare și o taxă. Germania nu acceptă dubla-cetățenie, excepție făcând cetățenii Uniunii Europene. Am putut, deci, păstra și cetățenia română. Am păstrat cetățenia română pentru că e mai simplu s-o păstrezi decât să renunți la ea. Nu intru în detalii… oricum, nici nu contează.
D. – Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?
M.R. – Uneori, faptul că unele din persoanele dragi mie nu sunt aici. Deși, distanța e doar de câteva ore până la maxim 1,5 zile, în funcție de mijlocul de transport (eu, avion, cei care mă vizitează preferă mașina).
D. – Ce faceți acum, cum e viața dvs acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?
M.R. – Lucrez și acum la aceeași firmă ca acum 23 de ani. Din inerție (încă). Viața e așa cum și-o face fiecare, cu momente mai bune și momente mai proaste. Nu duc lipsă de nimic, decât, de multe ori, de chef de a întreprinde ceva. M-am transformat într-o persoană extrem de comodă. Revin destul de rar în România. S-au îmbunătățit multe de la plecarea mea definitivă. Totuși, în Germania mă simt „acasă”. Și asta, cred, spune totul.
D. – Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?
M.R. – Da, în cazul în care traiul de aici s-ar scumpi în așa măsură încât să nu mai pot face față (puțin probabil, dar nu spune niciodată nu!)
Ca o glumă… când aterizează avionul, după ce reușesc să recuperez bagajele de cală, ajung în sala de așteptare a aeroportului din România, mă întâlnesc cu cei dragi mie și mă bucur enorm. Invariabil, de mai bine de 15 ani, aud întrebarea „de când ai coborât din avion până acum, de câte ori te-ai gândit să te urci în avion și să zbori direct înapoi în Germania?”. E vorba de o perioadă de timp de 10-20 minute, maxim. Cei care îmi pun întrebarea au înțeles demult „la cât stă ceasul”. De obicei nu răspund, doar zâmbesc. Dar, e adevărat…
Nu, nu vreau să creadă careva că nu mă bucur să îi revăd pe cei dragi mie sau că nu mă bucur să revăd locurile în care m-am născut și trăit atâția ani. Din contră, îmi pare atât de bine când am ocazia asta! Dar, e adevărat, România nu mai este de multă vreme „acasă”. Și eu mă simt cel mai bine acasă! În Germania!
Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri”. Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților și rămașilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:
Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.
