Putea să fie altcumva, dar noi am ales așa

Am citit în ultimele două luni, așa în porții mici, cartea de aproape 700 de pagini de memorii a lui Daniel Morar, fost procuror, fost șef al DNA, fost judecător la CCR, acum pensionar special de 56 de ani. Cartea acoperă istoria juridico-politico-socială a țării din ultimii 30 de ani și nu e o lectură comodă, fie că ați fost atenți până acum la ce s-a întâmplat în jurul vostru, fie că n-ați avut habar și v-ați hotărât abia acum să aflați pe ce lume trăiți. Indiferent de scenariu, lectura trebuie prizată în doze mici, căci altfel vă crește tensiunea.

Cartea e scrisă foarte bine. Înțeleg că juristul Morar a fost ajutat în procesul de scriere de jurnalista Sorina Matei și le-a ieșit un lucru bun. O lectură cu explicații clare, pe înțelesul oricui – deși predomină limbajul juridic – cu nițel umor, ardelenesc, cu personaje bine conturate și descrise, cu fine observații psihologice. Dacă aș fi Netflix aș face o serie după cartea asta, pentru că ar ieși ceva ce ar trebui văzut și înțeles de cât mai mulți și are o cronologie suficient de palpitantă încât să țină telespectatorul în scaun ca să vadă ce s-a întâmplat mai departe cu ăia răi, băgați la pușcărie de ăia buni.

Încă din subtitlu ți se oferă și un disclaimer – e o istorie subiectivă a justiției după 1990. Adică tot ce vei citi acolo este istoria trăită și interpretată de Daniel Morar, tânărul procuror repartizat în anii 90 la Târgu Mureș, apoi la Cluj, intransigentul procuror anticorupție care a condus timp de șapte ani Direcția Națională Anticorupție (mă rog, la început s-a numit Parchetul Național Anticorupție) și în final norocosul domn Morar, judecătorul numit de fostul președinte Traian Băsescu, pe nouă ani, la Curtea Constituțională a României. Daniel Morar a avut un parcurs ideal în profesie, iar asta i s-a întâmplat datorită muncii și seriozității de care a dat dovadă, după cum el însuși spune, în nu puținele situații în care se autoapreciază. E un pic cam prea evidentă această statuie pe care și-o înalță domnul Morar, dar dacă nu ne lăudăm noi, atunci cine?!

Dreptatea nu coincide întotdeauna cu justiția

Unul dintre cele mai tocite bancuri cu avocați este acela care spune că doi avocați au trei păreri juridice. De asta am căutat și citit și eu cartea, de curiozitate, pentru că în activitatea mea la unul dintre job-urile din care îmi câștig pâinea am avut deseori dileme în legătură cu cine are dreptate, juridic vorbind, între colegii mei. Neavând pregătire juridică, rolul meu între ei e doar acela de a le traduce comunicările din limbaj juridic într-unul simplificat, dar m-am văzut deseori în postura de a mă întreba care e realitatea, pentru că dreptate păreau că au și unii și alții.

Pentru unul din afară e greu de înțeles cum poate fi interpretată o lege în mai multe feluri, că doar scrie acolo așa și nu are cum să fie altcumva, vorba titlului, dar în timp ajungi să înțelegi că fiecare prevedere legală se coroborează cu altele, din alte legi, și că de aia ai nevoie să studiezi dreptul și metoda de citire a legilor, ca să poți să le aplici, căci nimic nu e atât de simplu cum pare la prima citire. Dreptatea nu coincide întotdeauna cu justiția, iar asta reiese în multe locuri și din cartea lui Daniel Morar.

În plus, evident că și în lumea asta, a juriștilor, există unii foarte buni, unii așa și așa și loazele, însă toți au păreri, convingeri și contează de multe ori cine are tupeul mai mare, ca să convingă pe mai mulți, nu cine știe mai multă carte. De aceea sunt convinsă că mulți exponenți ai sistemului de justiție n-or fi de acord cu Morar și cartea lui, căci pre mulți îi cam miruiește întrânsa, însă pentru publicul larg este o lectură necesară și utilă, măcar ca să pună într-un oarecare context niște întâmplări trecute care, deși nu mai pot fi schimbate, ne-ar putea învăța ca pe viitor să fim mai circumspecți, mai puțin fraieri.

Despre unul dintre foștii miniștri ai justiției

Având așadar în vedere acest bias enunțat din subtitlu, am citit cartea cu reținerea aferentă, dar chiar și așa pentru mine personal a fost una dintre cele mai interesante și utile cărți. Am fost contemporană cu păcăleala Caritas, cu falimentul Dacia Felix, cu condamnările politicienilor în frunte cu Adrian Năstase (apropos, niciodată nu mi-a trecut prin cap că e posibil ca Năstase să nici nu se fi împușcat în fularul ăla), cu Ordonanța 13 și protestele pentru Legile justiției, cu legile Big Brother, am citit la vremea respectivă despre toate astea în presă și îmi formasem niște opinii despre ele (căci nu numai juriștii au opinii, avem și noi ăștia care nu ne pricepem), dar cartea lui Daniel Morar le explică aproape ca la școală și le pune într-un context.

De ce se tem magistrații

Pentru cei ca mine, care s-au agitat destul de mult în ultimii ani cu independența justiției și anticorupția, cartea asta a fost ca un șervețel din ăla umed cu care-ți ștergi lentilele ochelarilor. Am înțeles (altfel) multe din temele rostogolite în spațiul public și cât de manipulați suntem noi, oamenii în general, pe teme care n-ar trebui să fie atât de politizate și ideologizate. De exemplu uite cum explică Morar chestiunea Secției speciale de investigare a magistraților, pentru care s-au consumat atâtea energii doar ca s-o desființeze:

Deși eram atent la ceea ce se întâmpla în sistemul judiciar și la modificările legislative cu impact asupra sistemului, nu am știut nimic despre intenția legiuitorului de a lua din competenţa DNA cercetarea infracţiunilor de corupție comise de magistraţi și de a înfiinţa SIIJ, căruia să-i transfere și această sarcină. Atât timp cât am condus DNA au existat anchete serioase în care au fost inculpaţi magistrați, aproape toate finalizate cu condamnări, așa cum am văzut deja.

Procurorii anticorupţie dobândiseră abilităţile necesare şi erau bine pregătiți pentru instrumentarea acestui gen de cauze, astfel că erau și rămâneau, în opinia mea, prima opţiune pentru cercetarea magistraților. Iată însă că, pe neașteptate, Parlamentul modificase legea, iar puterea de a investiga magistraţii pentru infracţiunile comise a dat-o altei structuri. După adoptarea legii, din discuțiile apărute în mediul public, dar și din unele private am aflat că înfințarea SIIJ a fost voința unei părţi a magistraturii, în special a judecătorilor. O parte a asociaţiilor magistraţilor susţinea public modificarea legislativă, argumentând că DNA-ul condus de Codruţa Kövesi își folosise competenţa pentru a-i şantaja pe unii judecători cu scopul de a-i determina să dea soluțiile dorite de procurori. Erau prezentate datele statistice dintr-un material al Inspecției Judiciare aprobat de Plenul CSM care arătau că, la data revocării Codruței Kövesi din funcție, se aflau în lucru la DNA un număr de peste 2.000 de dosare penale privindu-i pe magistraţi și că, pentru perioada 2014-2018, s-au constatat 0 serie de practici ale procurorilor anticorupţie care au instrumentat asemenea cauze ce au reprezentat forme de presiune asupra judecătorilor. Alte asociații profesionale respingeau însă modificarea legii, pe motiv că tocmai înființarea noii secții constituie un element de timorare şi şantajare a magistraților.

Aşadar, o parte a magistraţilor români se temea de DNA, iar o altă parte se temea de SIIJ, dar toți erau de acord că existenţa unei structuri specializate care să-i cerceteze îi intimida. Era destul de ironic. Foarte putini magistrați se gândesc la faptul că, atunci când fac acte de urmărire penală sau judecă oameni, îi sperie pe cei cercetați sau judecați, însă acum, văzându-se virtual de cealaltă parte a baricadei, se simțeau nesiguri și erau îngrijorați. Conchizând, ca fost șef al DNA știam ce e mai bine, însă ca judecător constituțional nu puteam decât să constat că înfințarea unei structuri de parchet era o chestiune de oportunitate, lăsată la aprecierea legiuitorului. iar in cazul nostru atât existența DNA, cât și a SIIJ erau permise de Constituție.

Daniel Morar e destul de critic cu colegii lui, condamnându-le activismul manifestat în legătură cu pachetul de legi ale justiției și traducând pe înțelesul tuturor ce se ascundea în spatele acestui activism: faptul că magistrații nu erau mânați de dorința idealistă de a avea o justiție liberă și independentă, așa cum clamau la TV, ci de a-și obține și conserva avantaje și beneficii adesea nesimțite, despre lăcomia de a putea face și alte lucruri mai lucrative, în timp ce își păstrează locul călduț în justiție, la dispoziție. Până la urmă SIIJ a fost desființată, dar Morar a conchis că singurul rău făcut de acea secție a fost acela că nu a făcut nimic, a fost o structură care a produs în trei ani un singur dosar, și ăla degeaba, împotriva lui Kövesi.

Despre preocupările extraprofesie ale judecătorilor în anii 90

Vorbind de diavol, cum s-ar zice, Kövesi iese destul de rău din cartea lui Morar. Nu e singura, de altfel, omul știe destul de bine să-și descrie antipatiile și simpatiile. Iohannis, de exemplu, arată la fel de arogant și gol cum îl vedem azi și noi ăștia de l-am votat, în schimb Băsescu rămâne în istoria lui Morar unul dintre cei mai inteligenți oameni politici pe care i-a avut România. Nu apar, însă, deloc în această carte, episodul colaborării cu Securitatea sau problemele penale ale familiei fostului președinte. Asta în ciuda faptului că Morar susține că el, spre deosebire de alți judecători de la CCR care „au obligația de ingratitudine față de cei care i-au numit”, nu a fost pus deloc în postura de a-și manifesta gratitudinea față de Băsescu în timpul celor nouă ani de mandat la CCR, pentru că lui Băsescu i s-a încheiat mandatul de președinte la scurtă vreme după ce l-a numit pe el la CCR. N-au avut același noroc judecătoarele Simina Tănăsescu și Livia Stanciu, pe care le persiflează și descrie deloc măgulitor.

Totuși, dincolo de bârfe, șmenuri șușanele, vorba unei rubrici din Cațavencu, două sunt subiectele care cred că ar merita mai multă atenție în spațiul public și sunt bine explicate în cartea lui Daniel Morar:

• salarizarea în sistemul de justiție și cum și-au mărit singuri (și continuă să o facă) magistrații salariile și sporurile – o chestie care nu e la îndemâna altei bresle, de exemplu profesorii, și care ar trebui să ne revolte mai mult dacă ar fi cunoscută și conștientizată;
• implicarea serviciilor secrete – a SRI în principal – în procesele penale și în viața publică în general – o chestie care s-a petrecut ilegal în ultimii 30 de ani, serviciile devenind atât de puternice încât nimeni sau foarte puțini li se mai pot opune.

Umor de judecător

Cum își majorează singuri magistrații salariile

În ultimii 20 de ani, în România, prin hotărâri judecătorești succesive, magistrații și-au alocat salarii și sporuri după bunul plac, peste capul și puterea guvernanților care nu au fost capabili să împiedice acest lucru. Eu una habar nu aveam despre asta și cred că a fost lucrul care m-a revoltat cel mai mult citind această carte.

Pe scurt povestea e așa: din 2013, oamenii care lucrau în instituțiile de luptă împotriva corupției și a crimei organizate (DNA, DIICOT) au primit salarii majorate cu 40% pentru că munca lor se considera ceva mai periculoasă/grea comparativ cu restul muncii în justiție. Numai că ceilalți procurori și judecători, care nu au prins un loc în aceste structuri, au fost invidioși, așa că au deschis procese în justiție reclamând că se simt discriminați salarial, că și munca lor e la fel de grea ca a colegilor lor, și au cerut salarii egale. Iar judecătorii chemați să le judece  revendicările le-au dat, pentru că și ei aveau de câștigat din asta:

Cauzele erau soluționate de către judecătorii care nu activau în secțiile penale ale instanțelor, deci care nu primeau sporul de anticorupție şi criminalitate organizată, adică chiar de către cei „discriminați”. Erau în temă în condițiile în care erau ei înșiși reclamanți în cauze similare judecate de alți colegi de ai lor și, deci, nu era nevoie nici de pledoarii remarcabile ori de deliberări aprofundate pentru a constata existența discriminării și acordarea sporului salarial de 40% tuturor celor care îl cereau.

Un val de procese s-a iscat în toată țara, în final ajungându-se ca sporul pe care legiuitorul l-a conceput pentru a stimula si recompensa exclusiv activitatea magistraților în combaterea corupției și a crimei organizate să fie plătit cvasitotalității judecătorilor și procurorilor, indiferent de natura cauzelor pe care le instrumentau.

Problema punctuală a germinat aroganța și lăcomia sistemului judiciar. În urma acestui succes, magistrații şi-au dat seama că prin hotărâri judecătoreşti îşi pot stabili singuri salariile și că nu nu mai mai depind de legiuitor. Lor li s-au alăturat, în anii următori, personalul asimilat asistenții judiciari şi personalul auxiliar din justitie, magistraţilor, find promovate noi acţiuni în pretenții prin care se solicitau diverse alte drepturi, precum prima de concediu, sporul de vechime în muncă, sporul de specializare, sporul de periculozitate, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, sporul de confidențialitate, tichete de masă, sporul de permanență, sporuri de fidelitate si diferiți coeficienți de multiplicare. Mii și mii de procese s-au aflat dintr-odată pe masa judecătorilor, care erau chemați să se pronunţe în chestiuni care îi priveau personal. Sistemul judiciar îşi făcea singur dreptate. Presa constata că, în cursul anului 2008 aproximativ 2.0oo de procese au fost deschise împotriva Ministerului Public și că atât Ministerul Justiției, cât şi Ministerul Public sunt bulversate de cererile de plată certificate prin hotărâri irevocabile. Ministrul justiției, Cătălin Predoiu, făcea apel la magistrați să-și tempereze acţiunile, arătând că nu sunt bani alocaţi din buget pentru plata acestor drepturi, însă instanţele au rezolvat și această problemă: au obligat Ministerul Finanţelor să aloce fondurile necesare pentru plata sumelor cerute de judecători şi procurori în procese.

Se pare că niciunul din guvernele care s-au perindat pe la putere în ultimii 20 de ani nu a fost capabil să oprească acest dezmăț. Băsescu, Tăriceanu și alții au reacționat spunând că nu e normal așa ceva, dar statul s-a dovedit impotent cu acest tupeu inimaginabil. Guvernele au încercat să uniformizeze salariile din justiție, adică să le majoreze tuturor, ca să stopeze procesele, dar procesele au continuat, pentru că tot timpul apăreau salarii mai mari care se cereau egalate de alți „discriminați”. Morar descrie în carte un episod jenant, în care un reprezentant al Ministerului Finanțelor le cere, de fapt îi roagă frumos pe magistrați să nu-și mai majoreze singuri salariile, căci aceste sume nu sunt prevăzute în buget și debalansează sistemul fiscal. Răspunsul judecătorilor a fost că nu pot promite așa ceva, căci nimeni nu-i dictează unui judecător ce decizii să ia în sala lui de judecată.

Ca să nu-l cred pe cuvânt pe Morar am căutat informații despre acest subiect și se pare că practica continuă și astăzi, magistrații tocmai și-au mărit retroactiv, cu 25%, salariile și pensiile, printr-o hotărâre judecătorească. Morar admite că și el beneficiază de pe urma acestei manevre, deși susține că la începuturile carierei, ca tânăr procuror avea salariu sub cel al celui mai mic grad din poliție, și nici chiar atunci nu-și imagina că ar fi normal ca magistrații să-și mărească salariile cu de la sine putere. Judecând după declarația lui de avere, ultima de pe site-ul CCR din anul 2022, se pare că beneficiile nu sunt deloc neglijabile: a avut un salariu lunar în jur de 4.700 de euro, ca judecător la CCR, la care se adăuga o pensie lunară de 6.000 de euro, deci omul câștiga peste 10.000 de euro lunar, cumulat salariu plus pensia specială.

În aceste condiții nu știu cine își poate imagina că această breaslă, de magistrați, va fi vreodată de acord să-și desființeze pensiile și beneficiile pe care și le-au alocat singuri. La fel ca și politicienii, de altfel. Cum s-o vedea de acolo, de la înălțimea unui câștig de 10.000 de euro lunar, din bani publici, greva profesorilor? Ce ar decide un judecător, oare, dacă niște profesori ar deschide un proces în care s-ar declara discriminați față de alte categorii de bugetari și ar cere majorarea salariilor și obligarea Guvernului și Ministerului de finanțe să aloce procentul promis din PIB pentru educație?

Ce faci, ca magistrat, când vezi că niște ticăloși legiferează în interes propriu?

Principalul reproș pe care Morar i-l face lui Kövesi este implicarea de facto a SRI în anchetele penale, adică afișarea la braț cu SRI în mod public și recunoașterea faptului că acestea intrumentează dosare, deși nu ăsta era rolul legal al serviciilor de informații. Celebrul „binom” DNA-SRI, despre care auzeam doar la televiziunile mogulilor cercetați pentru corupție, este explicat și incriminat și de Morar în cartea lui:

Codruţa Kövesi a început bine la DNA. A continuat anchetele mari aflate pe masa procurorilor și a deschis noi investigații de anvergură, obţinând condamnări în câteva dosare importante. Dinamismul ei și al procurorilor anticorupție era vizibil. A implicat însă serviciile de informaţii în activitatea investigativă şi de cercetare penală a procurorilor, lansându-se într-o cruciadă confuză. La preluarea şefiei DNA a găsit o instituție cu un procent de 90% rată de condamnare, iar la plecare a lăsat-o cu un procent de condamnare situat abia peste 50%, înregistrând soluții de achitare în aproape jumătate din cazuri. A concediat sau a determinat plecarea din DNA a celor mai buni procurori, iar rezultatele s-au văzut.

Morar susține că se putea face justiție și anticorupție și fără implicarea SRI în anchetele penale, dovadă stând numeroasele dosare de anvergură pe care le finalizase el în cei șapte ani cât a condus DNA înaintea lui Kövesi. În subtext el o mai acuză pe Kövesi că a lucrat prea mult la imaginea proprie și prea puțin la ceea ce era plătită să facă, de exemplu în cazul anchetării Guvernului pentru adoptarea Ordonanței 13 el susține că totul nu a fost decât un joc de imagine dus de fosta șefă a DNA care ar fi trebuit să știe foarte bine că nu are nicio bază legală pentru acel dosar, dar voia să mulțumească strada, când treaba ei era să aplice legea și să facă justiție.

De altfel acesta este reproșul lui Morar la adresa tuturor magistraților activiști care s-au dat, de conjunctură, de partea străzii în zilele protestelor pentru justiție din 2017. El spune că nu ai voie, ca magistrat, decât să aplici legea, nu s-o faci (nici să-ți majorezi salariul, vezi bine) chiar dacă nu-ți convine, alții sunt cei aleși să facă legi, tu ești plătit să le aplici, bune-rele, cum or fi. Aici e o dezbatere care ar trebui dusă: oare în condițiile în care vezi că niște ticăloși legiferează în folos propriu, ar trebui să stai cu mâinile în sân și să te limitezi la rolul constituțional pe care îl ai? În teorie, da, ar trebui să faci asta și să speri că la alegerile următoare poporul va pune în loc niște ticăloși mai mici. Dar ce te faci că poporul îi tot aduce și păstrează la butoane pe aceiași ticăloși de 30 de ani încoace?

Judecătorii trebuie să aibă mereu în minte că sarcina lor este ius dicere, și nu ius dare, să aplice legea, nu s-o facă ori s-o dea. Altminteri, autoritatea lor va fi asemănătoare celei pe care și-o arogă Biserica Romei, care, sub pretextul explicării Scripturii, nu șovăie să adauge, să modifice și să proclame ceea ce nu se găsește acolo”, îl citează Morar pe  Francis Bacon în eseul său Despre judecători.

De altfel, Morar admite singur un episod din viața lui de procuror de care spune că nu e mândru: când a scurs către presă înregistrarea mitei în dosarul caltaboșul, către Decebal Traian Remeș. Zice că nu a fost o chestie deontologică, dar era exasperat că societatea cerea rezultate de la DNA și instanța nu condamna corupții suficient de repede pe cât făceau ei dosarele.

Când justiția și politica cedează din puterea lor către serviciile secrete

Revenind la SRI, dacă vă numărați printre aceia care v-ați întrebat, ca și mine, de-a lungul ultimilor ani: ce e rău, domnule, dacă din interceptările SRI făcute pentru siguranța națională se observă și alte fărădelegi, de exemplu de corupție, ce e rău ca acele fapte penale să fie condamnate pe baza acelor probe furnizate de SRI? Ei bine, nu zice nimeni că e rău, doar că sunt mai multe probleme aici:

• una ar fi cum ajunge SRI să facă acele interceptări/monitorizări – cine le autorizează și cum verifică dacă serviciile nu abuzează, adică dacă atunci când cer autorizare pentru un mandat de interceptări au motive temeinice – răspunsul e că nu verifică nimeni aceste motive;
• cât are voie SRI să se implice în procesul de cercetare penală și instrumentarea dosarelor, dincolo de simpla furnizare a acelor probe – răspunsul e că nu are voie să se implice deloc, conform Codului penal. Nici măcar în comunism nu avea voie, deci cu atât mai puțin în democrație. Dar – ciudat lucru – și în democrație se implică SRI la fel de ilegal cum se implica și Securitatea.

SRI a fost implicat în procesele penale nu numai ca sursă de informații și probe, ci a cerut și primit la un moment dat, prin protocoale publice sau decizii secretizate ale CSAT, dreptul de a instrumenta dosare și de a fi informat de finalitatea acestora, adică practic făceau dosarele și mai aveau să le și judece. O chestie similară nu se petrece niciunde în lumea democratică, unde rolul puterilor în stat sunt clar definite și serviciile de securitate au rolul de a culege informații, nu de a face justiție.

Morar povestește cum a ajuns să-și dea seama că SRI abuzează când a fost în postura de a da aprobări pentru interceptări telefonice. SRI a fost și a rămas autoritatea competentă dar secretă pentru interceptări telefonice și în ultimii ani de monitorizare a comunicațiilor electronice, primind sume importante de la buget pentru dezvoltarea acestor capacități, în timp ce poliția și parchetele, instituții democratice ale justiției, supuse controlului public, abilitate conform legii să facă cercetare penală, nu au primit banii necesari ca să-și dezvolte propriile instrumente. Așa se face că întotdeauna s-a clamat această nevoie de ajutor de la SRI, căci justiția nu avea propriile mijloace de interceptare. Dar nici nu a fost ajutată ca să le aibă.

Ca să intercepteze anumite numere de telefon, SRI are nevoie de un mandat aprobat de un procuror/judecător. Când Morar a ajuns și el în postura de a da aprobările astea a constatat că motivările oferite de SRI în spatele acestor solicitări sunt străvezii și că nimeni nu le verifică cu adevărat, ci aprobările se dau pe bandă rulantă. Când a început să le refuze solicitările, Morar a observat că s-a schimbat tactica, nu au încercat să-l convingă, ci au eludat filtrul, alocând numerele de telefon pe care le voiau interceptate altor nume și dosare sau spunând chiar că sunt necunoscute.

Am început să îmi notez numerele de telefon din propunerile de interceptare pe care le respingeam, pentru ca apoi să observ că pe unele dintre ele le regăseam în zilele sau săptămânile următoare în alte propuneri ale SRI, care priveau alte persoane și alte fapte, atribuite altcuiva sau cu posesor neidentificat. Își asumau așa ceva, profitând de faptul că procurorul general și judecătorii desemnați nu aveau nici sarcina, nici timpul necesar, dar nici posibilitatea verificării acestor numere și a posesorilor lor în timp real.

Spre finalul carierei mele în Ministerul Public am avut câteva discuții cu președintele Traian Băsescu și am încercat să-l conving să-i înlocuiască pe Maior și Coldea, care se aflau în funcții de prea mult timp, dobândind multe informații şi prea multă putere. Președintele era conștient de asta, însă nu a făcut nimic, pentru că nu a vrut, fie nu mai putea.

În timpul mandatului său de judecător la CCR, Morar avea să-și dea seama că inclusiv numărul lui de telefon era interceptat de SRI în aceeași manieră, deși era evident ilegal să fie interceptat, nefăcând obiectul vreunui dosar. Le-ar fi scris directorilor SRI să le spună că sunt jenanți și că așteaptă să fie informat oficial, conform legii, de ce este interceptat, dar nu a primit niciun răspuns. Vă dați seama dacă asta i s-a întâmplat unui judecător al CCR…

Morar dă și niște statistici în carte, care demonstrează în opinia lui că SRI abuzează de această putere pe care și-a consolidat-o în timp:

În perioada 2004-2016, judecători ICCJ au autorizat în România 28.784 de mandate de securitate națională, în vreme ce, în aceeași perioadă, judecătorii FISA au aprobat la nivelul SUA un total de 22.617 de mandate. Cu peste 6.000 mai puține decât în cazul României. E un mister cum o tară cu o populație de peste 15 ori mai mare decât a României, prima putere militară și economică a lumii, angrenată aproape tot timpul în conflicte militare și dispute strategice, victimă a unor atentate teroriste de anvergură, solicită și obţine anual de la judecătorii săi mai puține mandate pe securitate națională decât România.

Sau invers, cum e posibil ca serviciile române de informaţii, prin procurorul general al statului, să solicite, iar judecătorii să aprobe, atât de multe mandate în acest domeniu în condițiile în care suntem o ţară stabilă, neaflată în vreo zonă de conflict, până în martie 2022, fără teroriști până acum și fără duşmani aparenți? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: acest fenomen e posibil pentru că o mare parte a acestor mandate nu au nici o legătură cu siguranţa naţională și cu amenințările teroriste, ci exclusiv cu dorința serviciilor secrete de a pune pune sub sub supraveghere cât mai multe persoane care joacă un rol semnificativ în statul român, fie că este vorba de demnitari, funcționari sau magistrați, fie de oameni de afaceri de o anumită anvergură.

Morar admite că atunci când ai de-a face cu securitatea națională te mai abții de la rigorile muncii juridice, dar nu chiar atât de mult încât să aprobi orice, așa că el îi găsește vinovați mai mult pe toți aceia al căror rol era cel de cenzurare și control al serviciilor, că nu și-au făcut treaba, au fost lași, slabi sau proști. În calitate de procuror, dar și de judecător la CCR, Morar susține că și-a făcut datoria și din punctul ăsta de vedere, în timpul mandatului său la CCR de exemplu au fost declarate neconstituționale toate legile supranumite „Big Brother”, cele care dădeau puteri sporite serviciilor pentru monitorizarea populației: legea interceptărilor, a retenției datelor, a cartelelor prepay și a securității cibernetice. Plus implicarea SRI în cercetarea penală, consfințită inițial de Kövesi prin protocoale de colaborare, apoi introdusă direct în Codul penal.

Mandatul lui Morar în apărarea drepturilor civile s-a încheiat ăn 2022, dar nu și dorința serviciilor de a controla societatea, așa că noi rămânem în continuare pe cap cu legile securității cibernetice și cu implicarea SRI în procesele penale.

Banii nu aduc justiția independentă

Cartea de memorii se încheie ambiguu. Ar putea fi și o speranță de happy-end pe undeva, deși la cât de bine pare că s-a simțit omul în pielea lui și job-urile pe care le-a avut pare că nu crede că cineva va mai face treabă la fel de bună ca el. Cred că e firească această impresie și se manifestă la mulți care uită că cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit. Totuși, pentru cine a avut ochi să vadă, urechi să audă și creier să înțeleagă câte ceva din cartea asta, concluziile sunt destul de amare.

Morar acuză în cartea lui activismul magistraților, abuzurile politicienilor și ale serviciilor de informații, slabele reacții ale societății și chiar lipsa de instruire a oamenilor în general. Aceasta din urmă este, de fapt, la baza tuturor relelor care au fost și se vor perpetua în societate. Câtă vreme suntem slabi și proști vom fi manipulați de orice, în orice fel, vom continua să „alegem” greșit și să păstrăm în funcții oameni nepotriviți, va continua să ne fie rău deși putea să fie și altcumva.

Cât despre justiție, și ea e făcută tot din oameni, cu slăbiciunile, lăcomiile și prostia la fel de întâlnite în restul populației. Din cartea lui Daniel Morar se vede clar că nu finanțarea precede performanța, nu sunt suficiente salariile mari ca să avem o justiție funcțională, independentă, dreaptă. E nevoie și de bună pregătire, conștiință și moralitate.

Mai mult de treizeci de ani am decis soarta altora, la început destinul unor oameni, iar, mai apoi, mersul unor legi, al unor instituții și al unor sisteme cu oamenii lor importanți cu toți. Puteam să fiu mai relaxat, mai comod, mai prietenos, mai sociabil, mai înțelegător? Tind să cred că da. Și totuși nu am fost nici altceva și nici altfel. Viața și destinul meu au fost conturate de ideea simplă că lucrurile trebuie făcute bine.

(…)

Am cunoscut magistratura română de la începutul anilor ’90, atunci când se schimbau lumile si se trecea de la o societate ermetică, în care partidul comunist și Securitatea decideau totul, la o societate pluralistă, deschisă, în care justiția trebuia să se reinventeze. E o diferență mare între procurorii și judecătorii acelor vremuri și cei ai zilelor noastre. De la o justiție timorată şi nesigură pe rolul pe care trebuie să-l joace am ajuns la o magistratură puternică, ce își cunoaște foarte bine locul în societate. Dacă ar fi să secvențiez justiția postdecembristă aş spune că anii 90 au fost anii căutărilor, ai neimplicării și ai lașităţii, că următori 10-15 ani au fost ani curajului și ai performanţei sistemului judiciar, iar ultimii ani sunt marcați de activismul judecătorilor şi procurorilor. Cu relativul de rigoare.

Cert este că magistrații zilelor noastre, rezultat al melanjului dintre performanța unor ani și activismul altora, sunt conștienți de forța lor, siguri pe ei, au un statut garantat, sunt liberi şi bine plătiți, se manifestă în voie și știu că pot să răstoarne oricând deciziile celorlalți actori statali, ceea ce în urmă cu 30 de ani era de neconceput. În principiu, pare că e bine, dar nu e pe de-a întregul. Acum avem magistratură independentă și puternică, dar o justiție neperformantă, ca substanță și ritm. S-a întâmplat așa în parte și din vina magistraților, care, crezând că este vorba doar despre ei au alterat ideea de justiție. O magistratură puternică nu dă neapărat o justiție puternică, iar ceea ce interesează din perspectiva bunei funcționări a unei societăți este cea din urmă. Atât timp cât magistrații sunt intransigenți, neînduplecați, harnici şi proactivi, cu precădere atunci când au de apărat drepturile şi dreptatea lor proprie, devenind obosiți şi relativi atunci când au de a face cu drepturile celorlalți, nu putem vorbi de o justiție performantă, ci de apariția unei clase privilegiate care primește de la societate mai mult decât oferă la schimb. Ceea ce înseamnă că, totuși, n-am câștigat prea mult în acest timp.

Poate că în anii care vin procurorii și judecătorii îşi vor recăpăta pasiunea pentru justiție, astfel încât, la finalul zilei, magisratura să poată fi împăcată că dă înapoi societăţii mai mult decât primește.

Dacă e să citiți o singură carte anul ăsta, dintre toate vă recomand s-o citiți pe asta. Costă cam mult (89 de lei), la veniturile nesimțite pe care le-a căpătat domnul Morar după o carieră în justiție putea s-o scoată  mai ieftină 😉 Dar e o carte ca vă ajută să vedeți lumea în care trăiți cu alți ochi și în ziua de azi nu sunt mulți cei care ne ajută să facem asta.

Tags: anticorupție, Daniel Morar, DNA, justiția română, justitie, Putea să fie altcumva, recenzie, salarii judecători, slider, SRI