Cu Traian* e posibil să vă întâlniți la o terasă prin București și să nu bănuiți că e de fapt încă unul dintre românii plecați, dar care se tot întoarce periodic, în căutarea unui ceva ce nu poate fi definit exact. Admite că e un emigrant atipic, pentru că în ciuda calităților și avantajelor evidente pe care le vede în Elveția, unde trăiește de 11 ani, tot îl trage ața la casa de lângă București, aia fără canalizare, casă pe care spune că și-a făcut-o aproape singur.
Revine aici atunci când nu-i mai ajunge, probabil, să-și vadă motanii și grădina pe camerele video de supraveghere. Mi-a dat o idee și mie, pentru șeptelul meu de la moșie, să le pun cip-uri cu care să-și activeze singuri ușița de acces la mâncare. Mă tem, însă, că s-ar durduli așa de mult încât și-ar bloca burțile în ușița aia 🙂
Din discuția cu Traian am descoperit că avem câteva lucruri în comun, cum ar fi pasiunea pentru grădinărit, dragostea pentru animale, admirația pentru Portugalia, cutiile cu prea multe lucruri inutile pe care le strângi într-o viață, în loc să le arunci, ecologia și… fosele septice 😉
Traian își întreține colțul lui de rai, într-o curte aici în România, precum dioramele alea de pe la muzee, până când se va dumiri el singur dacă va mai veni vreodată aici sau va alege o dioramă în altă parte de lume. Asta pentru că emigrarea nu (mai) este neapărat o ușă închisă definitiv, ci se poate face și păstrându-ți opțiunile deschise pentru orice. Desigur, ăsta poate fi și un semn de slăbiciune personală, de indecizie, de sentimentalism păgubos, dar și de dorință sau speranță că România va ajunge la un moment dat un loc în care să vrei să revii. Rămâne de văzut dacă România poate să supraviețuiască pe termen lung doar ca o colecție de diorame, încapsulând visele diasporezilor.
Fotografiile arată locuri cu care Traian a ales să-și ilustreze răspunsurile. Nu cred că e nevoie să spun că nu sunt din România, ci din locuri pe care el le etichetează așa: „ăștia cum naiba de pot?!” 🙂
* Traian e un nume fictiv. Putea fi și Decebal (Popescu), dar a zis că niciodată nu i-au plăcut dacii.
Dollo: Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs aici?
Traian: Am plecat în 2012. În Elveția. Chiar înainte de a pleca lucram într-o mare companie multinațională de consultanță, în București, într-o poziție de middle management. Îmi plăcea mult ce făceam, lucram (prea) mult, aveam cumva satisfacția lucrului bine făcut. Banii nu erau o problemă, aveam un salariu (mult) peste medie (cam în top 10% în România probabil). Începusem să avansez, eram un fel de expert local și regional. Am avut și o experiență cu statul român, am lucrat în Ministerul de Interne câțiva ani care s-au încheiat cu o serie de procese pe care le-am câștigat. Am avut noroc, exista mult potențial ca totul să se termine foarte prost pentru mine. A trecut, dar nu am uitat și nu am iertat 🙂
D: Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?
T: Prima dată m-am gândit că aș putea emigra în timpul proceselor pe care le-am avut. Dar mi se părea o perspectivă aproape imposibilă și nu voiam să dau impresia că fug. Deși mă gândeam foarte serios că aș face și asta. Nu a fost nevoie și nu am plecat. Am plecat totuși la 36 de ani, când am primit câteva oferte greu de refuzat. De ce am plecat? În ordine aleatoare: poluare, corupția generalizată, sistemul de pile/cunoștinte/relații (inclusiv în mediul privat, nu am scapăt de asta nici aici, dar este mult diminuat), lipsa de perspectivă profesională (am un job destul de nișat care nu prea este la căutare în România, sau se plătește mai prost decât în Vest), dorința de a vedea lumea, de a învăța, de a avea experiențe noi, lipsa de calitate a reprezentanților în Parlament / Guvern, implicarea politică a bisericii, mizeria din spitale, nesiguranța contractului social, percepția de lipsă de direcție în ceea ce privește clasa politică, mediul de business mizer, mârlănia generalizată din stradă și nu numai.
D: O decizie impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?
T: Da și nu. Voiam să plec de la compania respectivă, mi se părea că nu progresez, erau niște schimbări care au culminat cu aducerea unui semi-impostor într-o poziție de management, am decis să încep discuții cu o firmă concurentă. Dar am discutat și cu niște head hunters, fără vreo așteptare concretă. Au revenit cu câteva oferte pentru poziții în străinătate, Danemarca, Olanda, etc. Eu voiam UK, pentru că știam (sau aveam impresia că știu) limba. Am ales Elveția, ca un experiment. În mintea mea mi-am spus că voi sta un an, maxim doi și după aia o să mai văd. Călătorisem deja prin Europa de Vest, făceam diferență între România și țările din Vest. Și îmi dădeam seama că vă dura zeci de ani până să ajungem aproape de ei. Îmi amintesc că îmi beam cafeaua la o terasă din Piața Victoriei, în București, mă uitam la noroiul adunat lângă bordură, la trotuare crăpate, la bordurile ciobite și mă gândeam că nu este posibil ca centrul capitalei României să arate mai rău decât periferia Budapestei sau Berlinului. Încă arată la fel, acum fac comparație cu Mumbai.
D: Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?
T: Câteva luni, două sau trei. Nu, o dată ce am decis că plec, nu a mai contat altceva.
D: Cum ați ales țara în care să emigrați? Ce a contat mai mult în alegerea asta?
T: Oferta a presupus să trec printr-o serie de interviuri și să stau câteva zile în orașul unde mă voi fi stabilit, pe banii companiei pentru care urma să lucrez. Zilele alea au contat, deși am avut un șoc cultural destul de serios din care încă îmi revin.
D: Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România? Ce a durut mai mult?
T: Nu m-am desprins de România. Sunt probabil un emigrant atipic. Cred că va fi și bine în România, dar nu știu când. Sunt la curent cu tot ce se întâmplă în România, vin acolo aproape în fiecare lună pentru câteva zile, votez, sunt la curent cu viața socială și politică, mi-am cumpărat o casă, ba chiar și lucrez de acasă din când în când din București.
D: Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?
T: Am plecat împreună cu partenera mea de la acea vreme. Familia a strâmbat din nas, părinții mei sunt relativ tradiționaliști, încă mai aud de la ei că ar trebui să fiu mai mândru de România și să vin înapoi, ca să nu lucrez și trăiesc „printre străini”.
D: Cum a fost procesul birocratic de emigrare?
T: Foarte simplu, șocant de simplu. Dacă ai o ofertă de muncă, angajatorul se poate ocupa de formalitățile privind rezidența. În cazul meu au plătit și serviciile de relocare, mutarea a ce am avut nevoie (inclusiv mobila), mi-au oferit și un apartament în care să locuiesc pentru primele trei luni după mutare. În cazul partenerei mele, formalitățile au inclus și un interviu live de vreo 15 minute în limba franceză. Peste câteva săptămâni a aplicat și a câștigat și o bursă de studii de la statul elvețian.
D: Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?
T: Acomodarea nu s-a terminat încă 🙂 OK, cam câteva luni. Limba este dificilă, dialectul local de germană. Locul meu de muncă actual presupune 100% utilizarea limbii engleze și călătoresc mult, mai mult lucrez în străinătate decât în Elveția. Totul a mers relativ bine. În ciuda stereotipurilor despre elvețieni, sunt oameni deschiși la minte, se vorbește engleza aproape peste tot și dacă ai nevoie și ceri ajutorul cuiva, îți vă fi oferit fără probleme.
D: A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România?
T: Nu, niciodată chiar atât de rău. Am avut îndoieli, dar nu cu privire la faptul mutării, ci cu privire la viitor și ce fac dacă trebuie să mă întorc în România. Sau, mai degrabă, unde plec mai departe.
D: Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?
T: Mă leagă multe de România, familie, rude și câteva proiecte private. Nu mă leagă foarte multe de Elveția. Dar respect țara asta și realizez cât de mult înseamnă să văd zilnic că nu plătesc taxe degeaba, că funcționarii sunt plătiți ca să te ajute, că există democrație autentică și că funcționează (chiar dacă imperfect).
D: Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?
T: Eu mă consider european. Știu că sună a lozincă, dar nu este. Probabil a ajutat și faptul că am avut șansa să văd peste 60 de țări și aproape toate continentele. Europa este o bulă incredibilă și sper să dureze. Nu am avut vreodată sentimentul că aș fi discriminat (deși știu și accept că sunt într-o oarecare măsură). Nu mă interesează prea mult părerea altora despre mine, dacă nu are un impact real. Am învățat că nu prea contează asta.
D: Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?
T: Nu, nu există durere. Există sentimentul că România nu se mișcă suficient de repede sau nu în direcția potrivită. Mai degrabă revoltă decât durere. Când mă întorc în România îmi ia câteva ore, maxim o zi, să îmi amintesc de ce am plecat și de ce este bine că am făcut-o.
D: Ce faceți acum, cum e viața dvs acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?
T: Viața este bună și nu este deloc așa cum mă așteptam atunci când am plecat. Dar cum spuneam, am plecat cu gândul că va fi un experiment de unul, maxim doi ani. Au trecut 11 ani și probabil nu mă voi întoarce prea curând în România, ca să mă mai stabilesc acolo. Altfel, săptămâna viitoare petrec un weekend acolo.
D: Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?
T: Nu știu, nu cred că aș vrea să mă întorc pentru totdeauna, mi se pare (aproape) imposibilă perspectiva asta. Poate la pensie, deși sper să reușesc să mă stabilesc în Spania sau în Portugalia după ce nu voi mai fi atât de activ profesional.
Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri”. Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:
Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.
Dollo, poate strangi destule interviuri pentru o carte. Fara gluma.