După „succesurile” înregistrate de unele povești, care au încins spiritele între naționaliști și restul, la întrebarea „cum doriți să vă public povestea” am început să primesc răspunsuri de genul „urmărindu-te și văzând reacțiile aș prefera inițiale”. Așa că povestea de azi vine anonimă, din Amsterdam, locul în care nu umblă câinii cu covrigi în coadă, dar viața e atât de bună și de sănătoasă încât venind din România îți e greu să te adaptezi la ea. Probabil sindromul Stockholm ar trebui să fie completat în manuale cu niște semne numite românite, care se manifestă alternativ prin oftică, atunci când vezi că unii pot și noi nu, și uimire când vezi că există sisteme care funcționează pentru cetățean și nu împotriva lui.
Fotografiile sunt făcute de G., prima este într-un parc la câteva minute de casa lor, iar cea cu parcarea de biciclete este prima fotografie făcută în Amsterdam, când a ajuns acolo.
Dollo: Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs aici?
G.G. În România am trăit 33 ani, mi-am cunoscut soțul și am născut doi copii. Povestea mea e clasică, am crescut într-un oraș din provincie, la 18 ani am plecat în București să studiez, unde am rămas până la emigrare. Am avut o carieră firească, am plecat de jos și am crescut în carieră firesc și organic. Ajunsesem, înainte să plecăm, la o oarecare relaxare financiară, dar am fost tot timpul conștienți că viață noastră era o bulă și plăteam sume enorme să nu se spargă ecosistemul creat (sistem de sănătate privat, sistem de educație privat, două mașini etc). Conștientizam că nu vom mai putea susține financiar acea bulă, nevoile copiilor creșteau odată cu ei și la un moment dat vom ieși din zona de confort. În paralel, eram complet nemulțumiți de ce se întâmplă în RO cu clasa politică (vorbesc de perioada 2015-2019) – Colectiv, legile justiției, cazul Alexandrei și multe altele. Nu mai aduc în discuție puterea de cumpărare și câte eforturi făceam să putem avea un city break într-o țară europeană și un concediu pe an.
D: Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?
G.G. Cumva am avut mereu în subconștient ideea de a emigra, dar nu pot spune că am făcut ceva în acest sens. Eram foarte ok dacă m-ar fi luat cineva de mână să mă întrebe: dorești să pleci în Italia, ți-am asigurat un job acolo, te ajutăm cu locuință și toate cele necesare, tu nu trebuie decât să te urci în avion și să plătești, eventual. Evident că nu s-a întâmplat așa și atunci am rămas, ne-am construit bula de care povesteam mai sus și continuam să trăim. Aveam nemulțumirile noastre, dar nu aveam timp să ne organizăm pentru a lua viața de la zero. Probabil este important să precizez că nu am simțit niciodată că România este țara mea, fără de care nu pot să respir, dar ideea unui nou început automat mă aducea într-o zona de disconfort.
D: O decizie impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?
G.G. Long story short: Cumulare de factori 🙂 Nu a fost un moment în care să spunem: gata!, dar ne trebuia o reorganizare; copiii creșteau, ne loveam din ce în ce mai mult de sistemele de stat și cumva, fără să verbalizăm, știam că trebuie să ne agățăm de orice/prima oportunitate. And we got lucky. And … just like that, într-o zi de septembrie, în 2019, am primit un mesaj în Linkedin care începea așa: Would you like to move în Amsterdam? bla bla bla… Nu am citit acel bla bla, am vizualizat rapid și am văzut un link în finalul mesajului, de unde am dedus rapid că este virus și am închis. Am revenit ulterior, câteva zile mai târziu, am citit cu atenție tot, și mi-am dat seama că linkul era pentru self-programare către o primă discuție. Mi-am blocat un slot și de aici a început nebunia interviurilor. Tot timpul a fost pentru mine o joacă, mă gândeam ce se poate întâmpla rău și nu am crezut cu adevărat până nu am primit răspuns pozitiv și oferta. Scenariul aceasta a venit cu avantaje și dezavantaje, avantajele fiind clar relaxarea și deschiderea mea în timpul discuțiilor, dar dezavantajul a fost punerea în plan secund a deciziei de a pleca. Ne dorim noi cu adevărat să facem pasul ăsta? A urmat un back and forth între a emigra și a rămâne, ambele decizii venind cu mari plusuri și minusuri. Fast forward, am acceptat și în 01/01/2020 am avut bilete doar dus către Amsterdam.
D: Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?
G.G. Locuim de trei ani în Olanda. După primele șase luni am știut că a fost cea mai bună decizie. Nu am avut motive de răzgândeală în primele șase luni, dar ne păstrăm rezervați cu privire la viitor. Probabil că ne-am răzgândit de prea multe ori până să luăm decizia finală de a emigra și atunci am decis că plecăm cu mintea deschisă și ne dăm timp de acomodare.
D: Cum ați ales țara în care să emigrați? Ce a contat mai mult în alegerea asta?
G.G. Cred că în cazul nostru răspunsul este foarte simplu. Suntem norocoși. Am plecat într-o țară pe care nu o vizitasem nici în vacanță, și nu a fost o alegere. De aici a venit oferta. Dar acum, după ce am cunoscut oameni și culturi multiple, consider că a fost cea mai bună alegere și nu m-aș reloca.
D: Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România? Ce a durut mai mult?
G.G. Cel mai greu task a fost lupta cu incertitudinea. Altfel, putem oricând să vizităm, să ne întoarcem definitiv sau să rămânem conectați.
D: Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?
G.G. Familia ne-a susținut deciziile, poate nu au fost complet de acord, dar nu s-au opus vehement.
D: Cum a fost procesul birocratic de emigrare?
G.G. Uimitor 🙂 Am fost plăcut surprinși să vedem automatizare și ușurință în procesul birocratic. Nu am avut nicio problemă sau orice dificultate a existat, s-a rezolvat rapid și fără dosare cu șină sau vizite multiple la autorități/primărie. Ca fapt divers, ne-am cumpărat o locuință fără a merge la bancă și având doar o întâlnire face to face cu consilierul financiar și, evident, una la notar. Altfel, totul a fost virtual.
D: Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?
G.G. Aș spune că din prima lună am știut că a fost cea mai bună decizie, dar ne era frică să credem. Se spune că te acomodezi repede cu binele și așa a fost. Cred că cea mai dificilă parte a fost să mă acomodez cu work culture, să mă obișnuiesc cu aplicațiile de ultimă generație de care dispuneam la serviciu și să mă adaptez unui sistem sănătos de sănătate și educație (ai spune că e ușor, dar nu e – cred că funcționează similar cu traumele :))
D: A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România? 😊
G.G. Nu
D: Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?
G.G. De România ne leagă parte din familie și acesta este motivul pentru care revenim regulat. Cât despre țara adoptivă, ne-am acomodat rapid, avem o comunitate mare de prieteni și suntem cu adevărat fericiți aici.
D: Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?
G.G. Eu mă simt cetățean al țării adoptive, dar mai am un mic pas, limba. Nu este cea mai ușoară și facem eforturi în acest sens, dar recunosc, nu este prima noastră prioritate. Este atât de ușor să te descurci cu engleza, încât deprioritizezi automat limba locală.
D: Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?
G.G. Cred că în primul an mă durea sufletul (un fel de oftică) când vedeam infrastructura, sistemele de sănătate și învățământ din Olanda. Nu înțelegeam de ce nu putem aceste lucruri acasă. Vă puteți imagina Olanda ca o țară majoritar netedă (câmpie) și fără vreo formă de relief uimitoare, DAR atât de curată și aranjată încât este uimitor de frumoasă. Privind spre România, unde este și unde ar putea fi, rămâi trist și mut.
D: Ce faceți acum, cum e viața dvs acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?
G.G. Viața noastră s-a îmbunătățit considerabil, standardele noastre au crescut financiar și social. Nu este ceea ce am așteptat când am plecat, pentru că nici nu știam că există sisteme care chiar funcționează în lume, auzeam des expresia „nu fug câinii cu covrigi în coadă afară” și e parțial adevărat, dar dacă ești law abiding citizen ești cu adevărat răsplătit.
D: Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?
G.G. Ne-am întoarce doar în condiții de forță majoră, pe care nu le prevăd, dar nu știi niciodată…
Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri”
Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:
Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.
Frumos interviu! Ne bucuram sa facem parte din viata voastra aici! Hugs!