Alma: Viața mea din România era plină de activități, oameni dragi și frustrări pe care nu puteam să le ignor

După ce a încercat să schimbe câte ceva în România, Alma Cazacu a emigrat în Olanda, unde poate bea apă de la robinet, poate circula fără frică cu bicicleta și își poate duce copilul la școala ideală. Pare puțin, dar e de fapt tot ce contează.

Pe Alma am cunoscut-o acum mulți ani, nici nu mai țin minte câți, când am lucrat împreună într-un proiect cultural demarat de ea și câțiva prieteni ai ei, în Pantelimon. Majoritatea sunt acum emigrați. Era o idee care m-a surprins și captivat din prima: că cineva s-a gândit că și Pantelimonul ar merita niște evenimente culturale, de artă, nu numai centrul. Eu eram cu socialul, cu drepturile civile, cu subiecte din astea pe care ea le considera „hard” și aveam emoții că m-aș putea descurca să fac comunicare pentru un proiect cultural. La rândul ei, ea îmi spunea că i se pare greu și cool în același timp să te ocupi de lucrurile astea mundane, sociale, care-ți îngreunează viața dar ți-o pot face și frumoasă dacă poți să le rezolvi.

De-a lungul timpului ne-am mai intersectat, pentru că odată ce o cunoști pe Alma nu prea ai cum s-o scoți de la inimă. Ea e omul care s-a străduit să mă învețe să mânuiesc Photoshop. Mi-e rușine să spun ce s-a ales de acele cunoștințe dobândite cu greu de mintea mea deloc tehnică 🙂

De când a devenit mamă și-a suflecat mânecile și a început să se implice și ea în chestiile „hard” pentru că a văzut că nu se poate altfel. Spre deosebire de mămicile care (doar) se lamentează pe grupuri sau prin parcuri, despre cât de greu e să ieși cu un căruț de copil în Bucureștiul ocupat de mașini, Alma a înființat un ONG cu alte mămici și au început să pună presiune pe autorități să schimbe câte ceva. Au mers prin școli și au început să facă cursuri cu copii despre ce înseamnă un oraș accesibil tuturor și cum să facem să trăim împreună în el. În stilul ei, subtil și artistic, Alma a încercat să schimbe lucrurile din interior, că tot le reproșa cineva celor plecați că au preferat în mod laș să fugă la mai bine, deci nu ar avea dreptul să vorbească de rău țărișoara. Când și-a dat seama că schimbarea asta durează prea mult, a cedat insistențelor partenerului și au plecat.

Zilele trecute am tot avut în vizită prieteni care au copii (câte doi-trei). Interacționând doar câteva ore cu ei mi-am dat seama cât de obositoare și complicată este viața de părinte și cât de multă energie îți trebuie ca să funcționezi și în societate, nu numai acasă. Mi-am dat seama că i-am judecat greșit până acum pe părinți, considerând că ei ar trebui să fie primii care să se implice în treburile politice și sociale ale țării, pentru că au interesul să le lase copiilor lor o țară mai bună. Dar trebuie să fii un soi de supraom ca să mai găsești timp și energie și pentru asta. Probabil fiecare își găsește o bulă cât de cât mulțumitoare în care speră să funcționeze, iar cei care nu reușesc asta, și pot, își iau copiii și-i duc în altă țară, unde lucrurile funcționează. Alma a încercat și să schimbe lucrurile aici, dar în final a decis că pe termen de o viață de om e mai sigur pentru copilul ei să trăiască într-o țară gata schimbată. Nu poți, totuși, să nu te gândești cât de departe am fi ajuns și noi dacă toți părinții ar fi încercat la vremea lor să facă din România o țară pentru copiii lor.

Păsări de Haga

Acum Alma s-a alăturat și ea grupului tot mai mare de prieteni și cunoscuți de-ai mei care locuiesc la Haga, unde nu umblă câinii cu covrigi în coadă, însă zboară papagalii în loc de porumbei. Cândva o să fac un drum acolo, căci sunt așa de mulți încât cred că-mi va trebui vreo lună ca să-i vizitez pe toți.

Fotografiile îi aparțin Almei Cazacu și sunt făcute în Olanda. Deși încă mai trage spre România, cu sufletul, a ales să-și ilustreze noua viață doar cu fotografii din partea cealaltă a Europei.

Ca de obicei, la final găsiți chestionarele de completat, dacă aveți și voi o poveste de spus în seria Oameni care sfințesc alte locuri.

Podul lui Moise din Olanda, o imagine care ilustrează viața Almei de acum

Dollo: Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs aici? 

Alma Cazacu: Aveam o viață destul de bună în România. Am avut două ocazii serioase să emigrez, în trecut, dar am ales să rămân/mă întorc pentru a pune umărul la îmbunătățit lucruri în România. Așa că, din 2008, de când m-am întors din UK cu foarte multă energie pozitivă și chef de muncă, am încercat să fac cât mai multe „fapte bune” și profesional și social. Am făcut un ONG pe domeniul cultural cu niște prieteni, am încurajat dezvoltarea culturală a unei zone dormitor din București, am sprijinit mulți artiști și oameni ca noi care doreau să facă proiecte mișto pentru oraș. Am colaborat și internațional pentru a îmbunătăți și imaginea țării în afară. A fost frumos cât a durat. Sunt freelancer, ceea ce îmi permite destul de multă libertate de mișcare. Am lucrat și din vacanțe, dar asta a compensat cu bucuriile de după muncă (de ex. plimbările pe Bosfor după o zi petrecută cu ochii în laptop merită 100%). Acum șapte ani am născut și au început să se schimbe nevoile și lucrurile care mă interesează la locul unde trăiesc. După ce a apărut copilul a apărut și nevoia de a activa la nivel social altfel. În special pentru că abia acum realizam cât de nasol este că sunt mașini parcate pe trotuare și nu ai pe unde să circuli, aerul devenise mult mai poluat, era mizerie peste tot. Viața de părinte în București mi-a deschis ochii într-un mod dureros. Așa că am înființat un alt ONG, cu părinți prieteni de data aceasta, pentru a face viața copiilor în oraș mai bună. Ne-am implicat în administrația publică cât am putut de mult, am făcut campanii de educație civică. Avem rezultate, schimbări pozitive. Viața mea din România era plină de activități, oameni dragi și frustrări pe care nu puteam să le ignor.

D: Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?

A.C.: Gândul emigrării a apărut în momentul în care am epuizat căutarea școlii perfecte pentru copil (și pentru noi). Când mi-am dat seama că nu găsesc nicio variantă de școală care să fie nu doar mai bună decât ce am avut eu, ci ideală, cum am văzut că există în alte țări, am început să mă panichez legat de viitorul nostru și frustrările care urmau să apară. Școala ideală e modernă ca stil de predare, cu copii liberi și fericiți, care învață prin joacă și bine și mult, fără educatori limitați, frustrați și răutăcioși, cu multe activități complexe care să-i ajute să lege fenomenele între ele și sunt expuși unui mediu divers, internațional etc. Aș putea să spun mai multe despre școală, dar nu vreau să mă îndepărtez de subiect.

Parcare a la Haga 🙂

D: O decizie impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?

A.C.: Căutarea se întâmpla înainte de pandemie, după ce începusem de câteva luni să purtăm mască din cauza aerului poluat din oraș, nu mai putem aerisi casa fără să se umple de miros de gunoi și medicamente arse, oamenii agresivi, corupția care genera multe alte probleme. În aceste condiții eu tot insistam să rămânem și să mai căutăm soluții, iar partenerul meu voia să plecăm. Și fiindcă doream să mă asigur că vom face mișcarea corectă dacă plecăm, am început să strângem bani, ne-am făcut un plan de căutare a locului unde am putea să mergem.

D: Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?

A.C.: Am avut cam 3 ani cu totul de când a apărut gândul până când am plecat. Un an am pregătit totul, am căutat locul potrivit pentru noi. Dar eu am fost mereu „răzgândită”, nu voiam să plec, nu voiam să fiu departe de ai mei, și de lucrurile care îmi aduceau bucurie. Eram prinsă între problemele pe care le aveam, insistențele partenerului de a pleca și dorința mea foarte puternică de a rămâne legată de „locul meu” în ciuda faptului că nu mă simțeam bine, eram tot mai des furioasă și tristă.

D: Cum ați ales țara în care să emigrați? Ce a contat mai mult în alegerea asta?

A.C.: Inițial am încercat să găsim un oraș în provincie, poate Timișoara, poate Sibiu sau Constanța. Am mers în fiecare și am locuit în medie o lună ca să vedem cum ne-am simți ca localnici. Ne doream un oraș mai plăcut, liniștit, curat și cu o apă mare în apropiere. Când ne-am dat seama că vrem de fapt un oraș și mai evoluat tehnologic, cultural și administrativ, am început să facem o listă de orașe din Europa. Niciodată nu am vrut să ne mutăm altundeva decât în Europa, ca să păstrăm apropierea culturală, apropierea de „casă”. Cât nu putem să ne deplasăm nicăieri am petrecut mult timp pe Numbeo ca să comparăm costurile de trai, pe Google Street View sau pe site-uri imobiliare din diferite orașe pe care le mai știam. Când am putut să călătorim iar, am făcut un tur al orașelor din Europa care trecuseră de primele filtre. Am aplicat aceeași metodă ca și la turul din România, am locuit în ele cam o lună, încercând să fim localnici. Acest proces de obișnuire cu ideea de mutat, cu locurile noi, făcut treptat, m-a ajutat să pot să fac mutarea.

Drumul către orice fel de educație e lung, dar câteodată merită

D: Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România? Ce a durut mai mult?

A.C.: A fost foarte dificil pentru mine să mă desprind. Faptul că urma să fiu departe de ai mei a fost și încă este cel mai greu.

D: Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?

A.C.: Aș zice că ai mei încă oscilează între a crede sau a nu crede că am plecat. Cumva și eu simt același lucru. Am vrut să fie o încercare inițial, în urma căreia să ne hotărâm dacă rămânem plecați sau nu.

D: Cum a fost procesul birocratic de emigrare?

A.C.: Ca proces birocratic aș zice că a fost destul de lin. Multe lucruri sunt puse la punct foarte clar în vest. Pe partea română încă mai avem de rezolvat lucruri. Fiecare persoană, de la diferite instituții, pe care o întrebăm ce avem de făcut, ne dă altă soluție, deci răspunsurile sunt încâlcite, site-urile nu prea funcționează și tot așa.

D: Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?

A.C.: Cred că „greul” a fost în primele 2-3 luni, când a trebuit să ne mutăm lucrurile, să mobilăm, să ne obișnuim cu noua școală ideală de care suntem foarte mulțumiți 🙂 Nu prea ne place mâncarea de aici deci am început să gătesc, mai ales ce știam că ne place, mâncăruri românești sau inventate. Bem apă de la robinet, ceea ce ne place foarte tare. M-am obișnuit să circul cu bicicleta zilnic, chiar am învățat să semnalizez fără să îmi pierd echilibrul. Ce merge încă greu este învățarea limbii, dar am început să lucrez mai mult la asta și simt evoluția.

Pâinea „tare” a emigrantului – imagine dintr-o expoziție

D: A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România? 😊

A.C.: Nu 🙂 Am zis că ar fi trebuit să plecăm mai devreme poate, dar e bine pentru noi că am făcut acest pas. Fac naveta destul de des, ca să rămân aproape de cei dragi, deci sunt între 2 luntre.

D: Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?

A.C.: Cu siguranță ne leagă familia și prietenii de România. Deși dintre prieteni mai sunt cam jumătate rămași în țară, restul sunt prin lume. Partea bună este că acum ne e destul de ușor să ne vizităm, fiind relativ aproape de cei plecați.

Și pisica Iuni e fericită acolo

D: Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?

A.C.: Sunt un cetățean internațional, cu drepturi ca toți ceilalți cetățeni europeni. Votez în noua țară unde am dreptul, în România voi continua să votez când trebuie. Localnicii vecini ne consideră străini, dar văd că ne-am adaptat foarte bine, deci nu avem probleme cu nimeni. Nu ne-a strigat nimeni pe stradă „imigranților!!”. Cum de exemplu în România ne-au strigat diverși „comuniștilor!!” doar pentru că am făcut lucruri care aici sunt perfect normale – cum ar fi să atragi atenția cuiva care încalcă legea.

D: Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?

A.C.: Am un cocktail de emoții când mă gândesc la România. Ce doare este că nu pot fi aproape de ai mei când vreau și probabil că asta nu trece.

La plajă la Marea Nordului

D: Ce faceți acum, cum e viața dvs acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?

A.C.: Este foarte ok, mai bine decât mă așteptam. Cel mai frumos este că sunt mai liniștită. Aici nu se grăbesc oamenii, sunt politicoși și zâmbesc pe stradă. Nu mai am un nivel de trai ok doar la mine acasă, ci oriunde merg în locurile publice, ceea ce face să merite efortul mutării.

D: Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?

A.C.: Chiar nu ar fi absurd să ne întoarcem. Dacă familia are nevoie de noi este posibil să revenim, poate doar pentru perioade mai lungi, nu neapărat definitiv. Doar am stabilit că suntem cetățeni ai lumii, nu?

Alma va avea întotdeauna o mână întinsă către România

 


Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri

Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecațilorrămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:

Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.

Păsări de Haga

Etichete: , , , , ,

5 comentarii la “Alma: Viața mea din România era plină de activități, oameni dragi și frustrări pe care nu puteam să le ignor” Subscribe

  1. Stelian 09/06/2023 at 01:48 #

    Va puteti inchipui? Aceasta doamna in loc sa serveasca interesele romanilor va ajunge aproape sigur, in opinia mea, sa serveasca interesele altor comunitati in Olanda sau unde o vor mai duce pasii.
    Si ca dumneaei sunt mult, mult mai multi.
    Doamna Dollores a ales bine subtitlul: oameni ce sfintesc alte locuri.

    • cititor 09/06/2023 at 06:40 #

      Sa servească interesele? Dacă citim articolul, aceasta doamna a încercat sa servească România probabil mai mult ca mine și dumneavoastră.
      In plus, viața oamenilor se rezuma la a servi interese doar la televiziunilor de neștiri din România.

      • Dollo 09/06/2023 at 08:20 #

        Cred că domnul Stelian e ironic, el însuși fiind emigrat în Canada 🙂

        • Stelian 09/06/2023 at 12:54 #

          Nu, deloc! Sunt admirativ! Pentru ca doamna s-a implicat in diverse activitati civice, dorind sa schimbe ceva, ceea ce eu am facut intr-o masura mult mai mica acolo.
          Adica acesti oameni s-au lovit mult mai mult decit mine de autoritati si indiferenta lor. Si daca ei ai decis sa o taie, cu atit mai mult ma bucur de decizia mea…

      • Stelian 09/06/2023 at 16:25 #

        Poate eu am ramas la un nivel prea in urma al limbii, dar daca locuiesc undeva si cineva militeaza pentru un parc in zona unde stau sau pentru a nu se taia copacii dintre blocuri sau pentru a instala un semafor, acea persoana sau acel grup imi apara si interesele mele. Acesta e sensul a ceea ce am scris. Da, extrapolind ajungi la Romania.

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Cum s-a făcut de am aflat povestea Amitei Bhose

AmitaBhose_Vaideeni1980

Fascinanta istorie a unei indience care s-a îndrăgostit de România citindu-l pe Eminescu, a lăsat familie și avere în urmă și a venit să trăiască în comunismul fără apă caldă și curent în căminele din Regie.

Dacă ai vrea să trăiești doar atât cât poți

maini

Când mai vedeți reclame cu bătrâni râzând cu toată placa într-o lumină caldă, solară, să știți că ăia nu sunt nici români, nici la azil. Și poate nici așa bătrâni 😉

Dubița albă din Vitan, monumentul neputinței poliției și Primăriei sectorului 3

Celebra dubiță abandonată în fața Poștei Vitan

O dubiță zace de câteva luni încurcând traficul din Vitan. Poliția locală știe, dar nu are platformă de ridicat, Poliția rutieră o filmează și-l amendează pe proprietar, Primăria Capitalei zice să apelăm la țiganii care fură fier vechi, să fure și mașina abandonată.

Din câte încercări reușește un nevăzător să intre la metrou

florin georgescu metrou2

Din cel puțin două, la fel ca noi ăștia care nu nimerim să băgăm cartela cum trebuie în noii turnicheți. Asta de când s-a lansat aplicația gratuită Tandem acces, care le permite nevăzătorilor să folosească metroul ca toată lumea

Recursul la argumente

ilusion

De ce în 2017 e nevoie să le explici unora că oamenii sunt egali în fața legii și au aceleași drepturi indiferent de rasă, sex sau etnie – pentru că la televiziunea națională vine un avocat al poporului și neagă Holocaustul, și nimeni nu-l contrazice, deși avem și o lege care-l face pasibil de pușcărie pentru asta.

Cu prejudecățile la Roma

Vaticanul după ploaie

Cum am cheltuit pensia pe o lună a mamei la o masă de fițe la Pierluigi în Roma