R.V. a completat chestionarul întorșilor în țară, lăsând în el câteva ancore care m-au provocat s-o trag mai mult de limbă. Așa am ajuns să aflu una dintre cele mai interesante povești dintre cele publicate în seria asta cu emigrații, rămașii și întorșii în țară: povestea familiei din care primul care a plecat a fost bunicul, în interbelic, iar de la el mulți i-au reeditat experiența.
Bunicul lui R.V. a fost un oier ardelean care a avut teribilul curaj să-și lase nevasta tânără cu doi copii mici acasă, în Săliște, și să traverseze oceanul (cu vaporul) ca să păzească oile unui american la „Dârlogi” – de fapt Deer Lodge, Montana 🙂 Asta era înainte de 1920. Întors în țară, omul și-a văzut agoniseala americană anulată de falimentul unei bănci românești, așa că după niște ani a luat iar calea Americii, ca să facă alți bani. Cu banii agonisiți a doua oară și-a cumpărat o casă trainică în Săliște, în care și-a dus zilele liniștit, până când a murit, în anii 70, și în care îi locuiesc azi nepoții.
După cele două descălecaturi americane ale bunicului, la finele anilor 1990 și nepoata lui a ajuns în țara tuturor posibilităților, dar ca profesoară. Nici ea n-a vrut să rămână acolo, fiind mai degrabă legată de pământul românesc. Dar a vrut să vadă dacă poate și și-a dovedit că nu e mare lucru. Acum fiica ei, avocat la New York, a rămas să vadă dacă o mai trage sau nu ața înapoi.
Nimic nu e bătut în cuie, cu excepția trecutului, care în cazul familiei lui R.V. este impresionant. Din discuțiile noastre pe marginea fotografiilor trimise pentru această poveste am aflat și că unchiul oierului săliștean, ajuns în Montana în secolul trecut, a fost Onisifor Ghibu, român mare despre care unii dintre noi am învățat la școală. E drept că nu-mi mai aminteam decât numele, de aia e bine că există wikipedia.
Carevasăzică, profesorul, filosoful, publicistul, academicianul Onisifor Ghibu, prigonit de comuniști pentru că a militat pentru întregirea României, a avut (în numeroasa lui familie) un nepot curajos care a mânat oile pe două continente, o strănepoată care i-a învățat engleza pe americani și canadieni și o stră-stră-nepoată care acum le apără drepturile americanilor. O fi ceva prin America aia de tot au nevoie de ajutorul nostru 😉

Întâlnirea neamului Ghibu la 1925 – mama lui R.V. este cel mai mic copil din imagine, unchiul Onisifor este în centru
Dollo: Cum era viața dvs în România înainte de a pleca din țară?
RV: Am fost o norocoasă mereu. Singură la părinți, născută în anii ’50 într-o familie de intelectuali, într-un oraș mare din Ardeal, am avut mereu totul, parcursul meu a fost cel obișnuit: școală, facultate, job, doctorat, căsătorie, copil, divorț, schimbarea profesională în bine după’ 90, călătorii, muncă și satisfacții.
D: De ce ați hotărât atunci să plecați (a fost un factor declanșator sau mai mulți)? Cum a fost procesul de emigrare, cum ați ales țara? Vă gândeați că va fi definitiv sau era doar o încercare?
RV: Nu am avut niciodată dorința sau intenția să plec definitiv din țară, unde aveam tot ce doream: familie, prieteni, cultură, satisfacții profesionale. Îmi amintesc cu neplăcere doar sfârșitul anilor ’80, cu frigul din casă, lipsuri materiale și copil mic. Am întâmpinat „schimbarea” din 1990 cu mult entuziasm și speranță.
Am prins „ultima barcă”, profesional (aveam 40 de ani deja), și am luptat tot deceniul 1990 pentru schimbări pozitive în educație, unde îmi desfășuram activitatea. În 1999 am câștigat o bursă de cercetare de 3 luni (Fulbright) în SUA. Nu m-au tentat niciodată Statele Unite, dar am ajuns acolo, în Detroit, cu fiica mea de 17 ani.
A fost o experiență interesantă, și am primit o ofertă de prelungire. Unul, apoi încă doi ani, pentru a preda la universitate acolo. Fiica mea s-a întors în țară și a terminat liceul, locuind cu bunica, eu petreceam anual trei luni de vară acasă cu ele, fără gânduri de emigrare.
Apoi a venit schimbarea: fiica mea a aplicat la universități americane, a primit oferte și a acceptat-o pe cea mai bună. A revenit în SUA după Bacalaureat, ca studentă. Viza mea americană expira, însă, după maximum trei ani, iar eu doream să rămân „aproape” de copil, deci, am hotărât să încerc emigrarea în… Canada, care se afla la 15 minute distanță.
A mers repede, aveam calificările dorite, predam limba engleză, și după ce am primit rezidența m-am mutat în țara vecină, continuând o vreme să fac „naveta” în SUA. Apoi, am găsit o catedră la un colegiu canadian, unde am rămas 9 ani.
D: Cum a fost adaptarea la noua țară? Plusuri, minusuri. Ce ați făcut acolo, cum ați fost tratată etc.
R.V.: Nu a fost greu, vorbeam și predam limba, exista și o comunitate românească mare în zonă, veneam anual în țară, nu m-am rupt deloc de România. Am predat mereu, nu am avut probleme deloc dar….. nu eram acasă, chiar și după ce am cumpărat o căsuță acolo. Viața era searbădă, fără mari satisfacții, dar era…. OK.
D: Ce v-a lipsit cel mai mult din viața de aici, cât timp ați fost acolo?
R.V.: Doar acolo am realizat ce bine o dusesem aici, deși aveam același standard de viață, aceeași profesie, mulți prieteni și cunoștințe. Mă întrebam uneori cu voce tare: „what’s a nice kid like you/doing în a place like this”??! 🙂 Nu eram ACASĂ!
D: Cum se vedea România din afară și cum ați receptat-o când v-ați întors? Au corespuns/s-au suprapus imaginile?
R.V.: Veneam anual acasă, unde mă aștepta mama în vârstă. De fiecare dată, în Cluj, mi se părea că am ajuns la Viena, după ce plecam din orășelul canadian unde locuiam. Când m-am întors era mai bine decât cu 12 ani înainte, când plecasem.
D: Ce a contribuit la decizia de întoarcere? A fost la fel de greu să vă întoarceți pe cât a fost ca să plecați inițial din țară?
R.V.: După ce m-am recăsătorit, soțul meu, român, a venit în Canada. Avea 55 ani și a găsit job ca inginer după câteva săptămâni de căutare, deși era recesiunea din 2008. Nu i-a plăcut viața acolo și s-a întors în țară după mai puțin de trei ani. La fel și eu, după ce am lichidat gospodăria și m-am pensionat, în anul în care fiica mea termina studiile. Nu a fost greu deloc, a fost normalitate și bucurie să revin acasă. Mă săturasem de platitudinea vieții într-o nouă țară socialistă 🙂
D: Cum vine asta, Canada țară socialistă?
R.V.: Sunt multe de spus. La colegiu, la început m-a amuzat ideea de grevă, pichet de grevă, ședințe cu „comrades în solidarity”, pentru mine era un deja vu, dar ei vorbeau serios. Eu nu puteam. În provincia Quebec era și mai și, noroc că francofilii erau departe 🙂 Eram sătulă de lozinci, localnicii aveau complexe de superioritate (mai culți) și de inferioritate (mai săraci), decât americanii, atitudine condescendentă și bârfitoare pe la spate față de noii veniți, era o mentalitate de târgușor muncitoresc, cu bere în Pub și cazinou în weekend. Restul era doar o mare plictiseală și viață searbădă. Pe scurt: RSC, adică Republica Socialistă Canada…
D: A fost și o problemă de adaptare la comunitate, fiind singură, poate? Vă lipseau oamenii de acasă?
R.V.: Cred că în Windsor, Ontario, unde am locuit, aveam mai mulți prieteni/cunoștințe români pe metru pătrat decât aici, comunitatea românească de acolo fiind mare și activă. Mama a fost uimită de „mica Românie”, în cele trei luni când m-a vizitat, la 85 ani. La piață, biserică, prieteni, tv, telefon auzea doar limba română, fiind vacanța mare. A doua oară nu a mai venit, că „văzuse tot”.
Poate aveam eu termen de comparație de acasă, poate doar nu îmi găseam locul, ce sa zic… Adevărul e că viața de acolo era bună și sigură, mai ales pentru cei care veneau din zone sărace sau de război, nu pentru europeni cu fițe și tradiții, cum eram eu. Oricum, eu nu venisem cu planul de a rămâne acolo for ever, a fost doar o etapă a vieții mele, în care mi-am dovedit că dacă vreau, pot.
Asta, experiența profesională, prietenii noi, călătoriile și un adaos bunișor la pensie, dar și un pașaport canadian, acestea au fost câștigurile mele.
D: Ați avut nevoie de readaptare în România, la întoarcere? A durat sau a fost ca îmbrăcarea unei haine vechi, comode, în care v-ați regăsit?
R.V.: Nu a fost greu, nu a durat deloc, a fost bucuria întoarcerii ca tânăr pensionar, proiecte, călătorii, reîntâlnire cu cei dragi. Nu m-am regăsit pentru că nu mă pierdusem vreodată.
D: Ce spun prietenii, familia, despre parcursul ăsta? ce au spus la plecare, ce spun acum?
R.V.: Nu prea m-a interesat părerea altora și mă amuzau întrebări de genul: „nu îți este dor de Toronto?”. Deloc, deși am amintiri plăcute, a fost doar o etapă.
D: Cum e viața dvs acum, aici? Sunteți mulțumită cu alegerea făcută sau vă pare rău? Ce sfat i-ați da unuia care vrea acum să plece din țară?
R.V.: După 12 ani petrecuți peste ocean și alți 12 acasă, după revenire, la 70+ ani, avem o viață plină, la oraș și la țară, în zona cea mai faină din România, în Mărginimea Sibiului (Săliște) și la Brașov. Călătorim, avem activități la oraș și sat, familie și prieteni. Singurul regret este că nepotul trăiește la mii de km distanță de noi.
Nu dau sfaturi, dar convingerea mea este că cei care se descurcă bine în țară, au o meserie și cunosc limbi, se vor descurca bine și în altă țară. Satisfacțiile și fericirea, asta e altă poveste, care variază de la individ la individ.
D: Cum ați defini patriotismul?
R.V.: E un fel de iubire necondiționată și acceptare, cu bune și cu rele, a locului în care te-ai născut, așa cum îți accepți părinții și copii. Nu e mare filozofie, e doar un sentiment firesc. Dar a trebuit să stau departe, ca să îl înțeleg. Într-un fel am repetat istoria familiei, bunicul meu matern a fost și el plecat în America în perioada interbelică, eu am fost după 90, iar viața îmi arată să istoria se tot repetă, acum cu fiica mea.
D: Bunicul a fost un ardelean în America, așa ca în filmele cu Ilarion Ciobanu și Ovidiu Iuliu Moldovan?
R.V.: Da, noi locuim acum în casa cumpărată de bunicul matern, în perioada interbelică, cu banii aduși după ani de oierit în Montana, la „Dârlogi”, cum zicea Moșu, adică Deer Lodge 😊 Bunicul a fost născut în Mărginimea Sibiului în 1881 și a plecat spre America să facă bani. „America, țară bună/unde toți proștii s-adună”, cum zicea el la bătrânețe. A plecat singur, pe la 30 de ani. A lăsat acasă o soție și doi băieți mici.
Deși majoritatea românilor plecați atunci mergea la lucru în fabrică, la Detroit sau Chicago, el a ales varianta „ecologică”, la care se pricepea mai bine: păstor în „pustiurile Montanei”. A stat ani de zile doar cu oile, câinii și pistolul. „Bass-ul” îi aducea/trimitea săptămânal provizii, ziare românești și orice își dorea, iar o dată pe lună pleca la Helena, în capitală, la distracție, o zi, două.
După câțiva ani, s-a întors acasă cu banii economisiți, dar Banca Albina din Sibiu a falimentat și din banii agonisiți inițial în America a cumpărat atunci doar o…. mașină de cusut Singer, pe care o mai păstrez și acum.
După asta Moșu’ s-a hotărât să plece înapoi. A ajuns la Hamburg, de unde trebuia să ia vaporul, dar a fost trimis înapoi, pentru că vapoarele nu plecau o vreme. S-a întors la Săliște și a „programat-o” pe mama, născută în 1921. A văzut-o de abia când s-a întors din America. Ea avea 7 ani, iar el a cumpărat o casă și pământ cu banii aduși de data asta.
Multă vreme a dormit și aici, în România, cu pistolul lângă el, ca în Montana, iar când auzea ceva zgomot afară ieșea și striga „cine ești, mă?”. Când au venit comuniștii a dispărut pistolul („nu mă întrebați ce am făcut cu el” – ne răspundea bunicul).
D: Wow, ce poveste! Și în ăștia șapte ani, ce știți, a ținut legătura cu bunica? Mă gândesc că ar fi putut, femeia, să-i facă și vreo pomenire dacă nu afla nimic de el șapte ani… Există vreo corespondență, ați consemnat pe undeva amintirile lui? Cred că ar fi tare interesante de citit.
R.V.: Sigur au ținut legătura, dar din păcate nu s-a păstrat nicio corespondență. Bunica a murit devreme, pe la 40 de ani. Bunicul a trăit în casa lui și a murit când eu aveam 16 ani. Din păcate la vremea aia eram interesată mai mult de muzica Beatles-ilor decât de amintirile lui, și complet neinteresată de America. Copiii ciobanului au făcut școli bune, au devenit medic, director de bancă și farmacistă. Prin 2009, când am reparat acoperișul casei, muncitorii au găsit în pod o cutie cu gloanțe Colt. Le-am declarat la poliție, care a umblat după mama, la Cluj, să o întrebe dacă știa de ele.
Asta a fost povestea unui ardelean în Montana, unde există și acum un izvor cu inscripția „izvoru’ lui Ioan Babă”. Casa cumpărată de el a devenit „moșia” noastră, pentru o bună parte a anului. Periplul meu nord american, urmat de revenirea în țară, la pensie, a fost episodul doi al serialului de familie.
Episodul trei a fost plecarea fiicei mele la facultate, în 2001, începutul carierei de avocat și viața ei în New York, din ultimii 20 ani.
Episodul patru, nepotul de 4 ani, româno-egiptean, care știe să spună doar „ce faci?”, dar vorbește cursiv engleza și franceza. Cine știe ce va urma 😊

Întâlnirea neamului Ghibu în 2016 – mama lui RV este doamna în scaun rulant, iar bărbatul cu baston este vărul ei, Emil Ghibu
Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri”
Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:
Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.
minunata povestea dumneavoastra intinsa pe mai multe decenii