Antoaneta: E ușor să pleci, mai greu e să te regăsești și să-ți construiești viața în altă parte

Povestea unor emigrări succesive și a omului care a luat-o de la zero de mai multe ori, până când și-a găsit tihna.

Probabil Antoaneta s-a numărat printre primii care au răspuns întrebărilor din chestionarul despre emigrare, dar am ajuns eu greu la povestea ei, apoi a durat și mai mult să ajungă ea din nou la mine, cu pozele 🙂 În cele din urmă am reușit să ne adunăm și iaca rezultatul. Antoaneta pare să fie personajul cel mai plimbat în spațiu și timp, într-o continuă căutare a locului și rostului. După 20 de ani de peregrinări, pe vase de croazieră, Canada, Europa și retur, pare că s-a stabilit în cel mai tihnit loc cu putință – Portugalia. Acolo unde visăm toți să ne lăsăm oasele la soare, la pensia aia pe care nu știm dacă o mai apucăm 🙂

Dintre toate experiențele ei se desprinde această concluzie care cuprinde o lume de trăiri interioare: e ușor să pleci, mai greu e să te regăsești și să-ți construiești viața în altă parte. Iar Antoaneta pare că știe destul de bine cum e s-o iei de la zero de mai multe ori.

Iată și o cronologie a venirilor și plecărilor Antoanetei, ca să putem urmări firul epic mai ușor în povestea de mai jos:

– 1974 – 2001 – București, România, cu stagii de 3 luni în Lisabona și Istanbul și o lună în Atena în 1997
– 2001 – 2004 – vase de croazieră în Caraibe, cu plecare din Miami, 10 luni pe an – asistentă turiști nevorbitori de engleză
– 2004 – 2010 – emigrare în Canada, master cu trei luni de cercetare de teren în Uruguay
– 2010 – București și plecare la Barcelona
– 2011 – Barcelona
– din 2012 – Lisabona, apoi Cascais, Portugalia

București, copilărie, Parcul Carol

Dollo: Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs aici?

Antoaneta: Aveam o viață relativ bună, eram coordonator de relații publice la un hotel de lux în București, unde practic mă ocupam de tot ce însemna promovare, marketing și relații de presă. Locuiam cu mama și sora mea într-o casă veche și frumoasă, cu tavane înalte și decorate și sobe de teracotă. M-am născut și am crescut în București, aproape de parcul Carol. Mergeam la spectacole, festivaluri, făceam vacanțe (modeste, stăteam la hosteluri sau prieteni) în Europa. Salariul însă era destul de mic și nu aveam perspective de creștere profesională în organizație din poziția mea. Fusesem invitată la interviu pentru un post de ofițer de presă la o multinațională de produse de larg consum, cu salariu mult mai bun și mi-am dat seama că nu-mi doresc să promovez detergenți și ciocolate. Am acceptat în schimb un post la recepție pentru o companie de vase de croazieră care navigau în Caraibe.

D: Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?

Antoaneta: Din copilărie, sunt născută în 74, am crescut în anii 80, se vorbea mult de plecare la noi în casă, aveam rude din partea bunicii în Germania și Italia, tatăl ei era sas și mama jumătate italiancă, erau amândoi din Buzău.

D: O decizie impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?

Antoaneta: Eu sunt un caz special, am plecat de mai multe ori, în 2001 să lucrez pe vas, în 2004 am emigrat în Canada (aș fi vrut în Italia, dar legal era foarte greu, am încercat să mă înscriu la un master și din cauza birocrației din România și Italia am renunțat), în 2010 am stat în țară cinci luni și m-am mutat la Barcelona, de unde m-am mutat în 2012 în Portugalia. Am plecat pentru că-mi doream alte oportunități profesionale și de viață. Aveam prieteni de vârsta mea în Italia și Franța și vedeam cum trăiesc ei, cum studiază, cum călătoresc, ce nivel de trai au. În anii 90-2000 în România veniseră mulți străini să creeze și să administreze diverse companii, uneori mai puțin pregătiți decât românii pe care-i aveau în subordine, dar mult mai bine plătiți, mă enerva situația asta. Am plecat în Canada pentru că în 2004 încă era nevoie de vize pentru alte țări din Europa, nu voiam să mă simt o europeană de calitatea a doua. În Canada esticii nu erau stigmatizați, erau europeni și gata.

D: Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?

Antoaneta: Da, dar perspectiva de a nu pleca era mai rea, însemna lipsa de orizont pentru mine.

La muncă pe un vas de croazieră

D: Cum ați ales țara în care să emigrați? Ce a contat mai mult în alegerea asta?

Antoaneta: Canada, cum am scris, primea ușor emigranți, era suficient să ai studii superioare și să știi una dintre limbi (eu vorbeam fluent și franceza și engleza și aveam experiență în companii globale), în Europa nu se putea pleca așa ușor atunci. Când am plecat la Barcelona în 2010 am ales frumusețea orașului, marea, și limba, pe vas mi-am perfecționat spaniola cu latino-americani și spanioli, și am continuat în Canada, unde aveam prieteni veniți din Norvegia până în Argentina, efectiv din toată lumea. La Lisabona am ajuns a doua oară cu munca în 2012, mai lucrasem aici în stagiu în 1997, și învățasem portugheza, am primit o ofertă de muncă și am acceptat-o, cunoșteam orașul, încă mai aveam câteva prietene aici, clima e bună și e aproape de ocean, m-am tot gândit și răzgândit dacă să plec din Barcelona. Dar oferta de muncă (marketing cultural) era irezistibilă.

D: Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România? Ce a durut mai mult?

Antoaneta: A durut mai mult depărtarea de familie și prieteni, de casa frumoasă din centru, abandonarea unui anume statut social. E totuși mai ușor să pleci, mai greu e să te regăsești și să-ți construiești viața în altă parte. Tata s-a prăpădit la un an după plecarea mea, chiar dacă nu locuisem cu el (mama a divorțat când eram mică) a fost foarte dureros. Mi-era teamă permanent pentru mama. M-am întors din Canada pentru că eram prea departe și între timp România intrase în UE și puteam locui unde doream. Nu mi-a fost teamă s-o iau de la început încă o dată după experiența canadiană.

Înapoi în România

D: Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?

Antoaneta: Să-mi trăiesc viața, și mama, și tata. Mama și-a dorit mereu să plece și nu a putut din cauza celor două fiice. Deja când am plecat pe vas am făcut primul pas în direcția plecării definitive. De plecat am plecat singură, la 27, 30 și 36 de ani.

D: Cum a fost procesul birocratic de emigrare?

Antoaneta: Pentru Canada lung (cam 36 de luni) dar nu dificil. Pentru Barcelona și Lisabona – românii nu mai emigrează în Europa, se mută, ca de la București la Cluj. Te duci și te înregistrezi ca cetățean european rezident și gata, apoi urmează siguranța socială, centrul de sănătate, direcția taxe și impozite. Ca orice alt cetățean european.

D: Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?

în Canada

Antoaneta: În Canada a fost greu, mai ales să-mi găsesc primul loc de muncă. Când ești emigrant proaspăt sosit nu ai „experiență canadiană”. Deși știam ambele limbi, deși am început să-mi fac prieteni români și străini destul de ușor. Mi-a luat vreo patru luni, între timp a fost și Crăciunul când am fost tare deprimată. Dar am scos-o la capăt până la urmă, după primul job mai greu, care era și departe de centru, am avut și o perioadă de șomaj, apoi a fost bine, am câștigat tot mai mult, când am plecat lucram la o organizație internațională, dar tot nu eram mulțumită, pentru că era un job administrativ, și eu voiam ceva mai creativ. Până la urmă mi-am făcut și masterul la Montréal, mi-a plăcut enorm, foarte diferit de sistemul de învățământ din România, care nu prea te stimula să-ți pui mintea la contribuție. Și la Barcelona a fost greu la început, în 2010 încă se resimțea criza din 2008, dar după 7 luni am găsit tot la o organizație internațională, cu un sediu superb, într-un parc. Și în Lisabona a trebuit să o iau de la zero după vreun an, și a durat un an până să găsesc de lucru. 2013 a fost un an extrem de greu, în care am schimbat mai multe camere de închiriat, aveam aproape 40 de ani, mă uitam la viața mea și mă apuca disperarea.

 

D: A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România? 😊

Antoaneta: Da, de mai multe ori, dar îmi trecea.

D: Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?

Antoaneta: De România – limba, familia, cultura (merg mereu la expoziții și la teatru când vin), natura, munții mai ales, și prietenii. Cu unii foști colegi de facultate m-am împrietenit în ultimii ani chiar. Din 2020 ne vedem cu gașca de câte ori vin. Mama este cea mai bună prietenă a mea dintotdeauna iar pentru nepoții mei sunt mătușa Mary Poppins. De Portugalia mă leagă familia mea de aici (am un partener portughez de 8 ani), blândețea climei și a oamenilor. E o țară tihnită, față de iubitul meu București nevrotic.

La Lisabona cu familia La Lisabona cu mama

D: Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?

Antoaneta: Un cetățean european stabilit în altă țară europeană. Diferit evident față de oameni care nu au locuit niciodată în altă țară. Am cunoscut în Portugalia mulți oameni ca mine, care au locuit deja în alte 2-3 țări înainte. Cine sunt ceilalți? Evident că opinia oamenilor nu este uniformă.

D: Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?

Antoaneta: Da, ceea ce se numește mixed feelings, sentimente amestecate. Iubesc România, iubesc Bucureștiul. Mi-e dor. Asta nu se schimbă.

D: Ce faceți acum, cum e viața dvs acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?

Viața în Portugalia

Antoaneta: Nu știu exact ce așteptări aveam, nu credeam că mă voi muta din Lisabona, dar locuiesc de aproape șapte ani lângă ocean, într-un orășel foarte frumos și liniștit, cu excepția lunilor de vară când e invadat de turiști și localnici, care vin toți buluc la plajă din alte localități apropiate, inclusiv Lisabona. Merg pe jos la plajă, la piață, în parc, am în jur multă verdeață, ba chiar și oi, pe valea unui pârâu cu grădini de legume, lămâi și portocali. Merg des în Lisabona să mă văd cu prietenii, la teatru sau la film. Lucrez de acasă de doi ani, pentru o asociație europeană (ONG). Organizez și trei evenimente pe an pentru ei, vin cam o sută de persoane, în diverse orașe europene. Sunt bine.

D: Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?

Antoaneta: Dacă mama, sora, fratele sau nepoții mei ar avea nevoie de mine.

Antoaneta

 


Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri

Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecațilorrămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:

Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.

Etichete: , , ,

4 comentarii la “Antoaneta: E ușor să pleci, mai greu e să te regăsești și să-ți construiești viața în altă parte” Subscribe

  1. Badea V. 29/06/2023 at 22:39 #

    Antoaneta sfinteste orice loc in care s-ar duce. Daca mâine ar merge pe Marte cu echipa lui Elon Musk, poimâine ar face pe Marte un teatru, un grup de prieteni și o galerie de artă. Cel puțin.

    • Antoaneta 02/07/2023 at 10:58 #

      De, bade, dacă nu m-a chemat nimeni pe Marte… Mulțumesc pentru gând.

  2. Gigi 30/06/2023 at 19:32 #

    Am citit povestea Antoanetei ,atâtea plecări și locuri de munca schimbate ….Cum poate sa o ia de la zero cu oameni străini, colegi de munca noi ?Nu as putea.

    • Irina Paris 08/07/2023 at 11:41 #

      Anto are un suflet cald fãrã invidii, rãutãți şi ranchiune. Cei din jurul ei o iubesc pentru asta şi are prieteni oricãnd dispuşi sã-i dea o mãnä de ajutor. Mama Irina

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Rulată Germania

marcela

Cum mi-am înscris mașina nemțească în România și am trăit să povestesc despre asta

Scrisoarea pe care n-a mai primit-o Eugen Ionescu

dosarul-profesorul

Povestea profesorului Ion Nițulescu – un „element dușmănos” față de orânduirea socialistă – și a delatorilor săi, dintre care numai securistul șef mai trăiește azi bine mersi, măncându-și pensia într-o vilă somptuoasă chiar în satul natal al victimei sale

Regrete eterne fără semnul exclamării

Discuție despre pronumele de politețe pe marginea unei jerbe mortuare în Piața de flori George Coșbuc: se zice „nu vă vom uita niciodată” sau „nu te vom uita, fată?” 😉

Doctorul cu 2000 de pacienţi şi 350 de oi

doctorul

Medicul Emil Crişan a făcut medicina de drag, dar a moştenit şi dragostea de animale de la strămoşii săi, aşa că azi îşi împarte priceperea între oameni şi animale.

Biblioteca națională s-a deschis, dar nu funcționează

Biblioteca Națională Samsung

Biblioteca te păcălește că-ți face legitimație online, dar nu ți-o face decât la sediu, îți zice pe site că are anumite cărți, dar în depozit ele nu există, și nu împrumută cărți acasă. Niciodată. Avem un sediu ultracentral și modern de 100 de milioane de euro, doar ca suport pentru o reclamă Samsung deocamdată.

Casa Becali, fostă Groza, fostă Auschnit, fostă Manu

casa becali

“Intrați, bey, fotografiați ce vreți voi, vizitați tot, mi se rupe! O să văd eu ce-o să scrieți după aia, dacă sunteți cu sufletul curat… Intrați, faceți ce vreți, numa’ să nu furați!”. Așa ne-a primit Gigi Becali în curtea casei sale din Aleea Alexandru nr.1