L. e o fată de oraș. Îi plac tramvaiele, să le audă și să le simtă cum îi trec prin fața ferestrei, îi place viața vibrantă de metropolă, îi place chiar Bucureștiul mai mult decât Toronto. Este complet opusul meu, de exemplu, dar în pofida acestor diferențe s-a întâmplat că ne-am găsit ceva în comun: cărțile și de multe ori felul în care vedem, receptăm ce scrie în ele. La clubul de carte, care de când cu pandemia a devenit aproape global, ne adunăm, care din Europa, care din Canada sau chiar de prin Orientul Mijlociu câteodată, și facem bucăți sau ridicăm în slăvi vreun autor sau altul, în funcție de preferințe.
E interesant că deși am început clubul ăsta de carte acum mai bine de un deceniu, ca să aflu și ce părere au alții despre aceeași carte, ca să mă ajute/să ne ajute să acceptăm că suntem diferiți și că aceeași carte care nouă nu ne-a spus nimic, pentru altcineva poate să însemne cartea de căpătâi, ei bine în timp acest club eterogen în opinii s-a transformat într-un grup de oameni complet diferiți, dar cu gusturi similare la cărți. Și nu de puține ori discuția despre carte ne-a dus spre chestiuni actuale, arzătoare sau nu, iar una dintre ele este, firește, emigrarea și viața aici și acolo.
La ultimul club, de exemplu, am fost oarecum la paritate: trei-patru din România, care le explicam celorlalți trei din afara ei, cum vedem noi lucrurile de aici. Iar ei, pe rând, ne spuneau că nu e dracul așa de negru cum se vede din România, că au și ei corupție și servicii care lasă de dorit și tot felul de nemulțumiri de oameni care trăiesc mult timp într-un loc și se obișnuiesc cu binele și normalitatea. Am râs la final când am ajuns la concluzia că, la fel ca orice alte două tabere despărțite de un subiect, nu am reușit niciunii să-i convingem pe ceilalți să ne îmbrățișeze măcar una dintre convingeri. Vorba aia, rumânu’ nu-i crede emigratului și viceversa 😉
Totuși, dincolo de toate eventualele diferențe de viziune sau gusturi, ceea ce mă aduce alături de L. în această chestiune este acest adevăr fundamental enunțat de ea în povestea emigrării ei atipice: faptul că dacă nu ești bine cu tine nu vei fi niciunde și că înainte de a decide că vrei să emigrezi e bine mai întâi să-ți faci acest RMN personal, ca să vezi dacă nu cumva tu ești de vină, nu locul. Firește, pe unii îi ajută tocmai plecarea ca să-și găsească sensul și motivarea, de aia e bine și că acum, în lumea asta globală, nicio plecare nu mai e așa de definitivă ca pe vremuri.
Fotografiile și explicațiile îi aparțin lui L. și sunt din Canada.
O intersecție din Chinatown, în Toronto. Am ales-o fiindcă exprimă foarte bine combinația de vechi și din ce în ce mai mult nou pe care o găsești cam peste tot în centru. Bonus: se văd și firele de tramvai 🙂
Dollo: Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs. aici?
L: Făceam așa: După ce am terminat facultatea, am avut două joburi de copywriter în agenții de publicitate, una multinațională, alta mică, dar forțoasă. Era foarte glam la începutul anilor 2000 să lucrezi în advertising, eu însămi îmi creasem un target obsesiv din chestia asta, și până la urma mi s-a întâmplat. Mi-am dat repejor seama că nu e jobul potrivit pentru mine. Îmi plăcea tot ce se întâmplă în jurul meu, lucram cu oameni mișto, dar nu mă interesa îndeajuns de mult dacă țigările, biscuiții sau filmele foto pentru care lucram se vindeau sau nu. Pe urmă am lucrat aproape trei luni în departamentul de PR al unui lanț de farmacii: octombrie și noiembrie, căci la începutul lui decembrie mi-am dat demisia. La scurt timp după asta, mi-am găsit un job pe care l-am adorat, pur și simplu, într-un ONG (coordonam un proiect cu finanțare externă).
D: Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?
L: Cred că dorința de a pleca, la modul „mâncat în fund” am avut-o dintotdeauna. Când am terminat Facultatea de Litere, mi-am zis: ce-mi trebuie mie masterat? Eu vreau glitz, eu vreau glam, publicitate vreau, să mă știe toată localitatea. Parcă mă și uitam puțin ironic, gen corporatistă wannabe, la colegii mei care voiau să rămână în facultate și să facă doctorate.
Doar că, odată ajunsă în agenție, am început să mă întreb ce caut eu acolo. Mi-era dor să fac cercetare și visam să citesc despre oameni, nu despre cartele de telefon (unul din visele mele rămase neîmplinite până azi e să fac cercetare de arhivă la CNSAS, IICCR – Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului sau IRIR – Institutul Român de Istorie Recentă și să fiu și plătită pentru asta). Eram la agenție când m-am hotărât să aplic la niște masterate în Canada. Pe vremea aia România nu era în UE și mi s-a părut mie mai ușor de ajuns în Canada. De fapt, cred că doar voiam să fug de mine însămi.
DISClAIMER 1: Nu vreau să pară că privesc așa, cu îngăduință, publicitatea. E un domentiu pe care îl admir extraordinar, mai ales atunci când văd reclame cu poveste în spate, doar că nu mi-am găsit eu locul în el. Bine că mi-am dat seama la timp, măcar.
DISCLAIMER 2: Una din cele mai valoroase lecții ale vieții mele, pe care am învățat-o târziu: emigrarea n-o să-ți rezolve niciodată problemele pe care le ai cu tine însuți/ însăți. Dacă nu ești bine tu cu tine, poți să te muți și în New Zeeland, și în Munții Urali, și la Buenos Aires, că tot nașpa o să te simți. La început n-o să-ți dai seama, fiindcă ai să fii în partea de sus a literei U (explic mai jos ce e cu litera U), dar pe măsură ce o să cobori spre josul literei, o să iasă la suprafață toate fricile & angoasele de care sperai să scapi plecând. De-asta zic: dacă vrei să pleci ca să scapi/ fugi de demonii tăi, nu ține, te ajung din urmă. Înainte de a hotărî să emigrezi, stai puțin de vorbă cu tine și vezi de ce vrei să pleci.
Dacă din tot ce scriu aici ar fi să păstrez un singur lucru, disclaimerul 2 ar fi ăla.
D: O decizie impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?
L: Mă chinuia demult un dor de ducă și dădeam vina pe România pentru asta (vezi disclaimer 2). Totuși, nu cred că aș fi avut vreodată curajul să emigrez. Cum spuneam, eu am venit în Canada să fac un masterat și eram hotărâtă să mă întorc în România după un an și ceva, când urma să termin cu școala.
Când vii la școală, nu prea ai cum să faci asta spontan, fiindcă procesul de aplicație durează câteva luni (mă refer la toate documentele pe care trebuie să le pui cap la cap – cum ar fi un statement of research pe care nu prea ai cum să-l faci din poignet).
D: Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?
L: În septembrie m-am apucat să adun scrisori de referință; în octombrie-noiembrie am pregătit aplicația și toate documentele pe care trebuia să le trimit, iar la sfârșitul lui noiembrie eram gata. Prin aprilie, parcă, am aflat că urma să plec în Canada, dar parcă nu conștientizam. Perioada asta de dinainte de plecare, dar nu chiar în buza plecării, a fost foarte înșelătoare: mi se părea că trăiesc într-o bulă, deasupra celorlalți, dar nu din superioritate. Mă bucuram de jobul meu fain în ONG, dar în același timp știam că n-o să mai am de-a face cu toate rahaturile birocratice de care mă loveam aproape în fiecare zi.
Lucrurile au căzut în cap pe la începutul lui iulie, când am conștientizat că eu la jumătatea lui august trebuie să plec.
WTF?! Nu vreau să plec! Bula în care trăiam s-a spart rapid și am început să reconsider toate lucrurile de care abia așteptam să scap. Îi invidiam pe toți colegii mei, care pe 19 august urmau să vina la job ca de obicei, în timp ce eu urma să îmi trăiesc prima zi în Toronto. Plângeam pe ascuns, să nu vadă nimeni cât îmi e de greu, mai ales că toată lumea mă felicita – și cred că mă și invidia, așa cum, cu un an în urma, și eu aș fi invidiat pe cineva care pleca la scoală în Canada.
Trei chestii, acum:
(1) Povestea de mai sus se petrecea în 2004, când plecatul în străinătate, mai ales peste ocean, încă era o chestie exotică. Între timp, lucrurile s-au mai fâsâit, într-un sens bun, aș zice. Plecatul nu mai e așa un landmark, deci presiunea de pe umerii „plecagiului” scade, cred. Mă bucur că emigrarea nu mai e percepută ca o experiență definitivă. Eu, una, funcționez mult mai bine dacă am un plan B în traistă (ceva de genul „încerc, nu mă obligă nimeni să stau dacă nu mă acomodez. Avioane spre Europa și România sunt nu știu câte în fiecare zi”).
(2) Cum spuneam, eu n-aș fi avut niciodată curaj să emigrez. Am plecat la școală, cu gândul că mă întorc după un an și ceva. Nu cred că aș fi avut vreodată curajul să mă arunc în gol, de asta îi admir maxim pe emigranții care își iau traista în băț și pleacă – mai ales atunci când pleacă de unii singuri.
(3) Mi-am găsit jobul perfect în ONG la scurt timp după ce am trimis aplicațiile în Canada. Dacă proiectul la care am lucrat s-ar fi întins pe mai mult de un an, sigur nu mai plecam în Canada. Lucrul ăsta l-am știut chiar și atunci, în 2004. Din păcate, în câteva luni s-a ales praful și de proiect, și de organizație, dar n-am să uit niciodată plăcerea cu care mă duceam la jobul ăla.
A, aș fi plecat oricând la un job, mai ales dacă el ar fi fost în Europa. Job, bursă, orice la care să știu scopul și durata vizitei.
D: Cum ați ales țara în care să emigrați? Ce a contat mai mult în alegerea asta?
L: Eu am plecat în 2004, pe când România nu era în UE. Mi s-a părut mai ușor de luat bursa în Canada decât în Europa (dacă îmi amintesc bine, pe vremea aia prioritate la burse aveau cetățenii UE, iar pentru cei din afara spațiului comunitar – doar dacă mai rămânea ceva. Și oricum, bursele erau mai mari în Canada decât cele din Europa.
D: Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România? Ce a durut mai mult?
L: Greu și dureros, dar l-am conștientizat abia în Canada. Numai gândul că am să mă întorc acasă după un an și ceva mi-a făcut desprinderea mai ușoară, fiindcă îmi crea un orizont de timp. Fără el, n-aș fi plecat.
A durut gândul că n-am s-o mai văd pe mama pentru un an, pe prietenii mei foarte dragi de la București – care tot foarte dragi au rămas și după atâția ani, pe cei doi câini, Larry și Lache (Lucky în acte, dar eu îi spuneam Lache), Bucureștiul, teatrele, filmele, cinemateca, Herăstrăul… Eu aveam o viață drăguță la București, n-am plecat din cauza vreunor lipsuri materiale, n-am plecat cu dinții încleștați. În nici un caz n-am plecat supărată pe România, cum spunea nu știu care din showbiz. La mine, factorul pull a fost infinit mai puternic decât factorul push.
Încă o chestie, nu știu dacă se încadrează aici, dar o scriu ca să n-o uit. În Canada, românii au o imagine bună spre foarte bună, fiindcă procesul de emigrare e destul de strict. Mulți dintre canadienii pe care i-am întâlnit mi-au povestit de vecina, colegul, prietenul, cumnatul român care e super cumsecade, bun(ă) profesionist(ă), care gătește bine – mă rog, numai chestii faine. A fost aproape un șoc cultural pentru mine, obișnuită cu mizeria aia pe care o auzeam și încă o mai aud, „țară frumoasă, păcat că e locuită”.
Mi-e din ce în ce mai greu să accept masochismul românesc, „te rog, spune-mi ceva nasol despre țara asta în care am avut ghinionul să mă nasc”. Și eu îl aveam, înainte să plec din România, dar mai mult din automatism verbal decât din convingere. Acum, după atâția ani, o să te ascult dacă îmi povestești cum e România ăl mai mare hău din lumea asta, ținutul negurilor și tărâmul uitat de timp, dar nu te aștepta să-ți și cânt în strună.
Nu sunt idealistă, doar că trăiesc de mulți ani în cel mai multicultural oraș din lume, așa că am auzit povesti de peste tot, iar asta mă ajuta să relativizez „răul absolut” din România. Și tot în Canada am învățat să nu mă mai simt jenată că iubesc România, fiindcă înainte să vin aici, asociam patriotismul cu o formă de cabotinism. Nu: e vorba doar de ce simt eu, fară să-mi trâmbițez pe undeva atașamentul. România nu e nici mai bună, nici mai rea decât alte țări, dar de ea sunt cea mai atașată, fiindcă de acolo vin. M-am bucurat să descopăr că mulți din oamenii cu care am interacționat de-a lungul timpului aveau același sentiment față de țara lor natală, oricare ar fi fost ea. Aici se pune mare preț pe „hyphen”, orice ar uni el – în cazul meu, România-Canada (adică eu sunt o Romanian-Canadian).
Mă bucur când studenții mă întreabă de unde sunt. Unii dintre ei nici n-au auzit de România sau mă întreabă „how’s life în Budapest?”, dar întotdeauna sunt atenți când le povestesc ceva din România, pozitiv sau negativ (îi văd că scot imediat nasul din telefon 😊).
Și ca să închei paranteza de Coriolan Drăgănescu, poate că am devenit mai „outspoken” apropo de ce simt față de România fiindcă am devenit mai tranșantă și mai cinstită cu mine însămi în general. Asta sunt, cu tot cu atașamentul meu față de România: dacă nu-ți convine, pa! Cine știe, poate asta n-are legătură cu Canada … poate aș fi trecut prin același proces și dacă rămâneam în România. Cred că ține mai mult de auto-analiza pe care ți-o faci pe măsură ce înaintezi în vârstă, când începe să te doară (și mai mult) la bascheți de ce zice lumea.
Toronto are multe murale (sau muraluri?) foarte simpatice. Ăsta e unul din ele – trebuia musai să-l trimit, mai ales că posesoarea blogului e iubitoare de pisici 🙂
D: Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?
L: Mama – familia mea, adică – și prietenii mei au zis „drum bun, ai grijă de tine”. Nimeni nu m-a întrebat de ce plec, nimeni nu mi-a pus hotărârea la îndoială, mai ales că știau că intenționez să mă întorc.
D: Cum a fost procesul birocratic de emigrare?
L: Lung, dar facibil 😊. Nu știu cum e cu emigrarea, dar la școală am avut de trimis șase plicuri, fiecare cu o scrisoare de intenție, un articol scris de mine și alte hârțoage pe care a trebuit să am grijă să nu le amestec (adică să nu pun scrisoarea de Carleton în plicul de U of T, și invers). Pe urmă, viza, pașaportul, biletul de avion one-way de la Austrian Airlines … Înainte să mă apuc de acte, tot procesul ăsta mi s-a părut interminabil, dar l-am îmblânzit pe parcurs.
D: Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?
L: Acomodarea mea a fost mult mai dificilă decât am conștientizat în momentul respectiv. Mama mea avea niște prieteni foarte buni în Toronto, care m-au ajutat extraordinar în primul meu an de Canada. Tot ei mi-au făcut cunoștință cu un „băiat bun” la vreo doua săptămâni după ce am ajuns în Canada. La scoală toată lumea era extrem de drăguță cu mine. Toronto, pe vremea aia, mi se părea un super-oraș. Na, mi se părea că am tras lozul cel mare, dar după vreo jumătate de an mi-am dat seama că, la fel ca Lefter Popescu, încurcasem loteriile.
Povestea de inimă, datorită (sau din cauza) căreia am hotărât să rămân în Canada, s-a transformat rapid în nepotrivire de caracter, iar la școală nu-mi găseam locul. Întorceam toate teoriile despre media și comunicare pe toate fețele, dar mie mi-era dor să lucrez la ceva aplicat, așa cum fusese proiectul de la fundație.
De acceptat, mă acceptaseră toate șase universitățile la care aplicasem, cinci din ele cu bursă. Am ținut cont (și bine am făcut!) de sfatul unui prieten bun, cum că pe hârtie banii par întotdeauna mai mulți decât în realitate, și m-am dus la școala cu bursa cea mai mare, la vreo 100 de kilometri din Toronto. Mergeam la scoală, îmi vedeam de viața mea în orășel, iar în weekend veneam în Toronto… și tot așa. Mă autosugestionam că îmi place viața mea și încercam să pun pe mute întrebarea care mă chinuia din ce în ce mai tare: ce caut eu aici?! Ce m-a ținut în Toronto a fost relația pe care o aveam, și despre care încercam să conving că e cel mai bun lucru din viața mea. Bineînțeles că nu era: eram doi oameni cumsecade care n-aveau nimic în comun, însă din orgoliu nu voiam să accept lucrul ăsta. Mulți ani mai târziu mi-am dat seama că eu am rămas în Canada datorită (din cauza?) unei minciuni pe care mi-am repetat-o destul timp.
Viața mea a urmat exact modelul de U inegal despre care am învățat la scoală că descrie experiența celor mai mulți imigranți. Entuziasmul de la început scade treptat, până ajungi în partea cea mai de jos a U-ului. Nu-ți găsești locul în noua ta țară, regreți că ai plecat, nu poți să te acomodezi, idealizezi țara din care ai venit… Mai târziu, pe măsură ce viața ta se așeză, începi să urci din nou, către latura cealaltă a U-ului, care însă niciodată nu ajunge să fie egala cu prima latură. Inegalitatea asta n-are legătură cu prosperitatea: poți să te realizezi profesional și material așa cum n-ai fi visat vreodată, însă ai depășit atâtea obstacole, încât nu mai ai cum să ajungi la entuziasmul cu care ai venit (de pe prima latură a U-ului). Nu înseamnă că devii cinic sau blazat, poate doar sceptic – sau ușor mai așezat 😊.
D: A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România? 😊
L: Păi, odată ce mi-am dat seama că încurcasem loteriile și s-a ales praful de toate iluziile pe care mi le făcusem, am început să simt și mai tare dorul de casă. Totuși, începusem doctoratul și îmi depusesem actele pentru rezidența canadiană; mie nu-mi place să las lucrurile neterminate, așa că am zis că rămân în Canada până rezolv lucrurile astea.
Un regret sfâșietor n-am avut, totuși, niciodată, fiindcă știam că pot să plec când vreau. Știam că, dacă hotărăsc să plec, fac bagajele, trimit un mail la guvern să închid aplicația de rezidență, altul la facultate să renunț la doctorat, și asta ar fi fost.
Gândul că pot să plec oricând m-a ajutat să rămân.
D: Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?
L: De România mă leagă tot ce am înșirat la întrebarea 6.
De Canada mă leagă jobul de la facultate, obișnuința și anumite ritualuri pe care mi le-am construit acolo; Montrealul și Ottawa, două orașe tare faine. Nimic foarte puternic, totuși, după cum observ eu însămi, scriind 🙂 .
D: Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?
L: Depinde ce înțelegi prin cetățenie. Dacă o definești administrativ, da, cred că m-am integrat bine în Canada. Cred/ sper că sunt un bun cetățean, dar așa aș fi oriunde aș trăi, fiindcă sunt disciplinată din fire. Pentru mine, a fi bun cetățean, înseamnă în primul rand să-ți faci jobul cât poți tu de bine, să fii un bun coleg, un bun vecin, să-ți plătești taxele la timp, să faci voluntariat, dacă ai timp.
Emoțional, nu cred că m-am considerat vreodată canadiancă, deși am pașaport albastru de mulți ani.
Am avut de câteva ori de-a face cu xenofobia, dar au fost cazuri total izolate pe care le-am luat cu umor. Aș minți să spun că m-am simțit traumatizată, izolată, nedorită sau altele de genul ăsta. Până la urmă, tu alegi cât te lași afectat(ă) de o anumită situație. În cele mai multe cazuri, însă, lumea e amabilă și politicoasă.
D: Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?
L: E un atașament puternic, așa cum ziceam mai sus, și probabil că am să-l am tot restul vieții, dar în nici un caz o durere surdă. Cred că devine durere surdă doar atunci când una zici și alta fumezi, adică atunci când faci mișto de România ca să fii popular între prietenii emigranți români, când le zici tuturor „băăăi, eu nu știu cum or trăi oamenii ăia acolo, săracii de ei”, dar în sufletul tău e altceva.
Iarăși, durere surdă – sau mai degrabă ascuțită- cred că era în sufletul celor care plecau din România acum câteva zeci de ani, când plecarea era, în multe cazuri, o experiență definitivă. Mă gândesc că era îngrozitor să nu știi dacă ai să-ți mai vezi familia vreodată sau dacă ai să te mai poți întoarce vreodată în țară, chiar și într-o vizită de câteva zile.
În cazul meu, n-are cum să fie durere surdă. Da, mi-e dor de România și mai ales de București, dar știu că pot să merg acolo relativ des. Mi se pare foarte reconfortantă senzația că nu mă ține nimic legată aici: dacă mâine hotărăsc să mă mut în Europa sau să mă întorc la București, o să am doar un mic deranj logistic, cât să-mi pun lucrurile în cutii.
Ca să revin, o durere surdă – de fapt, o frustrare foarte dureroasă – aș fi simțit dacă n-aș fi putut să plec. Nu cred că are neapărat legătură cu Canada, ci e mai degrabă o chestie personală: frustrarea/durerea de a mă fi simțit prinsă într-un loc sau într-o situație din care mi-ar fi fost greu să ies.
D: Ce faceți acum, cum e viața dvs acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?
L: Viața mea aici e confortabilă, cred că ăsta e cel mai potrivit cuvânt. Predau de mulți ani într-o universitate de aici, adică am un job care se potrivește naturii mele bursuciste, dar și nevoii mele de a fi oarecum pe cont propriu. Aici sau oriunde altundeva, nu m-aș fi văzut prinsă într-un job pe care să-l detest, cu un șef tembel, numai ca să am siguranța unui salariu pe 14 și pe 28.
Eu n-am venit în Canada ca să rămân, deci nici planuri nu mi-am făcut, așa că nu știu dacă jobul meu corespunde sau nu vreunor așteptări. Știu doar că mi se potrivește 😊
Totuși, viața mea e confortabilă și fiindcă am făcut-o eu să fie așa. Una din cele mai importante lecții pe care am învățat-o în Canada a fost să trăiesc după capul meu, nu după visele altora. Două exemple la prima mână: dacă eu sunt om de apartament (musai în centru, într-o zonă cu walk score de la 90/100 în sus 😊), cum să-mi fi dorit nu știu ce căsoaie la 50 de kilometri de Toronto, în suburbii, numai fiindcă toată lumea trebuie să aibă casă „pe pământ”? Sau: de ce să mă duc musai în vacanță la all-inclusive, dacă eu prefer Europa sau, a nu știu câta oară, Montrealul, pe care îl redescopăr cu fiecare vizită? Bineînțeles că stilul meu de viață mi-a adus multe miștouri și sfaturi necerute, mai ales de la alți români de aici, dar de toți oamenii ăștia m-am despărțit amiabil.
Insist atât de mult pe lucrurile astea, fiindcă modul în care mi-am schimbat relația cu mine însămi e de departe cel mai mare câștig al anilor pe care i-am trăit în Canada.
D: Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?
L: M-aș întoarce pentru un job care să-mi placă și care să mi se potrivească, exact cum a fost jobul pe care l-am avut înainte să plec. Nu înțeleg de ce „prin absurd”, mai ales că migrarea nu mai e demult o experiență definitivă, așa cum era acum 70 de ani. Am studenți care până la 20-21 de ani au trăit deja în trei-patru țări alături de familia lor. Alți studenți, născuți în Canada, își fac planuri de plecare imediat după „graduation”, iar eu mă bucur să-i văd așa de curioși și dornici să încerce experiențe noi.
Știu cu siguranță că vreau să mă întorc la București la pensie, dar mai e cale lungă până atunci😊.
La Beaches – așa se cheamă zona respectivă -, pe malul lacului Ontario, într-o zi de decembrie
Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri”
Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:
Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.
Pari cea mai relaxată dintre toți cei care au scris despre plecare. Poate că sunt și subiectiv că și eu stau tot în GTA dar așa simt și eu: important sa fii împăcat cu tine și apoi nici Romania nu e așa rea sau nici Elveția sau Danemarca nu sunt rai pe pământ. Gândirea că putem sa plecăm oricând si oriunde ne ajuta enorm sa facem fata stresului cotidian și ne dă o doza de încredere când știm cât de adaptabili suntem. Succes in continuare.
Dragă A,
Iți mulțumesc mult că mi-ai citit povestea. Reziliența de care spui e, probabil, cel mai mare câștig al emigrarii sau al plecatului la muncă / la studii in străinătate, fiindcă pe-asta nu ți-o poate lua nimeni.
(Poate că dacă am ști dinainte toate situațiile dureroase sau bizare prin care urmează să trecem ca migranți, ne-am gandi de două ori înainte sa plecăm. Mai bine că nu le știm :)).
Numai bine si ție!
Draga L., am citit cu mare interes experienta ta si m-am regasit PE DEPLIN in tot ceea ce ai impartasit despre experienta emigrantului in Canada (chiar cu toate detaliile!)… si, ca cu aceiasi profesie ca si tine, dar in celalalt oras de care iti place tie (Ottawa), cu atit mai mult experienta, assesment-ul tau realist si experientele tale au rezonat 100% cu subsemnatul… 🙂 Si noi stam tot la condo in centri si nu in the burbs si calatorim mai des in restul lumii decat la all inclusive, spre neintelegerea unora… 🙂
Bravos, sunt bucuros ca nu suntem singurii care gandesc la fel! 🙂
Mulțumesc, Ioan!
Cu siguranță nu suntem singurii care gandesc așa – numai eu mai știu cativa 🙂 – și probabil mulți dintre noi privim mai nuanțat experienta emigrarii decat acum 20 de ani.
Atunci, probabil multă lume ar fi considerat ca sunt nerecunoscătoare sau că refuz să mă adaptez. Așa cum bine scrii tu, spre neînțelegerea unora… 🙂
Între timp, însă, destui dintre noi ne-am dat seama ca viața nu începe și nu se termina cu emigrarea in Canada sau oriunde altundeva.
Numai bine și la cat mai multe călătorii faine in restul lumii!