Pe R. ar fi trebuit să-l întâlnesc când am fost în Norvegia, dar n-a fost să fie atunci, dintr-o incompatibilitate de programe. Așa că l-am cunoscut doar virtual, acum, când ne-am conversat pentru povestea emigrării lui. Poate că a fost mai bine așa, căci atunci l-aș fi întâlnit în primii ani de după emigrare, o perioadă în care spune că a avut constant dubii cu privire la viața lui acolo și se întreba dacă merita sau nu să rămână.
Între timp pare că și-a însușit atât de bine stilul nordic încât a ajuns să stea cu înțelegere la coadă, sâmbăta, ca să-și ducă personal deșeurile la stația de colectare. Știam că nordicii sunt oarecum extratereștri, așa că iată încă o dovadă: formează cozi către stațiile de reciclare, ca românii în week-end pentru „distracție” pe Valea Prahovei, în loc să-și arunce gunoiul prin curți, prin păduri, pe câmpuri și să-și înjure guvernul că nu face un program mai comod pentru asta. De ce face asta? E un răspuns simplu, dar pe care majoritatea românilor nu l-ar concepe: empatia.
Din păcate R.D. nu numai că nu are de gând să se întoarcă în țară, ca să ne învețe și pe noi ăștilalți cuvântul ăsta magic, ci ar vrea să renunțe și la cetățenie. Fotografiile și explicațiile îi aparțin.
Aurora boreală deasupra casei noastre
Dollo: Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs aici?
R.D.: Aveam un job foarte bine plătit. Lucram în transporturi. Părinții tineri și în putere. Era bine, nu prea știam ce sunt grijile.
D: Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?
R.D.: Am cochetat cu ideea de la 14 ani. Atunci auzisem de unii că s-au întors de dincolo și își luaseră case, mașini. Povesteau cum e ca ilegalist, cum e viața pentru cei de acolo. Apoi au început să plece primii colegi/ prieteni.
D: O decizie impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?
R.D.: Impulsiv. Simțeam că dacă e să fac o prostie trebuie să o fac cât încă sunt tânăr și îmi pot reveni financiar după un eșec. Nu s-au acumulat frustrările până la o revărsare a paharului, ca să zic așa. A fost o decizie luată la modul: am posibilitatea. Dacă mai aștept, vârsta va fi un impediment. Îmi pot asuma un eșec. Let’s go!
Un elan
D: Totuși, viața era bună aici, bani erau… care erau nemulțumirile?
R.D.: Nu am plecat din cauza banilor neapărat. Când am vizitat Norvegia prima oară, am fost șocat de calmul și siguranța de acolo. Acasă aveam cumva un sentiment de provizorat constant. Sentimentul că oricând pot fi dat afară, de exemplu, că sunt constant la mila unui funcționar sau al unui șef. E greu de descris. În plus eram sătul de alergătură și stress. În România totul era o luptă, nimic nu se putea obține fără zbateri, drumuri, ștampile și cunoștințe. Eram sătul de depus declarații fără noimă, pe formulare pe care nici funcționarii nu le înțelegeau.
Voiam o viață liniștită, cu stress minim. Și bani cât să îmi ajungă pentru a trăi și hobby-uri: voiam o barcă, voiam să călătoresc, voiam timp liber să fac sport și să mă bucur de natură. Voiam stress zero. Mi se părea atunci că pot obține toate astea în Norvegia. Dar mai era și dorința de aventură, de nou. Aveam cumva senzația că pot fi mai mult și că rămânând în România îmi limitez orizonturile. Am plecat în 2011. Aveam 28 de ani.
D: Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?
R.D.: Cam 6 luni. Timp în care am încercat să închei cât mai multe lucruri: ne-am căsătorit (am plecat împreună), ne-am pus dantura la punct știind că e mai scump dincolo și că va fi greu la început, ne-am asigurat că avem unde sta la început câteva luni, ea și-a găsit de lucru printr-o agenție. Ne-am trimis actele de studii pentru acreditare. A fost intens.
D: Cum ați ales țara în care să emigrați? Ce a contat mai mult în alegerea asta?
R.D.: Soția avea rude acolo și asta a făcut alegerea mai ușoară.
D: Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România? Ce a durut mai mult?
R.D.: Orice conversație cu cei rămași doare. Doare pentru că din exterior văd că se învârt în cerc. E o văicăreală continuă deprimantă. Și atunci reduci legăturile și desprinderea treptat, treptat devine totală.
D: Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?
R.D.: Unii ne-au susținut. Alții, cu clasicul pahar de apă.
D: Cum a fost procesul birocratic de emigrare?
R.D.: Ușor în țara adoptivă. Totul e online. Mai greu cu obținerea actelor din țară. Doamne ferește să ai nevoie de consulat. Sistemul lor informatic e cretin de-a dreptul.
D: Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?
R.D.: Acomodarea a durat puțin. După 6 luni vorbeam limba și aveam un job ok și permanent. (Nu prin agenție)
O parte din grădina casei
D: A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România? 😊
R.D.: Zilnic :)). E normal să eviți greul și să tragi spre ceva familiar, perceput ca fiind mai ușor.
D: Cum așa, dacă acomodarea a fost rapidă, ce a fost mai greu?
R.D.: Am început de jos. Cu joburi temporare și văzute prost de cei de acasă. A trebuit să tai contactul cu cei care simțeau nevoia să vină cu mici înțepături. Erau un factor demotivant. Și la un moment dat începi să îți pui întrebări. E perioada cea mai dură, care la mine a durat cam 4 ani: aveam dubii constant. Venisem, văzusem, învățasem, experimentasem, mai aveam de ce să rămân?
Apoi a fost o perioadă de vreo 3 ani în care m-am zbătut să schimb jobul și orientarea. Pur și simplu nu eram luat în considerare chiar dacă aveam CV, studii și experiență norvegiene. A fost extrem de frustrant. Parcursul a fost: muncitor necalificat, stivuitorist, șef de departament, șef de tură și aici s-a oprit. Mi-a luat peste 3 ani și nenumărate interviuri să pot face pasul la achiziții și sourcing.
E greu să nu ai dubii când vezi că sunt preferați oameni mult sub calificările tale. Dar aceeași situație am văzut-o și în România și asta m-a făcut să rezist. Asta și un băiat polonez pe care l-am avut în echipă la un moment dat. Venise la Oslo imediat după liceu. Își luase bilet de aproape toți banii. A locuit în cort într-un camping din aprilie până în septembrie. Agățase afișe prin care căuta de lucru peste tot prin oraș și a bătut zilnic străzile întrebând pe toată lumea dacă nu au nevoie de cineva care să le taie iarba, vopsească casa etc. A găsit de lucru la un muzeu, cu cazare asigurată, chiar înainte să vină iarna. Băiatul ăsta a devenit cumva un reazem pentru mine. Mă gândesc la el de fiecare dată când mă confrunt cu o situație grea.
Apoi e întunericul care ne termină. Din septembrie până în aprilie plouă și e mohorât aproape constant. Trebui să ne forțăm să ieșim din casă, să facem sport și să ne păstrăm moralul sus. Lipsa soarelui e foarte deprimantă. Compensează vara, care e superbă.
D: Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?
R.D.: Nu. Poate doar părinții care încă sunt în viață. De țara adoptivă mă leagă multe. Mai ales că am primit și cetățenia.
D: Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?
R.D.: Sunt cetățean al țării adoptive și o iubesc la fel ca un localnic, ca să zic așa. Ceilalți? Totdeauna vor fi unii care te vor considera outsider. Dar majoritatea se uită ce faci – muncești, îți plătești taxele, respecți legile? În fața autorităților nu am simțit discriminare de când mă prezint ca cetățean – cu pașaportul țării adoptive. Ca român, da, ești privit cu suspiciune. Asta și mulțumită jenanților de la Ambasadă și Ministerul de externe – nimeni, nicio reacție să ia apărarea celor plecați. Doar expoziții cu ii și artă populară, mai mult nu îi duce capul.
Ceaunul de gulaș din grădină, ca dovadă că tradițiile nu se uită 🙂
D: Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?
R.D.: Nu.
D: Ce faceți acum, cum e viața dvs acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?
R.D.: Da este, și chiar mai mult. E greu de explicat în câteva cuvinte. Sistemul funcționează, ai încredere în sistem – îmi spunea un emigrant plecat cu ani buni înaintea mea. Și a rezumat foarte bine lucrurile.
Coada la stația de reciclare a deșeurilor, sâmbăta dimineața
D: Explicați puțin sistemul ăsta de colectare a deșeurilor în Norvegia. Am fost șocată să văd fotografia cu coada la predat reciclabilele, am crezut inițial că e de la noi de pe Valea Prahovei 🙂
R.D.: Ha, ha, da! Cu gunoiul în Norvegia e așa: se plătește o taxă anuală, în patru tranșe, pentru serviciile locale prestate de primărie. Asta include de obicei gunoiul și curățarea hornului. Gunoiul se colectează sortat pe metal+sticlă, hârtie, mâncare/vegetale, plastic și gunoi menajer nesortabil. Există zile de colectare pentru fiecare categorie. Funcționează, e foarte ok.
Gunoiul din renovări, obiecte mari (mobilă) și în general ce nu încape într-o pubelă, fiecare îl strânge acasă și îl duce la o stație de gunoi. Se livrează sortat pe: lemn, lemn impregnat, baterii, vegetale, metal, plastic, uleiuri, alte produse periculoase, izolație, ftalați, sticlă, gips, materiale de umplutură (beton, pământ, cărămidă, ceramică), azbest, gunoi nesortabil etc.
În general lumea nu strânge tot, pe principiul „o să mai am nevoie peste o sută de ani”, ci vinde, donează sau aruncă.
D: Bun, și de ce se formează așa o coadă?
R.D.: Coada e din 16 mai. Pe 17 e Ziua națională. Fiecare încearcă să facă cât mai curat până atunci. 50% din cei de la coadă eram cu remorca cu resturi vegetale (tuns gazon, toaletat copaci, tuns gard viu ș a m d.). Asta se compostează și se vinde apoi ca pământ de compost. Cca. 200 de kr/ tona.
Aruncatul gunoiului e gratis pentru resturi vegetale, hârtie și metal parcă. Pentru restul se plătește o taxă fixă/mașină, dubă/ remorcă/ combinație dintre ele, ca persoană fizică. Firmele plătesc la kg în funcție de tipul gunoiului.
D: Și cam cât se stă la o astfel de coadă?
R.D.: Am stat cam 25 de minute, dar au fost ocazii când am stat și 45. De obicei nu sunt timpi de așteptare, dar înainte de Ziua națională și sâmbăta e haos 🙂 Ca un fapt curios e deschis zilnic de la 8 la 16, și de două ori pe săptămână au program până la 7. Sâmbăta 9-13. Logic că cei mai mulți merg în timpul liber și după job, așa că e frustrant că au program de bugetari :)) În același timp, dacă lucram acolo aș fi vrut și eu o viață normală așa că îi înțeleg.
Masa de Ziua națională a Norvegiei
D: Ce-i motivează pe norvegieni să facă asta? Știu că e o întrebare absurdă dat fiind stilul nordic, care pare mai degrabă extraterestru pe lângă noi, dar e bine de aflat o explicație de la un român devenit nordic 🙂
R.D.: De ce facem asta? Alternativa ar fi să umplem pădurile și curțile cu gunoi. De ce aș vrea să trăiesc așa? De ce aș vrea să umblu prin fân după ce am tăiat gazonul? Prefer o iarbă tăiată scurt prin care pot alerga desculț fără să umplu casa de resturi când intru înăuntru :).
D: Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?
R.D.: Sper să nu fie niciodată nevoie. Vreau să renunț la cetățenie, ca să îmi tai craca asta de sub mine. Să fiu nevoit să caut altă soluție.
Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri”
Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:
Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.
„Apoi e întunericul care ne termină. Din septembrie până în aprilie plouă și e mohorât aproape constant. Trebuie să ne forțăm să ieșim din casă, să facem sport și să ne păstrăm moralul sus. Lipsa soarelui e foarte deprimantă. Compensează vara, care e superbă.” Excelent articol. Mulțumim, Dollo!
Se pare ca oriunde e mai bine ca în România, oricîte dezavantaje ar fi.
Meanwhile Ro traieste cel mai înalt nivel de bunăstare din istorie. Daca le tai acuma avantajele din UE, cu cei mai buni de acolo plecati, Romania intra în Comuna Primitiva.