A.C. – Dacă Putin dă mâine cu bomba, m-aș duce eu să apăr Germania? În nici un caz

Mi-e greu să aleg ce să scot în față din povestea emigrării lui A.C. în Germania, pentru că este o analiză profundă, un amestec paradoxal de cald și rece, de iubire pentru România și de admirație pentru Germania, de enervare pentru românii care nu vor sau nu pot și de ciudă pentru germanii care pot, fac, dar se și prefac. Cred că este primul interviu în care este expusă atât de bine această zicală des invocată în proiectul ăsta – că nicăieri nu aleargă câinii cu covrigi în coadă – arătând în același timp părțile bune dar și ipocrite ale Germaniei.

A.C., un inginer cu un fin spirit de observație, face aici o excelentă descriere a bunelor și relelor din viața emigrantului în Germania, de la cât de greu e să-ți găsești o locuință, din cauză că (paradoxal) chiriașul are prea multe drepturi acolo, cât de complicată e relația de muncă, din aceeași cauză paradoxală, că angajatul are prea multe drepturi, cât de bine/rău merg trenurile nemțești și cât de bine știu ei să ascundă gunoiul sub preș când nu merg, cât de mare este ipocrizia din spatele etichetei „calitate germană” care înglobează într-adevăr calitatea, dar e atinsă după multe iterații.

Dacă e să citiți un singur interviu despre bunele și relele emigrării cred că acesta al lui A.C. este cel mai realist. Fotografiile și explicațiile îi aparțin.

 

Dollo:  Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs aici?

A.C.: Eram programator (inginer software), cu facultatea făcută în 10 ani pentru că n-am reușit să mă ridic la nivelul sistemului de învățământ românesc. După facultate am lucrat 2 ani în Germania, moment în care m-am îndrăgostit de această țară, apoi am revenit în România și, înainte de a pleca din nou, ajunsesem să câștig foarte bine (cam 4.700 … 5.000 de euro/lună în 2012). Viața era bună, stăteam cu chirie lângă Parcul Cișmigiu și mergeam atât de des la St. Patrick’s încât aveam card de reducere de 15%.

D: Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?

A.C.: În timpul primului meu descălecat în Germania (2001-2003) așteptam un autobuz într-o stație din Regensburg, moment în care a venit un domn în vârstă și mi-a zis ceva în germană. I-am spus că nu înțeleg ce zice, așa că, într-o engleză extrem de chinuită, mi-a spus că dacă cumva aștept autobuzul nr. 5, să nu-l aștept acolo, că s-a mutat stația după colț.

Sau când, stând într-un cămin studențesc, mi-am lăsat camera descuiată o săptămână, timp în care am fost plecat din localitate – nu mi-a lipsit nimic, a intrat însă administratorul să-mi închidă geamul pe care-l uitasem deschis.

Sau când, în gara din Nürnberg, mi-am lăsat calculatorul (desktop, pe vremea aia laptop aveau numai bogătașii) pe peron, timp în care m-am dus să-mi iau bilet. L-am găsit tot acolo, bineînțeles.

Sau când am fost cu Marian să ne dăm cu rolele și și-a pierdut geaca (era cald, o dăduse jos și o purta sub-braț). Când am ajuns acasă și-a dat seama că n-o mai are, s-a îngălbenit, pentru că abia luase salariul (800 de euro la vremea aia) și s-a întors după ea. A găsit-o agățată într-un pom, cu suma intactă.

D: Să înțeleg că în România nu ați găsit aceste calități umane?

A.C.: Într-adevăr, în România nu am găsit aceste calități (deși nu le-aș numi calități ci „normalități”). Germanii nu sunt niște sfinți, dar posibilitatea ca unui german să-i treacă prin cap să ia ceva ce nu e al lui e extrem de mică. În România se fură și becurile de pe casa scării.

D: O decizie impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?

A.C.: Nici impulsivă, nici planificată. Nu am căutat cu tot dinadinsul să plec, n-am căutat cu tot dinadinsul să rămân. După ce mă îndrăgostisem de Germania prima dată când ajunsesem acolo, știam că dacă vreau să-mi găsesc un loc de muncă acolo trebuie să fiu bun în meseria mea. Așa că mi-am văzut de muncă și de învățat, ușurel, în ritmul meu.

D: Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?

A.C.: 10-11 ani. Nu m-am răzgândit niciodată. Dar știam clar: ori România, ori Germania. Nu Franța, Italia, SUA.

D: Cum ați ales țara în care să emigrați? Ce a contat mai mult în alegerea asta?

A.C.: Mi-a plăcut Germania și mai ales modul lor de viață. Și limba.

D: Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România?

A.C.: Nu m-am despărțit niciodată de România. Toate concediile mi le-am făcut aici, fie în orașul de baștină (Craiova), fie la Marea Neagră, dar asta și din cauză că nu îmi place să cunosc locuri și oameni noi.

D: Pentru un emigrat asta e un pic paradoxal, nu?

A.C.: Când am decis să emigrez, Germania nu mai era un loc complet nou pentru mine. Prima dată am ajuns acolo într-un program de schimb de studenți, îmi era clar de la bun început că nu e de durată. Abia apoi, cunoscând Germania din ce în ce mai mult, am luat decizia de emigrare.

D: Ce a durut mai mult?

A.C.: Nu a fost vorba de durere, ci de groază: groaza că nu fac față la serviciu. Un pic de durere a fost, totuși: când am plecat (împreună cu prietena mea de atunci, actuala soție), am plecat de la aeroport și bineînțeles că bagajul era mult prea greu, așa că a trebuit să lăsăm din lucruri prin aeroportul Henri Coandă. Aveam un trening și alte haine preferate, niște caiete… am împânzit toaletele din aeroportul ăla cu lucruri de-ale mele.

D: De unde a venit această groază sau pe ce experiențe anterioarei s-a bazat?

A.C.: Primul meu job a fost la una din cele mai mari bănci din Germania (dacă nu din lume), la care veneam cu o experiență oarecum limitată. Era firesc să-mi fie teamă de necunoscut, nu știam la ce să mă aștept.

D: Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?

A.C.: Ai mei: bravo, du-te, nu vezi că lucrurile în țara asta merg din ce în ce mai prost??

Prietena mea: hai să încercăm, să vedem…

Socrii: numai prăpădiții se duc în Germania!…

D: Cum a fost procesul birocratic de emigrare?

A.C.: I n f e r n a l.

D: E prima dată când aud asta, de regulă toată lumea ridică în slăvi operativitatea vesticilor în a le face viața bună/ușoară emigranților.

A.C.: Din punctul de vedere al oficialităților procesul de emigrare durează cam 15 minute, dintre care 10 în sala de așteptare la Bürgersamt, un birou din cadrul oricărei primării germane care se ocupă cu înregistrarea cetățenilor ce locuiesc pe teritoriul localității respective.

Nu știu exact la ce se referă lumea când vorbește despre operativitatea vesticilor de a le face viața mai bună/ușoară emigranților. Cunosc trei cazuri de emigranți care au avut parte de ajutor din partea autorităților:

– familie de români, el șofer, ea muncitoare necalificată, cu o fetiță de 5 ani: au fost ajutați să-și găsească un apartament cu chirie ceva mai ieftină;

– Alina, româncă măritată cu un grec, s-a declarat lesbiană ca să poată să închirieze o garsonieră împreună cu Maria. Tot un serviciu din cadrul primăriei a ajutat-o să găsească garsoniera respectivă.

– Cristina, româncă, a rămas fără serviciu și a fost trimisă de oficialități să facă un curs de redactare a CV-ului. Deci un curs plătit de primărie despre cum să-și facă CV-ul, două săptămâni, prezența obligatorie.

În ce mă privește, singurul ajutor pe care l-am primit a fost jumătate din contravaloarea unui curs de limbă și integrare pentru nevastă-mea, și asta numai pentru că nu am putut să refuz. În rest nici eu nici nevastă-mea nu am primit și nu am fi fost de acord să primim vreun alt fel de ajutor. Apoi:

• Închiriat locuință: 2 luni garanție + 1 lună comision agenție. Se dă interviu ca la angajare: de unde ești, ce lucrezi, ai copii? Unii proprietari cer fluturaș de salariu.
• Condițiile de lucru: eu habar nu aveam de legislația în domeniu nici din România, și cu atât mai puțin din Germania. Când am deschis ochii, situația era cam așa: eu, ca om, aveam un PFA (Gewerbe). PFA-ul meu avea contract cu o firmă de intermedieri mică (T), care avea contract cu o firmă de intermedieri mare, care avea contract cu a doua bancă din Germania (la care, prin bunăvoința Angelei Merkel, statul german avea – și încă are – acțiuni). Eu prestam munca direct la banca respectivă ca și consultant (adică nu aveam drept la concediu medical sau de odihnă sau la vreo altă asigurare socială – cât munceam, atât se plătea). Banii însă veneau de la bancă la firma de intermedieri mare, la firma de intermedieri mică, la PFA-ul meu și, în fine, la mine.

• Fiscul german: în primul an după ce-ți înființezi o firmă, fiscul german nu-ți cere nici un ban. În al doilea an, însă, îți calculează cât le datorezi și, în plus, trebuie să plătești impozit în avans pentru anul în curs. Un fel de estimare care se reglează la sfârșitul anului, cam cum e cu gazele sau curentul electric la noi. Eu habar nu aveam și, pentru că habar n-aveam, l-am întrebat pe contabilul neamț, care însă a omis să-mi spună lucrurile astea. Mi-a zis că va trebui să plătesc cam 10…15.000 de euro impozit și am fost fericit, aveam banii în cont. După care însă a început circul: de două ori au venit băieții de la Finanzamt pe la mine „să stăm de vorbă”, noroc că n-am fost acasă. Nu au venit să mă execute, ci să stăm de vorbă, să ne cunoaștem, să vedem care sunt problemele. Dacă era vorba de executare, nu mai sunau la ușă ci o spărgeau. S-a întâmplat ca de fiecare dată când au venit să nu fiu acasă (au venit de două ori și mi-au lăsat în cutia poștală o notificare). S-a încheiat plătind datoria pe care o aveam – pur și simplu, am luat o parte din bani cu împrumut de la tata, am completat cu ce mai aveam eu și s-a încheiat povestea…
• Nevastă-mea: când am plecat, era cercetător la Cantacuzino, încă se mai făceau vaccinuri. În Germania nu a reușit să se angajeze în domeniul ei (chimie). Vreo doi ani a lucrat la bandă. Adică într-o hală mare, cu benzi ca la Lidl. Pe bandă vin diverse produse. Muncitorul are lângă el o stivă de cutii de carton împăturite. Trebuie să ia o cutie, să o despăturească, să pună produsele de pe bandă în cutie, să închidă cutia și să o pună pe altă bandă… În prima zi când s-a dus la serviciu am plâns – ea nu știe și sper să nu afle vreodată.

D: Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?

A.C.: În primul rând acomodarea nu s-a produs niciodată, deși am intrat în al 11-lea an de când sunt aici. În al doilea rând, nu există așa ceva, cel puțin pentru mine – „țara adoptivă”. Țara mea e una singură – România, cu bune și cu rele. Germania e un loc în care stau, un loc frumos, curat, civilizat și ipocrit. Am colegi români care și-au luat cetățenia germană. Eu nu vreau – pentru că nu mi se pare corect. Dacă Putin dă mâine cu bomba, m-aș duce eu să apăr Germania? În nici un caz.

D: În ce constă ipocrizia Germaniei?

A.C.: O să povestesc „șocurile” pe care le-am avut eu în primii doi-trei ani:

1. Locuința – e foarte greu să găsești o locuință de închiriat în Germania. Da, e adevărat că statul german te înscrie imediat în rândul locuitorilor orașului, dar proprietarii de locuințe evită să închirieze unui străin (asta e una din ipocriziile germane). Așa cum am mai spus, închirierea unei locuințe seamănă cu un interviu pentru un job: trebuie să convingi proprietarul că ești serios, că ai un salariu suficient de mare, să-l convingi să-ți închirieze ție, până la urmă. Unii proprietari cer fluturașul de salariu ca să vadă ce venituri ai.

Și aici e o chestie interesantă: dacă nu ai locuință, nu poți să-ți faci card bancar. Dacă nu poți să-ți faci card, nu poți să iei salariul (eventual numai cash). Dacă nu poți să iei salariul, nu ai fluturaș de salariu. Și, dacă n-ai fluturaș, nu poți să-ți închiriezi locuință.

De ce e atât de greu să convingi un proprietar să-ți închirieze locuința? Pentru că legislația germană protejează excesiv chiriașul. Am exemplu concret cu soră-mea (care e medic tot în Germania), care nu a reușit să scape de chiriașul căruia îi închiriase casa nici după ce acesta n-a plătit chiria timp de un an de zile și a vândut din casă tot ce se putea scoate: aragazul, ușile, cada și chiuvetele.

2. Condițiile de lucru: aici e o altă ipocrizie germană. Din cauză că legislația e făcută în așa fel încât protejează excesiv angajatul, firmele mari (bănci, abatoare, construcții) au ajuns să apeleze la firme de intermedieri (așa numitele Zeitfirma sau Lohnfirma). Firmele mari nu mai vor să angajeze oamenii direct pentru că au deja proprii salariați, care însă nu mai muncesc. Este foarte greu ca o firmă să dea afară un angajat care nu muncește: trebuie să facă dovada că l-a trimis la cursuri de perfecționare, că i-a dat task-uri pe care le poate face, iar când desființează postul trebuie să-i plătească salarii compensatorii foarte mari, care sunt în funcție de vechime. Pentru a rezolva cumva problema au apărut aceste firme de intermedieri. Ele angajează oameni (din nou, se aplică la toate categoriile: programatori, șoferi, chiar și medici – în anumite cazuri, femei de serviciu, măcelari, muncitori în construcții) pe baza unor contracte de muncă pe perioade determinate. Apoi firma de intermedieri trimite angajatul să presteze munca la firma mare (bancă, abator etc.), iar firma mare plătește banii către firma de intermedieri, care își oprește o parte și restul îi dă angajatului. Toată lumea știe despre această practică, e perfect legală (numai că, din punctul meu de vedere, e imorală).

Ca să rezolve problema, guvernul german a introdus o regulă nouă: un astfel de lucrător independent (sau extern, cum se mai numește) nu mai are voie să aibă contract cu o singură firmă de intermedieri, ci cu cel puțin două. Bineînțeles, patronii firmelor de intermedieri au înființat rapid alte firme, astfel încât lucrătorul să aibă contract cu două firme, așa cum cere legea.

Cazul meu: am lucrat pentru banca respectivă 5 ani cu contracte succesive de câte 6 luni. Cu alte cuvinte, 10 contracte a câte 6 luni. La sfârșitul celor 6 luni făceam un alt contract – dacă banca nu mai avea nevoie de mine, nu îmi reînnoiau contractul. După ce s-a introdus regula cu cel puțin două firme de intermedieri, situația mea era cam așa: în fiecare lună făceam două facturi: una către firma de intermedieri F1, pentru 15 zile lucrate, o alta către F2, pentru restul de 5-6 zile. F1 și F2 trimiteau facturile mai departe, către bancă, banca le plătea, iar F1 și F2 își opreau cam o treime și restul mi-i dădeau mie, pe firmă (Gewerbe sau, cum se numește în România, PFA). Din banii care îmi intrau mie pe firmă îmi dădeam să mănânc, pe persoană fizică, îmi plăteam impozitele la Fisc și restul de dări (asigurare de pensie, de sănătate etc.) dar și o taxă anuală de 6.000 de euro către Primărie, pentru că aveam firmă.

Ipocrizia nu s-a terminat aici. După un timp guvernul german a băgat de seamă că n-a rezolvat mare lucru obligând angajații independenți să încheie contracte cu cel puțin două firme de intermedieri, așa că a venit cu o nouă regulă: dacă o firmă apelează la un angajat extern pentru mai mult de 6 luni, atunci, după acele 6 luni va trebui să-i mărească salariul până la nivelul unui angajat fix. Iar după încă 6 luni va fi obligată să-l angajeze pe acel extern pe perioadă nedeterminată (adică ar fi scos complet din ecuație firmele de intermedieri după 1 an). Bineînțeles, s-a întâmplat previzibilul: după 6 luni, în loc să mărească salariul externului, firmele îl dădeau, pur și simplu, afară, în multe cazuri re-angajându-l după o altă perioadă de timp.

Despre ipocrizia germană, alte exemple:

• am terminat de completat declarația fiscală pe 2021. E prima dată când folosesc un program online, care e în limba română, și am aflat că, dacă i-am trimis bani tatălui meu, aceste cheltuieli sunt deductibile. Cu condiția ca acesta să locuiască în Germania. Deci dacă tata stă în Germania și eu îi trimit bani de mâncare e ok, Finanzamt-ul mă scutește de ceva impozit. Dacă e în România, gata, nu mai mănâncă, nu mai e tata. Iar asta mi-a amintit de scandalul recent cu cuplurile de homosexuali și cum trebuie România să se alinieze la legislația europeană. Păi, ok, ne aliniem să recunoaștem familia (sau parteneriatele) de un anumit tip, dar pe cele de alt tip nu le recunoaștem?
• 

  Pe strada mea, fix vis-a-vis, e un bordel semi-legal, care funcționează ca salon de masaj

  criza emigranților din 2015: toată lumea a văzut cum i-au primit nemții pe refugiați în gări și aeroporturi. Oficialitățile locale au făcut imposibilul și le-au asigurat acestora condiții decente de trăit, în așa numitele cămine de refugiați. Nimeni însă nu spune că în același an aceste cămine au fost ținta atacurilor germanilor nemulțumiți, când un astfel de cămin era incendiat o dată la 2-3 zile (nu mai găsesc sursa oficială, dar aici e un proiect care documenta incendiile apărute la aceste cămine și cauzele lor ). Cu alte cuvinte, la televizor e totul roz, în realitate însă, nu e deloc roz.

• ipocrizia cu firmele de intermedieri cred că am explicat-o;
• ipocrizia cu transportul în comun: toată lumea știe ce bine merg autobuzele și trenurile în Germania, nu? Au un program fix și întârzieri mici, sunt curate și de încredere. Da, dar eu n-am auzit ca un tren în România să facă 5 zile pe drum, nici să se rătăcească, nici să nu mai oprească în stație (asta mi s-a întâmplat mie personal și altor 10-15 călători, pentru celelalte pot găsi articole), nici să fie dat complet peste cap transportul pentru că a nins 2cm. Vara trecută aeroportul din Koln-Bonn a fost, timp de câteva luni, paralizat pentru că se formau cozi kilometrice. Soră-mea a pierdut avionul chiar dacă a ajuns cu 4 ore înainte de decolare, eu era să-l pierd chiar dacă am fost în aeroport cu 5 ore.

La un moment dat, când ajungeam în gară și vedeam astfel de anunțuri, le făceam poză și le trimiteam șefului: „Îmi pare rău, s-ar putea să întârzii la serviciu”. Acolo scrie: „întârziere 5 minute” – dar nu aveam nici un fel de garanție că cele 5 minute nu se transformă în 50. Mersul mijloacelor de transport e bine documentat: există aplicații, în stații sunt afișe mari tipărite și afișaje electronice. Dacă se întâmplă ceva (sinucidere pe calea ferată, zăpadă, grevă), nimic nu mai e de încredere, dar problema e că, dacă te uiți în aplicație după un tren care trebuia să plece de 15 minute, n-o să vezi din prima că a fost anulat, sau măcar să fie specificat clar: „nu se știe ce e cu trenul ăsta”. Dacă te bazezi pe aplicație poți să aștepți un tren și două ore degeaba.

A fost totuși un caz în care au fost sinceri: după o zăpadă „apocaliptică” de 2cm (sincer, în 10 ani nu am văzut zăpadă mai mare de atât), transportul în gara din Frankfurt a fost atât de tare dat peste cap încât afișajele electronice afișau toate același mesaj: „Acest panou nu funcționează. Vă rugăm să verificați afișele atârnate la peron”. De data aia chiar au fost sinceri, dar haosul era generalizat, nu mai mergea nimic. Dacă te trezești dimineața și vezi așa ceva pe geam (ca în poză), sunt șanse mari ca tot transportul (avioane, trenuri, autobuze, metrou) să fie dat peste cap. Așteaptă-te la întârzieri de 10..15 și până la o oră sau anulări de trenuri. Nu are rost să te mai uiți pe aplicațiile de transport în comun pentru că nu mai sunt de încredere.
Poți să te duci la gară, pentru că aplicația spune că trenul vine cu o întârziere de 15 minute, dar după 15 minute de așteptat să fie afișat cu o întârziere de încă 10 minute, pentru ca în final să fie anulat complet.

 

Trenurile în Germania arată impecabil și circulă cu viteză foarte mare (>300km/h). Cu toate acestea, se poate întâmpla să pierzi avionul (în ultima poză am fotografiat ceasul pentru că, la ora aia, trebuia să fiu deja în trenul următor)

• ipocrizia cu curățenia: străzile din Germania sunt foarte curate. Da, atâta timp cât se face curățenie. După fiecare Revelion străzile stau pline de gunoaie cam 3-4-5 zile. Într-o vară pe strada pe care stau a refulat un canal. Două săptămâni s-a revărsat rahatul prin găurile capacului.

Nu zic, chestii din astea se întâmplă peste tot în lume și chiar mai grav. Nu compar România cu Germania, pentru că în România trenurile întârzie în mod frecvent, numai că toată lumea știe și se așteaptă. Pe când în Germania, după cum spuneam, ai aplicații, ai afișaje, trenul/autobuzul/metroul vine la și 17 și pleacă la și 19 – și totul e minunat și bine pus la punct până când ajungi să pierzi avionul pentru că trenul nu a mai ajuns la și 17 ci la și 47.

Problema mea (de ce vorbesc de ipocrizie) e că Germania (locuitorii și instiuțiile) proiectează o anumită imagine atât în interior, cât și în exterior, iar când se întâmplă „accidente”, sunt minimizate și tratate fugitiv sau nu sunt prezentate deloc în presă.

D: OK, pentru Germania nu v-ați da viața, dar pentru România?

A.C.: Nu știu dacă mi-aș da viața pentru România, dar două lucruri știu sigur:

1. pentru Germania nu mi-aș da-o și

2. dacă Putin ar ataca România, așa cum a atacat Ucraina, m-aș duce să particip cu ce pot. Oamenii nu se duc la război să moară, se duc să-i omoare pe ăilalți.

Și mai e încă ceva: când ești în România, ți-e dor de Germania. Când ești în Germania, ți-e dor de România și e cumva bizar și ilogic, dar „egzistă o esplicație”: pur și simplu nu se pot compara. România e mai bună în anumite privințe, Germania în altele. E ca și cum ai compara slăninuța de porc afumată cu mâncare de la vietnamezi: ambele de țin în viață, dar sunt lucruri diferite.

Ca să-ți dai seama cărei lumi îi aparții, am pus la punct o „metodă de calcul”: când îți iei geamantanul și te pui la drum, când îți vine să cânți și să pui poze pe Facebook? Din Germania în România sau din România în Germania?

D: Și de unde pui poze?

A.C.: Numai dinspre Germania spre România.

D: A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România? 😊

A.C.: Da, au fost multe momente în care mi-a părut rău. Nu, nu mi-am zis că m-am pripit, dar dacă aș fi știut ce mă așteaptă, n-aș mai fi plecat.

Și în România nu e rău, ci e foarte rău.

D: Ce e foarte rău în România? De la un salariu de 5.000 de euro lunar, cât aveați când ați plecat, bănuiesc că nu era atât de rău. Sau era?

A.C.: Ce e rău în România: lipsa de educație și de un minim spirit civic. În România, dacă ai făcut o greșeală, prima dată lumea râde, te înjură sau te claxonează. Românii nu sunt empatici. Dacă unul vrea să intre în trafic de pe o stradă laterală, foarte greu se va găsi cineva care să se pună în locul lui și să-l lase să intre.

De plecat, am plecat nu pentru că nu-mi plăcea România, ci pentru că eram curios să văd Germania mai îndeaproape, să văd diferențele, să înțeleg cultura și limba germană. Eram curios să văd de ce sunt atâtea diferențe și ce fac ei diferit față de noi?

A propos de limba germană, de curând am mai descoperit o „ciudățenie” (eu îi zic tot ipocrizie): de-a lungul vremii am participat la nenumărate cursuri de limba germană (cred că vreo 5-6 în total, și în București, și în Frankfurt, și online). În toate cursurile de germană afli despre pronunție – numai că atunci când un german se apucă să vorbească, nu înțelegi mare lucru în afară de câteva cuvinte și poate ideea pe care vrea să o comunice.

Toată lumea crede că acest lucru se întâmplă din cauză că neamțul de pe stradă vorbește repede, dar nu e adevărat. Se întâmplă pentru că germanul obișnuit nu vorbește după regulile oficiale, ci după regulile străzii, care în unele cazuri sunt foarte diferite. Sunt cursuri pe youtube de limba germană și cursuri de limba germană vorbită – iar ăsta e un lucru pe care l-am descoperit abia după 10 ani. Pur și simplu, cursantul de germană e lăsat să creadă că omul de pe stradă ori vorbește foarte repede, ori vorbește greșit, ori vorbește un dialect local. Ideea e că dacă un străin va învăța perfect limba germană de la cursuri, toată lumea își va da seama imediat că e străin – ori asta e o chestie care nici măcar nu e discutată la cursuri.

D: Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?

A.C.: Păi cam tot ce contează mă leagă de România. De „țara adoptivă” mă leagă salariul pe care îl iau aici, în Germania.

D: Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?

A.C.: Germania e foarte OK din punctul ăsta de vedere. Niciodată, dar niciodată nu am simțit nici cea mai mică umbră că aș fi tratat diferit pentru că sunt din altă parte. Nu mă consider un imigrant, și nici un cetățean al Germaniei – mai degrabă un fel de turist.

Habar nu am cum mă consideră ceilalți, nu cred că are vreo relevanță.

D: Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?

A.C.: Da, există. Faptul că între noi și nemți e o diferență foarte mică și că, dacă am aduce în România lucrurile bune din Germania, atunci ei ar veni încoace și nu ne-am mai duce noi într-acolo.

Diferența aceea mică e următoarea: când ai o problemă (la serviciu, acasă, vasele nespălate, ușa care scârțâie) fă ce-oi face și rezolv-o așa cum poți, nu trebuie să fie perfect.

D: Mi se pare un pic optimist răspunsul ăsta, pentru că văzând cum sunt rezolvate chiar și cele mai banale lucruri în Germania, n-aș zice că sunt imperfecte, dimpotrivă. Sunt gândite și făcute bine, ceea ce la noi nu se face: nici nu se gândește, nici nu se face bine. Dar mă rog, eu am văzut Germania doar ca turist.

A.C.: Germanul are două moduri de lucru, atunci când are ceva de făcut: fie îl va face pe loc, cât mai repede cu putință și cât de bine poate, fie îl va analiza pe toate părțile, va măsura de 10 ori, va căuta alternative etc. Dezavantajul în primul caz e că soluția aleasă pe loc nu e cea mai bună. În al doilea caz e că va dura mult mai mult (un exemplu aici e noul aeroport din Berlin).

În România problemele se amână: nu acum, că vine Paștele, mâine e weekend, poimâine nu pot să-l fac pentru că nu mi-a semnat șeful etc. După care uităm de problema respectivă indiferent dacă am rezolvat-o sau nu.

Germanul însă nu termină niciodată o treabă cu adevărat, ci o îmbunătățește constant. Din această cauză în Germania sunt foarte multe lucruri gândite cum trebuie: noi vedem rezultatul final, care e extraordinar, dar în spate sunt multe iterații. Noi abia așteptăm să scăpăm de problemă, nu contează cum.

Eu la primul mod mă refeream: să rezolvăm problemele cât de bine putem și să ne întoarcem la ele periodic, în iterații succesive.

Pe de altă parte, pe un 1 ianuarie s-a spart o țeavă fix în dreptul băii mele. M-am dus în beci și am oprit robinetele, unul câte unul, până s-a oprit apa, apoi le-am pornit pe celelalte. Când au venit vecinii acasă, văzând că nu au apă la robinet, au deschis robinetul, fără să se întrebe de ce era oprit. Din 4 vecini, doi au făcut treaba asta. Pe 3 ianuarie a venit o echipă care a spart zidul, a înlocuit țeava și au plecat. În imagine se vede cum au reparat zidul: cu saci de gunoi lipiți cu bandă izolatoare (scoci).
În fiecare an îi scriu proprietarei să vină să termine reparația și îi trimit poza asta, de 5 ani mă ignoră.

D: Ce faceți acum, cum e viața dvs acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?

A.C.: Viața mea acum aici e normală: mă trezesc, mă duc la serviciu, vin acasă, mănânc, mă pun la calculator să mai învăț câte ceva, mă culc. Cu mici variații: Netflix, weekenduri, concedii.

Da, este ce mă așteptam la plecare.

D: Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?

A.C.: Să pot lucra de acasă din România pe un salariu de Germania.

 

---

Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri”

Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:

• întrebări pentru un emigrant
• întrebări pentru cei rămași
• întrebări pentru cei întorși

Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.

Tags: de ce am plecat din România, emigrare Germania, Germania, viața în Germania