O parte dintre cei care au completat chestionarul despre emigrare/rămânere în țară au dat și au fugit, cum se zice, adică au răspuns la întrebări și or fi plecat în concediu sau ceva, căci prea nu răspund la emailurile mele în care îi trag de mânecă să mai aprofundăm unele chestiuni. Nu mai zic de cei care au răspuns monosilabic, de parcă ar fi fost sarcină de serviciu 🙂
Acest demers – Oameni care sfințesc alte locuri – a pornit dintr-o frustrare personală, dintr-o zbatere în care încă mă aflu, pe marginea ideii de emigrare. Am vrut să aflu cum au trecut și alții prin acest proces și am trimis inițial niște întrebări unor cunoscuți emigrați. Apoi după ce le-am publicat răspunsurile am văzut că există interes pentru asta și am extins bazinul din care colectez răspunsuri, la comunitatea care se intersectează cu mine și cu postările mele.
De la bun început a fost vorba de o introspecție. Nu mi-am propus să intervievez personal oamenii, căci tehnica interviului este cu totul altceva decât ceea ce facem noi aici cu aceste chestionare și presupune un timp pe care nu îl am, căci trebuie să muncesc și eu în viața reală, ca să-mi câștig pâinea 😉 Am vrut ca oamenii să-și răspundă în primul rând lor, apoi să le spună și altora la ce concluzii au ajuns, cum au trecut prin procesul de emigrare, dacă le-a fost ușor sau greu, dacă au regrete. Similar – cu cei care au decis să rămână în țară, să ne spună de ce au decis asta, dacă au regrete sau nu. Toată valoarea acestui demers, dacă există una, este asta: să învățăm ceva din ce au trăit/trăiesc alții, să aflăm cum gândesc alții și să tragem singuri concluziile.
Desigur, putem să ne și dăm deștepți în comentarii, că știm noi mai bine cum ar fi trebuit făcut și care este adevărul/realitatea, căci încă există libertate de exprimare, dar asta nu înseamnă decât că nu suntem capabili, încă, să ne punem în papucii celui care a ales să-și facă publice gândurile și viața. E drept că asta e și foarte greu. Întotdeauna vom judeca faptele și vorbele altora prin filtrele proprii. De altfel stilul destul de agresiv de a reacționa la unele povești i-a făcut pe alții să dea înapoi și să-mi scrie că nu vor să mai răspundă la chestionar pentru că sunt chestiuni prea intime pentru a fi puse public în dezbaterea Internetului.
În același timp, nu toți cei care le-au completat au fost la fel de vorbăreți. Pe majoritatea i-am mai tras de mânecă să mai detalieze pe ici pe colo, plus că le-am cerut fotografii și explicații pentru unele lucruri neclare. Toate poveștile au un potențial pe care de cele mai multe ori autorul nu îl sesizează, de aceea insist cu completările, căci mi-ar fi ciudă să le public așa, pe jumătate. Cam asta e bucătăria din spatele fiecărei povești pe care o public aici: cu vreo săptămână înainte de publicare îi scriu omului și începem un dialog în urma căruia se definitivează povestea. În ultima vreme nu prea am succes cu răspunsurile, așa că probabil vor rămâne multe nepublicate. Altele sunt completate, cum spuneam, atât de telegrafic, încât nu aduc nicio valoarea proiectului și am decis să le ignor. Nu avem o cercetare cantitativă aici, ci una care se dorește calitativă, dacă vor și subiecții.
Azi avem povestea doamnei G.P., care a completat chestionarul pentru rămași în țară, dar a fost un pic mai reticentă cu restul întrebărilor mele și cu pozele. Poate că nici eu n-am fost convingătoare, poate că doar atât a vrut ea să ne comunice și asta e 🙂 Am ales eu o fotografie relevantă pentru zona din care provine doamna G. Poza e de pe site-ul oficial Timișoara, capitală culturală europeană.
Dollo: Cum e viața dvs? Ce vă mulțumește, ce vă nemulțumește? Este așa cum v-o doriți?
G.P.: Viața mea e ok. Nu tot timpul chiar așa cum aș dori, dar în mare e ok. Anul acesta am ieșit la pensie, 62 de ani, singură, 3 copii. Mulțumirea este că am o relație foarte bună cu copiii. Trăiesc într-un oraș mic și liniștit, Timișoara, am un cerc de prieteni cu care pot petrece momente frumoase. Nemulțumirea mare este față de sistemul de sănătate, din fericire nu am încă probleme majore. O altă nemulțumire este față de clasa politică, de acolo se leagă și altele. Visez să călătoresc mai mult.
D: În ce domeniu ați lucrat?
G.P.: Am lucrat în mai multe domenii. Am terminat Institutul Politehnic Traian Vuia din Timișoara, actual Universitatea tehnică de Vest, inginer chimist. Am lucrat în diverse întreprinderi cu profil mecanic, metalurgic. După ’90 am făcut studii juridice și am lucrat la diverse societăți comerciale ca jurist și în altele ca specialist în protecția mediului.
D: V-ați gândit vreodată la emigrare? Cum, în ce context, e un gând care revine sistematic sau pe care l-ați dat la spate definitiv?
G.P.: Da, când eram tânără, am avut mulți prieteni și cunoscuți care au plecat. Nu a fost un motiv clar pentru care nu am plecat.
D: De ce ați ales totuși să rămâneți aici?
G.P.: Așa cum nu a fost un motiv clar pentru plecare, nu știu dacă a fost un motiv pentru care am rămas. Cumva, am sperat tot timpul că aici lucrurile se vor schimba în bine.
D: A avut legătură cu copiii? Mă gândesc că nu a fost ușor să creșteți trei copii singură, cu atât mai greu v-ar fi fost să plecați, nu?
G.P.: Copiii i-am avut după 30 de ani și deja nu mai mă gândeam că aș vrea să plec, deoarece începuse o perioadă de schimbări în țară, în bine, credeam atunci, acum nu mai sunt atât de sigură 🙂
D: V-a părut vreodată rău că ați decis să rămâneți?
G.P.: Nu.
D: Cât din decizia de a rămâne în România este teamă, comoditate, mulțumire, obligație, dragoste sau altceva? Puteți explica fiecare sentiment ales?
G.P.: Nu cred că a fost teamă, sunt convinsă că aș fi reușit să mă adaptez și în altă țară. Obligație față de familie nu, am fost întotdeauna o persoană independentă, părinții și bunicii nu ar fi fost un motiv să nu plec. Poate că a fost și comoditate și cum spuneam, ideea că la un moment dat va fi bine și aici.
D: Care este schimbarea fundamentală pe care ar trebui s-o facă România ca să devină o țară în care să-ți dorești să trăiești și nu doar o țară în care ești nevoit să trăiești?
G.P.: Schimbarea majoră este greu de realizat, avem o mentalitate păguboasă, lasă că merge și așa și nu ne interesează ce se întâmplă atât timp cât noi o ducem bine. Ori, ca să schimbi o mentalitate este greu, vrem schimbare, dar să nu facem noi nimic, să facă alții, ceva de genul.
D: Cât/ce ați fi dispus să cedați din confortul propriu pentru ca schimbarea asta să se producă?
G.P.: Am cedat din confort uneori, când am luat atitudine față de unele evenimente și am constatat că e foarte ușor să devii o oaie neagră.
D: În ce sens, ce vi s-a întâmplat?
G.P.: Eu am spus cam întotdeauna ce gândesc, mai puțin în perioada comunistă, că atunci trebuia să te cenzurezi mai mult, dar și atunci am fost pusă în discuție la nivel de organizație UTC, pentru că nu am fost de acord să i se dea vot de blam unei colege care urma să plece din țară cu mama, tatăl ei fiind deja plecat. Mi-am spus părerea la școală, ca părinte, legat de diverse aspecte care nu mi se păreau OK, și am devenit destul de nepopulară. Am participat la mitinguri, atunci când am considerat.
D: V-ați da viața pentru această țară?
G.P.: Nu. Mi-aș da viața pentru copii, nicio țară nu consider că merită jertfa supremă.
D: În acest moment există cineva/ceva care vă dă (o cât de mică) speranță? Cine/ce anume?
G.P.: Da, sunt tineri care sunt foarte buni și au o atitudine care mă face să cred că va fi bine. Copiii sunt persoane care spun ce gândesc, iar acum generațiile tinere sunt mult mai dezinvolte.
D: Prin absurd (sau nu), ar fi ceva care v-ar face totuși să emigrați?
G.P.: Cred că există întotdeauna o posibilitate, poate dacă unul dintre copii s-ar stabili definitiv în altă țară și ar dori să merg și eu. Alt motiv nu văd deocamdată. Uneori sunt de acord cu zicerea „frumoasă țară, păcat că e locuită”.
Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri” (la finalul acelui articol se găsesc toate poveștile publicate în serie)
Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:
Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.
