Lebedele mamei
Surprizăăă! strigă mama încântată, ținând în mână un platou cu prăjituri mici și grațioase în formă de lebădă. De regulă, de ziua mea, îmi făcea prăjitura cu vișine, în care adăuga diverse alte fructe și nuci, pentru variație. Anul ăsta nu s-au făcut vișinele nici la moșie (că au înghețat) și nici prețul fructelor la piață nu a fost suficient de decent cât să-ți permiți o prăjitură cu fructe. „Ăștia preferă să le arunce decât să mai lase din preț!”
Așa că s-a adaptat, cum a făcut toată viața ei. Cred că asta i-a amintit de epoca dinainte de 89, când inventa te miri ce fel de mâncare sau prăjitură din nimic. Căci nimic se găsea pe toate drumurile. Și și-a amintit că la majoratul meu – prima și unica petrecere pe care mi-a organizat-o – a făcut aceste lebede din gogoșele ca pentru profiterol, umplute cu cremă răcoritoare de vanilie, cu câte un gât din cocă și aripi din fulgi de migdale. Ca să le umple și-a stricat una din pungile cu zip de congelator, că era mai groasă, așa cum văzuse ea la TV.
Eu nu-mi mai aminteam deloc de lebedele astea, ci doar de faptul că la acea petrecere, la care încercasem să-l invit și pe băiatul de care eram îndrăgostită, dar m-a refuzat, am fost așa de emoționată încât nu am băut și mâncat nimic toată noaptea. Și aș fi avut ce, căci mama s-a dat peste cap și a pus pe masă tot soiul de bunătăți. Plus norocul chior că, exact cu vreo câteva săptămâni înainte de ziua mea, băgase Pepsi la cofetăria din colț, și ne-am nimerit pe fază să cumpărăm o ladă întreagă. Nu-mi amintesc prețul, probabil o fi fost o cheltuială importantă pentru salariul mamei, dar știu că în seara petrecerii am cumpărat un paralelipiped din ăla de gheață, cum se găsea pe vremuri la restaurante, l-am pus în cadă, și în jurul lui am așezat sticlele cu Pepsi. Primii invitați, care au intrat în baie să se schimbe, au izbucnit în ovații și probabil dacă ar fi existat telefoane mobile pe vremea aia și-ar fi mai chemat și prieteni ca să vadă minunea.
Eu am rămas de atunci doar cu amintirea asta, în schimb mama a rămas cu amintirea lebedelor, care s-au mâncat rapid și de pe urma cărora s-a spart și un platou împrumutat de la o vecină. Zice mama că erau niște băieți ieșiți pe balcon ca să fumeze, iar platoul cu lebede – a doua tură – fusese pus pe pervazul bucătăriei. Băieții l-au sustras ca să mai guste câte o lebădă și, din mână în mână, până la urmă s-a spart platoul. Sper doar că se mâncaseră toate lebedele în acel moment și n-a fost niciuna irosită pe jos.
Câteva decenii mai târziu, platoul a scăpat, dar lebedele și-au luat zborul rapid 🙂 După ce am gustat-o pe prima mi-am amintit la timp să le fac și poză. „Să le pui pe feisbuc și să le spui ce ți-am făcut io ție la 18 ani!”, m-a îndemnat mama.
Le-am pus aici, că se păstrează mai bine, pentru când n-o mai fi mama ca să se dea peste cap să-mi facă o surpriză de ziua mea, din nimic. Și să-mi amintească ce mult s-a chinuit să mă facă, în ziua aia, și să mă crească, atâția ani după.
Melanconic. Frumoase amintiri din timpuri mai vechi, dar bune că un vin de 30 ani.
„Ăștia preferă să le arunce decât să mai lase din preț!”
În timpul crizei din 1929-33 în USA s-a ars grîu în locomotive iar producătorii sud-americani au aruncat cafeaua în Atlantic.
DAR, cum ”capitalismul” nu vrea să moară, aceeași cultivatori spaniolo-portughezi s-au gîndit să apeleze la elvețieni (care deja erau experți în lapte praf) pentru o soluție privind conservarea cafelei excedentare, atunci cînd piața liberă e ”prea liberă”.
Deoarece firma peste care nimeriră era tocmai Nestle, a rezultat NESCAFE-ul.