Pe Ramona probabil că o știu mulți, datorită blogului pe care scria mai mult și mai des când era în țară. Între timp a câștigat la Loteria vizelor și a ajuns în locul acela unde visele devin realitate. Pe blogul ei am cunoscut-o și eu acum mulți ani, doar din scris, căci nu ne-am intersectat și în viața reală. La fel și pe domnul inginer al ei, care avea și el într-o vreme un site pe care colecționa poze cu capace de canalizare. Sper că nu încurc inginerii, dar a fost o vreme când mă simțeam mai apropiată de oamenii ăștia din blogosferă, chiar dacă nu-i întâlneam, decât de cei din viața mea reală.
Acum am ajuns să ne citim din țări diferite, căci suntem națiunea aia a UE din care pleacă oamenii mai ceva ca dintr-o țară aflată în război. Cică numai anul trecut am atins o cifră record de plecați, pe care n-o mai înregistrasem din 90. Să mai zică cineva că nu e bine în România. Uite, te lasă și să pleci.
Ramona și soțul ei nu au plecat de rău de aici, ci pentru copil. Ăsta este un motiv pe care nu prea ai cum să-l combați, așa că aștept cu interes comentariile celor care vor spune că tot învățământul nostru, așa frupt cum e, e mai bun decât al americanilor care scoate ignoranți, ba îi mai și împușcă periodic în atacuri armate 😉
Fotografiile și explicațiile sunt ale Ramonei, din noua ei viață. Găsiți pe blogul ei mai multe articole explicative despre emigrarea asta, în caz că vreți să îi urmați exemplu.
Terenurile de tenis de la Liceul Vernon
Dollo: Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs aici?
Ramona: Aveam o firmă de web design, soțul construise un business pe inspecțiile ISCIR (pentru centrale termice). Făcea mici depanări, inspecții, curățare de instalație termică. Învățase chiar și să curețe profesional splitere de aer condiționat. Ne mergea foarte bine financiar, aveam un copil. Când a venit vorba de emigrare (am câștigat Loteria Vizelor, după 7 ani de ghinion), fata avea 3 ani și jumătate, soțul mergea aproape de 50, eu cu un deceniu mai tânără. Când am plecat el avea 52 de ani, eu 41 și fata împlinea 5. Apucasem să vizitam SUA de 3 ori deja și ne plăcuse enorm, dar știam că nu sunt posibilități de emigrat legal decât prin Loterie. Și nu am dorit să încercam ceva ilegal, pentru că riscurile ar fi fost prea mari. Nemulțumiți nu eram de Romania chiar atât de mult, trăiam în Timișoara, zona super-centrală. Era OK. Ne descurcam cu banii. Normal că sunt mereu chestii de comentat, dar nu pot spune că ne-am lovit neapărat de mari nenorociri.
D: Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?
Ramona: Când am ajuns prima dată în New York, în martie 2010. Ni s-a părut foarte „familiar” totul, a devenit rapid un fel de al doilea „acasă”. Știam că nu putem rămâne, dar undeva s-a sădit ideea că am putea trăi într-un loc mai puțin plictisitor ca orașul nostru. În 2012 am stat 2 luni la cumnații noștri în Spania și acolo chiar aș fi rămas. Dar, pe vremea aia românii erau văzuți rău și șansele de a pune la cale o afacere de succes erau minimale, în condițiile în care, în zonă cel puțin, dacă spaniolii te miroseau că nu ești de-al lor, nu intrau pe ușă. Aici cred că e marea diferență față de americani, imediat ce am emigrat și mi-am pornit afacerea, nu au avut nicio problemă că nu sunt de aici sau că am accent. Și am clienți de la doctori până la companii listate la Bursă.
Terenuri de tenis la sat
D: O decizie impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?
Ramona: Când am câștigat Loteria în mai 2017, a fost clar că vom pleca. Era păcat că, după 7 ani de nenoroc, să dăm cu piciorul unei asemenea ocazii.
D: Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?
Ramona: Nu ne-am răzgândit niciodată, dar a fost un proces lung și costisitor. Plus stresant. În mai am primit OK-ul pentru a merge mai departe în procesul de selecție, am trimis formularul DS260 și apoi am așteptat să ne vină rândul la interviu. În tot acest timp am trăit cu gândul că poate plecăm. Sau poate că nu. Anul următor, în 6 august am ajuns și noi la interviu la București. Apoi în 9 august ne-am luat biletele de avion dus-întors (ianuarie 2019-iunie 2019). Dacă nu ar fi mers, veneam acasă.
D: Cum ați ales țara în care să emigrați? Ce a contat mai mult în alegerea asta?
Ramona: A fost ușor, în SUA am primit OK să emigrăm, acolo am mers. Ne-am stabilit în New York, unde sunt prietenii noștri (și nașii fetei). Ne-au ajutat ENORM și am avut măcar un grup de oameni dragi, încât să fie mai ușor să ne rupem de România.
D: Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România? Ce a durut mai mult?
Ramona: Foarte ușor. Ne-am concentrat pe chestiile pozitive (deși nu a fost ușor). Copilului nu i-am transmis nimic din gândurile noastre (am plecat cu 3 valize și 13 mii de dolari, un buget infim pentru un oraș atât de scump). Am avut noroc cu prietenii noștri care ne-au primit în casa lor și s-au purtat exemplar cu fata. Am dus-o imediat la tenis (sport început în România) și i-am arătat una-alta prin oraș, încât să vadă cât e de frumos acolo. S-a adaptat imediat. Noi știam deja unde mergem, iubim orașul, deci era mai simplu. Am revenit în țară în vizită după 6 luni și, când am aterizat înapoi pe JFK, simțeam că am ajuns „acasă”. Suntem de 4 ani în SUA și aici este casa noastră. România este locul de vizitat o dată pe an, dar acasă este printre americani.
D: Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?
Ramona: Au fost foarte cooperanți și ne-au sprijinit complet. Este vorba până la urmă de viitorul copilului (noi avem deja o vârstă la care chiar nu mai contează carierele). Dar ea are în SUA șanse mult mai mari să acceadă la o facultate foarte bună și să construiască ceva și pe sport.
D: Cum a fost procesul birocratic de emigrare?
Ramona: Partea de interviu a fost de lungă durată dar extrem de bine organizat procesul. Americanii sunt maeștri ai procedurilor, totul e pus la punct (mai ceva ca la nemți). Toată informația este online, e simplu de făcut fiecare pas. Aici ne-am făcut actele repede, eu mi-am constituit firma în 15 minute, facem taxele singuri pe TurboTax, totul e computerizat și pus la cale cât mai simplu.
O seară de februarie acasă
D: Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?
Ramona: Ne-am acomodat instant. Copilului i-a luat cam jumătate de an să învețe engleza de la zero la vorbit fluent. Am lucrat cu ea acasă pentru a intra în clasa 0 (aici se cheamă Kindergarten). Pleacă în scoală la 5 ani, deci nu a trebuit să repete un an, cum era cazul în România. Am învățat-o să scrie și să citească, plus operații simple de matematică. Este foarte timidă și nu doream să fie considerată „proastă”, pentru că nu e cazul. A prins repede și de atunci este cea mai bună din clasă și între cei mai buni din școală (dacă nu no.1, că aici nu sunt cataloage ca în România, să știi exact pe unde te clasezi). Anul acesta a fost acceptată și în programul Gifted and Talented pentru matematică, unde sunt incluși copiii cu abilitați deosebite. Face tenis de performață și are acces la unele dintre cele mai bune academii de tenis din lume. Cel mai greu a fost pentru soț să găsească un job mai bun. A lucrat 3 ani ca portar, pe salariu minim. Acum este ofițer de security la un spital zonal. Salariul e mai mare, naveta mai mică (ne-am mutat într-o comunitate privată undeva la munte în New Jersey) și asigurări de sănătate super-bune. Mie mi-a luat cam 2 ani să îmi pun firma pe picioare, dar câștig foarte decent și pot să mă ocup și de copil, pentru că lucrez de acasă. Ne-am luat și casă după 2 ani. Deși aveam venituri mici (cam 2 salarii minime pe economie), ne-am construit credit score repede și banca ne-a împrumutat banii pentru casă.
Zăpadă mare/drumuri curate
D: A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România? 😊
Ramona: Nu. Le spun mereu vecinilor, care s-au născut în acest rai montan, că am pierdut 40 de ani de viață, dar e clar că nu aveam de unde să știm despre aceste locuri și nici să venim legal. Toate lucrurile în viață se întâmplă în momentul oportun. Noi am avut noroc de un proces de adaptare ușor, de oameni senzaționali alături, care ne-au ajutat enorm. Suntem foarte fericiți aici, chiar dacă ne lăudam mereu cu naționalitatea noastră. Suntem români în America, vom fi româno-americani la anul, când aplicăm de cetățenie.
D: Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?
Ramona: Avem încă familie și prieteni în România. Comunicăm mult online, deci nu e atât de mare dorul. Țara adoptivă e acasă pentru noi, ne-am făcut mulți prieteni americani, suntem bine integrați și acceptați.
D: Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?
Ramona: Vom fi și cetățeni de la anul. Ne considerăm americani deja, avem casă aici, business, copilul este americanizat. Consider că suntem o idee mai cu moț, pentru că, venind după comunism, ne descurcăm mai bine și mai repede. Suntem mult mai hotărâți în ceea ce facem, avem capacitate enormă de efort și sacrificiu. Copilul este învățat să studieze cât mai serios și face sport la nivel înalt, pentru că nu există cale de mijloc pentru noi. E drept că am ars niște etape, fiind atât de intenși, ceea ce nu e chiar rău. Am realizat în 4 ani cât nu am realizat în 30 de ani în România, doar pentru că știm exact ce vrem de la viață și suntem dispuși să muncim pentru asta.
D: Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?
Ramona: Nu. Ne simțim bine în țară, pentru că e totul familiar, dar nu plecăm triști. Ne bucurăm când revenim în SUA, aici ne-am găsit echilibrul și este acasă.
D: Ce faceți acum, cum e viața dvs acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?
Ramona: Este mult peste ce am fi putut visa. Muncim în continuare mult, copilul face eforturi la scoală și la sport, dacă reușim să fim sănătoși, probabil vom merge tot înainte. Sperăm pentru ea la o carieră în tenis și o facultate foarte bună. Dacă mi se permite un sfat, pentru alții care cochetează cu ideea, mergeți înainte. Stați câteva luni, nu vindeți nimic din țară, doar mergeți 3-6 luni în țara visată. Un an. Știu oameni care s-au întors din America, dar i-am admirat mereu că au încercat. Așa nu ai niciodată regrete. Dacă nu e OK, urci pe avion și vii în România. Nu mai e ca pe vremuri, când fugeai de sub comuniști (avem și prieteni care au plecat în situația asta). Vii și pleci, păstrezi contactul pe internet cu cei dragi. Nu e chiar bau-bau și nici exil.
D: Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?
Ramona: Soțul mai visa, la pensie, să se retragă undeva la țară. Dar suntem la țară și unde locuim, în pădure. Avem lacuri aici, pârtii de ski (pentru fată, că noi suntem prea bătrâni pentru asta), suntem parte din comunitate. Nu știm pe unde vom ajunge însă, dacă vor exista alte oportunități pentru sportul fetei. Suntem dispuși să mergem oriunde este necesar, pentru ca ea să-și împlinească potențialul.
Vara pe lacul din sat
Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri” (la finalul acelui articol se găsesc toate poveștile publicate în serie)
Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:
Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.
