A plecat din Timișoara la 23 de ani, pentru că România nu avea nevoie de ea. Și pentru că în acei tulburi ani 90, a avea un iubit maghiar echivala cu trădarea de țară. Aceeași țară care nu avea nevoie de tine… D. și-a trăit următorii 31 de ani din viață muncind, gândind, trăind în alte limbi. Primii nouă ani în Ungaria, următorii 22 în Elveția. Nicio urmă de regret pentru că drumul pe care l-a parcurs a fost până acum tot spre mai bine. Totuși, de ce mai privește înapoi?, am întrebat. Citiți ca să aflați.
D. a ales să-și ilustreze povestea cu câte o fotografie din Timișoara – orașul de unde a plecat la 23 de ani – și una din Geneva – orașul în care trăiește de 22 de ani: „Două locuri care mi-au marcat existența în mod definitiv, și fără de care nu aș fi eu!”.
Orașul de unde am plecat la 23 de ani
Dollo: Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs aici?
D.C.: Tocmai terminasem facultatea, era în ’92. Nu aveam de lucru – adică lucram ilegal ca vânzătoare într-un „butic” la periferia Timișoarei, unde o firmă făcea comerț cu alcool și țigări, dacă mi-aduc bine aminte.
D: Ce studii ați făcut în România?
D.C.: Am făcut clasele V-VIII la un liceu de artă (din considerente logistice: tatăl meu a murit – s-a înecat în râul Timiș în iunie ’79, când aveam 10 ani – și mama nu a vrut să rămân la școala de cartier, unde erau orele după-amiaza, și aș fi fost singură acasă dimineața); clasele IX-XII le-am făcut la un liceu de matematică/fizică/informatică; iar facultatea, la Politehnică. Sunt deci ingineră.
Am avut un mare noroc: între clasele V și XII am avut două profesoare de engleză extraordinare – de altfel fuseseră colege la facultate. De la ele am învățat bazele limbii engleze.
Din toate studiile, ce mi-a folosit în viață au fost limba engleza și creierul înclinat spre logică și matematică, pe care îl am de la tata (și el era inginer). Restul, am învățat pe parcurs. De la liceul de artă mi-a rămas un anume sens al esteticii.
D: Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?
D.C.: După absolvire, în septembrie ’92, mi-am dat seama că nu am nici o șansă. Fără pile, fără spate – vedeam deja ce se profila la orizont. Realizez azi cât am fost de vizionară la vremea aia, la doar 23 de ani – când văd ce a ajuns România azi. În plus, prietenul meu era ungur de la Tg. Mureș (ne cunoscusem în facultate). Simțeam deja că naționalismul, care începea să-și arate colții, ne vă despărți.
D: A fost o decizie impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?
D.C.: Absolut impulsivă. Nu era nimic să mă rețină – pur și simplu. Într-o zi mohorâtă de final de octombrie am plecat în Ungaria, ca „live-in baby-sitter”. Era într-un cartier departe de centrul Budapestei, la o mamă (de 46 de ani) care-și creștea singură copilul de 2 ani, adoptat, de origine rromă. Locuiau într-o garsonieră. Vorbeam cam 10 cuvinte limba maghiară la vremea aceea. Prietenul meu era doctorand la facultate la Budapesta (nici el nu găsise job în România după absolvire, evident…), el mi-a găsit asta printr-un anunț pus de doamna aceea la facultate unde era el doctorand.
D: Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?
D.C.: M-a sunat prietenul meu să-mi spună de acest anunț într-o marți sau miercuri; vineri a venit la Timișoara după mine, iar duminica dimineața în zori, am plecat spre Budapesta. Deci, practic, a patra-cincea zi după ce îmi spusese de anunț, am părăsit România.
D: Cum ați ales țara în care să emigrați? Ce a contat mai mult în alegerea asta?
D.C.: A fost țara unde era prietenul meu… mi-era frică de necunoscut, evident, dar încă și mai frică să rămân în România și să mă adâncesc în ceea ce simțeam că e ca o mlaștină care mă înghite încetul cu încetul, în fiecare zi.
D: Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România? Ce a durut mai mult?
D.C.: Nu a fost nici o clipă vorba de desprindere de România. România nu avea nevoie de mine, era clar, așa că nu am insistat… mă durea faptul că o lăsam pe mama singură. Dar… asta e, am simțit că trebuie să iau taurul de coarne, că de asta depind viața și viitorul meu.
D: Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?
D.C.: O am doar pe mama și mama nu s-a împotrivit – oricum și dacă ar fi făcut-o, ar fi fost în zadar. Am fost mereu de neclintit în, odată ce am decis ceva.
D: Cum a fost procesul birocratic de emigrare?
D.C.: Au fost niște ani ca-n filme… am rezistat vreo 3 luni ca baby-sitter, după care mi-am găsit un job la un ziar, unde am vândut anunțuri de mică publicitate. 2 ani am trăit și lucrat practic ilegal la Budapesta, până în decembrie 1994 când am fost angajată la o firmă care mi-a făcut acte în regulă.
D: Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?
D.C.: Limba maghiară e greu de învățat, mie mi-a luat cam 6 luni – am învățat din manuale pentru studenți străini, citind reviste cu dicționarul și uitându-mă la televizor. E drept însă că am înclinații pentru limbi străine, vorbesc vreo 4 fluent, și înțeleg încă vreo 2-3.
În cei doi ani cât am lucrat ilegal la Budapesta am lucrat la un ziar de limbă engleză, la vânzări de mică publicitate. Trebuia să vând spațiu publicitar unor mici firme din Budapesta ai căror proprietari nu vorbeau engleza – iar eu tocmai învățam limba maghiară de una singură – toate astea prin telefon! În acei ani am fost plătită în dolari, care ne-au ajutat ca după 3 ani să ne cumpărăm primul apartament, cu o cameră.
Apoi, când m-am angajat la firma unde lucrez acum, singurul lucru care a contat la recrutare a fost că am avut o diplomă de facultate, și că vorbeam limba engleză. Am trecut un test în care erau de fapt niște probleme relativ simple, axate pe matematică/înțelegerea unor texte, plus trei interviuri. Și așa mi-am început cariera, la început în logistică, iar după nouă ani am trecut în finanțe, unde sunt și acum.
Orașul în care trăiesc de 22 de ani
D: A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România? 😊
D.C.: Niciodată. Cum spuneam, dacă România nu a avut nevoie de mine, n-am vrut să insist. Am plecat altundeva sperând să mă simt binevenită acolo. În Ungaria am trăit până în 2001, iar în 2001 firma la care lucram și eu și soțul meu ne-a transferat în Elveția, unde trăim de atunci. Deja în Ungaria trăiam bine în 2001, dar venirea în Elveția ne-a schimbat viața. E imposibil să regret că am plecat – deși nu a fost ușor, de multe ori. Cel mai mult mă bucură faptul că pot oferi copiilor noștri posibilitatea unui drum în viață mai ușor decât a fost al nostru.
Destinul meu și al soțului meu sunt legate intrinsec de firma la care eu lucrez de aproape 29 de ani și pentru care și el a lucrat 24 de ani – însă el a plecat la altă firmă acum 5 ani. Lucrează în consultanță logistică. A plecat de nevoie, pentru că altfel ar fi trebuit să ne mutăm – cu firma – în Polonia. Pentru noi nu a fost o opțiune să ne dezrădăcinăm copiii adolescenți, așa că am ales ca el să plece de la firmă.
La început, în Ungaria dădeam jumătate din ce câștigam împreună pe chirie. Odată ce nu am mai plătit chirie am pus mai mulți bani deoparte și ne-am cumpărat o locuință mai mare. Și asta tot de firmă a depins, pe atunci se puteau primi împrumuturi fără dobândă pentru cumpărarea unei locuințe – asta făcea firma pentru a reține angajații, pentru că relativ la concurență, plăteau mai slab la început. Noi am rămas loiali și nu ne-a părut rău.
D: Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?
D.C.: De România mă leagă mama, câțiva foști colegi de liceu și facultate, cu care mă întâlnesc oricând pot. Iar de Elveția mă leagă totul acum… aici trăiesc de 22 de ani, practic în curând voi fi trăit aici mai mulți ani decât am trăit în România… am plecat din România la 23 de ani. Acum am 54 – e clar că influențele traiului de atâta vreme în afara țării trag mai greu la cântar.
D: Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?
D.C.: Sunt elvețiancă de origine română. Aici e un multiculturalism înrădăcinat, care pentru români e – cred eu – imposibil de imaginat. Sunt în rând cu ~50% din concetățenii mei, care la rândul lor – ei sau strămoșii lor – sunt veniți de altundeva.
D: Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?
D.C.: Nu e o durere, e mai mult o revoltă când văd ce se întâmplă în țară, cum a fost practic acaparată de corupție, nepotism, cum incompetența a împânzit toate domeniile statului… România a devenit țara tuturor posibilităților pentru mafioți. Și eu care credeam că în ’92 am simțit disperare și lipsă de viitor… acum chiar că nu văd cum ar putea ieși din impas țara.
D: De vreme ce a trecut atât de mult timp de când ați plecat, cum de mai păstrați intereul pentru ce se întâmplă în România? Care e resortul care vă face să citiți încă știri din țară?
D.C.: Mama e în România, face 84 de ani în curând. În 21 decembrie 2022 a căzut în casă. În ziua aceea (era una din zilele în care o sunam – nu vorbeam zilnic) ore întregi am sunat-o fără ca ea să răspundă…. Am trăit ore de coșmar.
Și aici am avut noroc, un fost coleg de facultate, care de altfel e și el în străinătate, tocmai era la Timișoara. După ore de stres insuportabil l-am rugat să meargă la mama.
A bătut cu pumnii în ușă, mama s-a târât cumva până la ușă, i-a deschis și apoi s-a prăbușit…. Colegul meu a chemat salvarea, au dus-o la spital, cu traumatism cranian, coaste fracturate, apă la plămâni… Am plecat de urgență la ea și apoi am stat la Timișoara până în 22 ianuarie. A fost cel mai trist Crăciun din viața mea.
Mama a ieșit din spital în 29 decembrie. Am avut ocazia, o săptămână, să experimentez ce înseamnă sistemul medical în România – deși clinica unde mama a ajuns (Casa Austria) e una din cele mai bune – chiar a avut noroc!
Am început apoi să o pun pe picioare, încet-încet. Din 17 ianuarue i-am găsit printr-o firmă o doamnă care vine zilnic la ea 4 ore și o ajută. S-a refăcut foarte bine, e complet autonomă în casă, dar doamna o ajută la treburi, o însoțește pe stradă, pentru siguranță.
De atunci merg lunar la Timișoara și stau vreo 4-7 zile, lucrez și de acolo când trebuie.
Înainte de asta mergeam o dată, maximum de două ori pe an în România, câte un weekend prelungit eventual. Acum, fiind acolo mult mai des și mai mult timp, am contact cu realitatea de acolo, am fost pe la medici și autorități cu mama, pentru una-alta, și văd mai de aproape situația. Asta explică deci interesul „subit” pentru ce se întâmplă în țară. În plus, de anul trecut din septembrie ambii copii sunt plecați de acasă. Fiul meu de 23 de ani lucrează/studiază, el nu mai locuiește cu noi din 2017, iar fiica mea de 19 ani tocmai termină anul I la facultate într-un alt oraș – deci am mai multă disponibilitate fizică și mentală.
Nu în ultimul rând, de 4 luni m-am abonat la podcasturile lui Dragoș Pătraru – acest om este extraordinar, pur și simplu! În mare măsură și datorită lui mă interesează ce se întâmplă în tară. Un jurnalist fantastic – cum zicea deunăzi un comentator la unul din podcasturi – ar fi nevoie de vreo 10 milioane ca el în România.
Iar în final, cum ziceam, sunt elvețiancă de origine română. Nu pot să fiu indiferentă la ce se întâmplă acolo, oriunde altundeva m-aș afla. România e parte integrantă din mine, și a contribuit în mod esențial la viața mea – chiar dacă principala ei contribuție a fost să-mi dea imboldul de care aveam nevoie pentru a o părăsi în 1992.
Unul din locurile prin care trec dimineața la plimbare cu cățelul, nu departe de unde locuiesc.
D: Ce faceți acum, cum e viața dvs acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?
D.C.: Avem o viață bună și împlinită, ne pregătim să ieșim la pensie anticipat și să ne bucurăm de „golden years”… La plecarea din România în ’92 nu aveam nicio așteptare, în afară de: să plec unde văd cu ochii. Cu timpul, ne-am creat țelurile spre care am tins. Până la urmă, povestea mea e despre un șir de decizii, despre noroc, despre a avea partenerul de viață care ți se potrivește și cu care ai idealuri în comun. Ca un fel de drumeție cu suișuri și coborâșuri….o potecă sinuoasă și abruptă uneori. Apoi drumul nostru în viață a fost marcat de mutări: în aproape 31 de ani am avut vreo 10 adrese. Și întotdeauna într-o țară mai bună decât înainte, într-o casă mai bună decât înainte. În Ungaria am avut vreo 6 adrese; în Elveția vom avea în curând a patra adresă în 22 de ani. Ne facem acum o nouă casă la munte (a treia casă pe care ne-o facem aici), unde vom locui odată ce ieșim la pensie anticipat.
D: Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?
D.C.: Absolut nimic.
Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri” (la finalul acelui articol se găsesc toate poveștile publicate în serie)
Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:
Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.
Ce coincidenta, doua povesti din Timisoara. Cineva care a ramas, cineva care a plecat. Doua doamne despartite de citiva ani, care au ales diferit.
O persoana mai idealista, ce a dat sansa noilor guvernari dupa 90, cealalta mai pesimista si care a decis sa plece. Sau cum doua persoane au vazut acelasi pahar. O persoana jumatatea plina, cealalta pe cea goala.
Cam asa e viata si alegerile ce le facem…
Ca sa zici ca in ’92, la 23 de ani, aveai o viziune ca in Romania e o mlastina, mi se pare multa fabulatie. Si era o mlastina, dar 31 de ani mai tarziu esti in continuare legata de Romania, in conditiile in care ai trait mai mult in afara tarii, decat in ea… Multa fabulatie, mult prea multa…
OOOO, da! Pentru cine a avut ochi sa vada si sa inteleaga!
Si eu am vazut inca din ianuarie 90 ca se merge prost, dar mereu a existat pe talerul celalalt speranta ca totusi vin alegeri si va fi mai bine. (Aveam putin mai mult, vreo 25) Prima imagine a fost in ianuarie 1990 cind s-a desfiintat Stefan Gheorghiu, dar studentii de acolo au fost transferati la Universitate. Studentii au protestat (am fost la manifaestatie), dar profesorii n-au fost linga noi si nici altii.
Apoi alte semne au tot fost de la sfirsit de ianuarie si pina mineriada din iunie. Cind unii au plantat panselute cu bita!!! Un alt semn urias a fost decretul LEGE nu stiu care, cel in baza caruia s-au organizat alegerile, numit atunci si mica Constitutie. Capatasem obiceiul sa citesc aceste legi cu creionul in mina, la masa. (Invatasem asta de la emisiunule lui N.C. Munteanu, care ne delecta cu declaratiile lui Ceasca. Si fiindca la el ajungeau mai tirziu cuvintarile eu deja le stiam si mi se confirmau.). Deci revenind la decretul lege respectiv, el statua ca Parlamentul va fi si adunare Constituanta si catrebuie sa voteze Constitutia in 9 luni. Dar, era un mic amanunt. Undeva, mult mai incolo ca articol si litera sau liniuta era scris ca daca nu se poate in 9 luni se poate prelungi la 18. Am zis d atunci, in multele discutii cu cei implicati in politica care ziceau ca alegeri vor fi in toamna lui 91, cel tirziu ca mai devreme de primavara/vara lui 92 nu vor fi, dar nu m-au crezut. Si si eu am gresit ca au fost in toamna lui 92. Deci semnele erau…
Nu le mai punem pe cele cu PSM-ul lui Verdet, invierea lui Paunescu si Barbu, revenirea la TVR a lui Tatulici… Toate erau acolo. Stiu ca dupa razboi, dar aceste semne ne-au aratat dezastrul spre care se mergea. A nu se uita ca dupa ce PNL a cistigat alegerile locale din 92 practic a inceput dezmembrarea lui in aripi si aripioare. ALt semn urias. Eram orbiti de prea multele voci ce ziceau altfel si de speranta. Vocile nu s-au unit, iar sperantele au dezamagit profund.
Eu cred ca esti chiar rau intentionat. Orice adolescent de liceu stie si acum ca Romania e un dezastru. Si sa nu stii atunci cand au batut tinerii la Universitate? Dumneata citesti carti sau te uiti la telenovele?