Pe I. nu o cunosc, dar se pare că acum câțiva ani am împărțit pentru o vreme același vis care s-a dovedit un balon de săpun – USR. Spre deosebire de mine ea a fost și membră (fondatoare chiar) și consilieră locală. Iar cu asta și-a cam făcut partea de datorie față de țărișoară. Plus faptul aproape nemaiauzit că a fost cât pe ce să-și urmeze părinții în Canada, dar nu i-a plăcut acolo și s-a întors acasă.
A rămas acasă, să militeze pentru schimbarea României cu pași mici – adică fiecare să-și facă treaba în pătrățica lui și astfel să propășim cu toții. Să vedem. Deocamdată par mai mulți ceilalți. Sau poate că îi văd doar eu mai mulți.
I-am cerut lui I. fotografii care să ilustreze câteva dintre lucrurile/locurile care-i plac. Și aici cred că împărțim câte ceva, de exemplu Parcul IOR 🙂 Explicațiile și fotografiile îi aparțin.
Biroul nostru din timpul pandemiei
Dollo: Cum e viața dvs? Ce vă mulțumește, ce vă nemulțumește? Este așa cum v-o doriți?
I.N.: În clipa asta, spun cu mâna pe inimă că am o viață bună, chiar foarte bună. Simt că sunt într-o poziție privilegiată: locuiesc în București alături de partenerul meu, am un puști de 6 ani care este minunat (o combinație de îngeraș cu drac împielițat), ne permitem să mergem de mai multe ori pe an în diverse locuri din țară și din străinătate și să le oferim copiilor experiențe, de exemplu mers cu cortul la mare, făcut trasee pe munte, mers cu barca, tot felul de concerte. Cumva simt că mi-am depășit cu mult condiția. Am 43 de ani, sunt născută în 80. Ai mei au fost oameni normali în comunism, fără carnet și fără privilegii. Au reușit totuși să mă susțină foarte mult și să-mi ofere un cadru în care să învăț diverse. Și lor, și altor câțiva oameni apropiați care m-au ajutat le sunt recunoscătoare. În 2021 m-am trezit din senin cu un diagnostic de neoplasm mamar și a urmat o perioadă foarte dificilă, în felul ăsta am avut și experiența spitalelor de stat, și a celor private din România. Experiență care n-a făcut decât să-mi confirme că oamenii sunt cei care fac diferența.
D: V-ați gândit vreodată la emigrare?
I.N.: În anii 2000 am avut de ales dacă să plec sau să rămân. Ai mei erau plecați în Canada de ceva vreme, obținuseră cetățenia. Tata plecase înainte, când aveam 20 de ani. Mama l-a urmat câțiva ani mai târziu. Înainte de asta locuiam împreună, în apartamentul nostru din București. Eu am crescut în România, alături de părinții mei, la Revoluție aveam 9 ani. Cum spuneam, am mers și eu în vizită în Canada să văd cum e. Nu mi-a plăcut. În afară de plajele și pădurile nesfârșite de la Marile Lacuri, nu m-a încântat ideea de a locui într-o suburbie și de a mă înrola într-un sistem (angajare, cumpărat mașină, făcut credit pentru casă, mers la mall și la grătare). Mi s-a părut totul mult prea consumerist, prea artificial, prea plat.
Un loc cu înghețată foarte bună – a dispărut prin 2021
D: Dar nu asta e până la urmă viața? În suburbie sau nu, cam toți urmăm rețeta: angajare-familie-casă-distracție (orice înseamnă asta pentru fiecare) …
I.N.: Îmi aduc aminte de o scenă din Pulp Fiction în care Vincent Vega îi explică lui Jules care e treaba cu Europa: „It’s the little differences. I mean they got the same shit over there we got here, but just… just theirs is a little different”. Cred că asta a fost ceea ce a făcut diferența. De exemplu, aici am putut sta doi ani în concediu de creștere a copilului; mi-am făcut firmă în două săptămâni și am reușit să o cresc încet-încet, fără prea multă bătaie de cap. Pot călători cam în orice țară din Europa (cu excepția Rusiei, dar acolo nu ține de mine :))) și îmi place să o fac în sensul de care vorbea Andrew Solomon: să locuiesc în comunitățile pe care le vizitez, nu la hoteluri all-inclusive, să merg la piață și să beau cafea la colțul străzii, cu pensionarii sau cu studenții, să interacționez cu ei.
D: Părinții ce au zis?
I.N.: Evident, s-au întors și ai mei, fiind copilul unic :)) Cred că încă mă blagoslovesc pentru asta, dar m-aș bucura să vadă că eu sunt bine și fericită.
D: De ce ați ales totuși să rămâneți aici?
I.N.: La momentul respectiv, prin 2005-2006, a cântărit foarte mult faptul că aveam prieteni foarte buni în România, că voiam să tai definitiv cordonul ombilical cu ai mei, că probabil trebuia să-mi demonstrez eu mie că pot face lucruri.
D: V-a părut vreodată rău că ați decis să rămâneți?
I.N.: Nu, categoric nu. Nici chiar după experiența USR, la care am fost membru fondator (și consilier local la București) și pentru care mi-am alocat o mare parte de timp și resurse în 2016. Între timp am renunțat, mi-am dat demisia din organizație. Din nou, mi s-a validat concluzia că oamenii sunt cei care fac diferența. Am rămas în continuare mai activistă :))
D: Cât din decizia de a rămâne în România este teamă, comoditate, mulțumire, obligație, dragoste sau altceva?
I.N.: E un amestec de mulțumire și comoditate. Sincer, nu cred că plecând în altă parte aș putea să fiu mai fericită. Probabil că aș avea mai mulți bani, dar pentru mine nu este o măsură a lucrurilor. Am avantajul de a avea la îndemână opțiunea de a pleca, pentru că lucrez într-o organizație internațională care îmi oferă posibilitatea asta, fără prea mare efort. Dar nu mă atrage și nu m-am gândit niciodată la modul serios. Bucureștiul e acum plin de emigranți din aproape toate părțile lumii, de unde trag concluzia că România a urcat niște trepte. E drept că sunt diferențe foarte mari în București, Cluj, Timișoara și restul țării – de acces la educație, la servicii de sănătate, de șanse în general. Eu una n-am considerat că e nevoie să emigrez ca să-mi urmăresc visurile și să rămân fidelă valorilor personale. Desigur, lucrurile se pot schimba în viitor.
Parcul IOR, unde ieșim in fiecare săptămână
D: Care este schimbarea fundamentală pe care ar trebui s-o facă România ca să devină o țară în care să-ți dorești să trăiești și nu doar o țară în care ești nevoit să trăiești?
I.N.: Pentru mine România este o țară în care doresc să trăiesc. Nici „dincolo” nu umblă câini cu covrigi în coadă. Știu în România o mulțime de oameni normali și mișto care-și fac treaba în pătrățica lor și cred că asta e soluția pe termen lung.
D: Cât/ce ați fi dispus să cedați din confortul propriu pentru ca schimbarea asta să se producă?
I.N.: Faptul că în perioada 2012-2017 am fost foarte implicată în diverse acțiuni civice (protestele pentru Roșia Montană, petiții către autorități locale, curățenie în parcuri și altele) și apoi am încercat să mă implic în politică, cred că a fost suficient. Am fost consilier local și aș fi putut să am și un loc în parlament – dacă aș fi vrut. Asta e contribuția mea :)) În rest, încurajez producătorii și business-urile locale, îmi fac treaba cu pasiune, mă implic în educația copiilor.
D: V-ați da viața pentru această țară?
I.N.: Nu. Dar nici n-aș renunța la valorile mele fără să mă zbat.
D: În acest moment există cineva/ceva care vă dă (o cât de mică) speranță?
I.N.: Ziceam mai sus că cunosc în România o mulțime de oameni normali, muncitori și mișto care-și fac treaba în pătrățica lor și cred că asta e soluția pe termen lung. Și că oamenii ăștia fac un fel de „leadership by example” în comunitățile lor. E un proiect pe termen lung, dar după atâția ani de comunism / socialism luminos, e imposibil să fie altfel.
D: Prin absurd (sau nu), ar fi ceva care v-ar face totuși să emigrați?
I.N.: Revenirea unui regim totalitar.
Pridvorul casei de la Săcele a unei bune prietene, unde fugim din București vara
Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri” (la finalul acelui articol se găsesc toate poveștile publicate în serie)
Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:
Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.
Bravo, I.N!
Așa e, se înmulțesc pătrățelele îngrijite pînă cînd vor deveni majoritatea pătrățelelor.