Pe A. o cunosc și nu prea. Deși probabil că ne-am intersectat pe la tango, la un moment dat, realitatea e că nu ne-am cunoscut niciodată formal, nu ne-a fost introdusă una alteia, cum s-ar zice prin saloanele burghezo-moșierești 🙂 Totuși am început să ne urmărim reciproc pe Facebook, că om fi având niscai concepții similare probabil, și iaca a ajuns acum și ea să răspundă la întrebarea grea, dar frumoasă: de ce NU plecăm din România?
Răspunsurile sunt așa cum trebuie să fie, nici prea pătimașe, nici prea cinice, căci A. este un om care a mai văzut și alte părți de lume și nu s-a lăsat sedusă de ele decât în timpul vacanțelor. Chiar dacă prima și marea ei dragoste este Parisul, a ales să trăiască, dintr-un amor mai mic, dar durabil, în micul Paris, care aduce mai degrabă a mic Stambul, căci se știe că ne plac manelele mai mult decât șansonetele. Trebuie să admit că eu, bucureșteancă născută, crescută, vorba aia, nu aș fi avut atâtea locuri iubite de arătat altora, din orașul meu, câte are A., o constănțeancă venită în București de plăcere.
Fotografiile și explicațiile îi aparțin, sunt alese cu greu din miile de fotografii pe care le-a adunat de prin călătorii, și arată o mică parte din locurile pe care A. le iubește în România și prin lume. Ca orice fată cu umor, a ales să deschisă seria cu o fotografie din Cimitirul Bellu 🙂
Dollo: Cum e viața dvs? Ce vă mulțumește, ce vă nemulțumește?
A.M.: Trăiesc viața unui român obișnuit, care a beneficiat la viața lui de educație, fără a beneficia și de bani în copilărie. Născută la Constanța, singurul vis al vieții mele în copilărie a fost să mă mut la București, care mi se părea o altă lume. Capitala o cunoșteam doar din poveștile mătușii mele, care făcuse facultatea aici. Perioada era înainte de revoluție, așa că nici vorbă să visez la alte țări. Citeam foarte foarte mult, că nu exista internet și televizor, așa că toată planeta exista în cărțile alea, dar nu îmi puneam problema că le voi și vedea vreodată. Am venit la facultate în București, oraș cu care am făcut click din prima clipă. Nu știu de ce, probabil că îmi făceam povești în cap despre el. Acum lucrez de vreo 17 ani într-o multinațională suedeză și lucrez zilnic cu zeci de străini din diverse țări, ceea ce m-a făcut să cunosc mult mai bine diversele nații și culturi. Tot în anii ăștia, de când cât de cât îmi și permit, am călătorit de câte ori am putut. Uneori mă mai trimiteau și cu serviciul, apoi concedii – am văzut aproape toate țările din Europa. Și mărturisesc că umblatul este hobbyul meu principal.
D: V-ați gândit vreodată la emigrare? Cum, în ce context, e un gând care revine sistematic sau pe care l-ați dat la spate definitiv?
A.M.: Nu m-am gândit niciodată pe bune. Adică nu mi-am dorit în mod special să emigrez sau așa ceva. Am avut de vreo două ori ocazia să plec cu serviciul (adică să am un job la aceeași companie, dar în altă țară), o dată nu a ieșit și a doua oară am refuzat eu. Probabil dacă mi-aș dori cu înadins și mâine aș putea găsi un job pe afară la firma mea. Nu se știe niciodată ce o să vreau peste un an, doi, nouă.
D: De ce ați ales totuși să rămâneți aici?
A.M.: Probabil pentru faptul că am foarte mulți prieteni apropiați plecați și ascultându-le poveștile mi-am dat seama că peste tot sunt beneficii, dar și probleme. Iar prietenii mei toți au plecat prin niște circumstanțe (avansare în carieră, studii, căsătorii etc) – adică nimeni nu a plecat pur și simplu de „vai doamne ce rău e în România”. Din contră – oamenilor le era foarte bine și aici. Așa că au o părere mai echilibrată totuși și despre ce se întâmplă în țările de adopție, zic eu. Nu mai spun că am și oameni care deja s-au întors după mulți ani de străinătate. În România se poate trăi foarte bine dacă ai un salariu decent, prieteni de aceeași calitate, poate o locație mai bună decât capitala etc. Nu am copii, deci din partea asta nu am nicio presiune, recunosc. Apoi mai e ceva – nu știu dacă mi-ar place un sistem care deja e pus la punct de alții. Mie îmi place să meșteresc, să perfecționez lucruri – ori acolo iei totul de-a gata, pare că nu mai e nimic de făcut. E plictisitor. Ah, dacă ai o familie, copii și totul se concentrează în jurul lor – e altceva.
D: V-a părut vreodată rău că ați decis să rămâneți?
A.M.: Nu m-am gândit. Uneori mă gândesc așa, filozofic, cum ar fi fost să trăiesc în Italia sau Spania sau orice altă țară. Probabil că la fel. Există o vorbă – „când pleci te iei și pe tine”. Multă lume pleacă în căutarea de miracole și de „fericire” – dar când fericirea ta vine mai ales din exterior șansele sunt să nu o găsești niciodată. De altfel am citit rezultatele unui raport al celor care fac Happiness Index cu focus pe emigrație, care concluzionau că, deși în primii ani după ce emigrezi să zicem că starea ta de mulțumire este mai mare, în timp ajungi tot la un nivel mediu. Asta pentru că inițial ne raportăm la țara de origine, după care începem să ne raportăm la țara unde am ajuns și, evident, de multe ori ne dă cu minus. Apoi faptul că m-am plimbat destul de mult prin Europa, de multe ori cu mașina – am văzut și părțile mai puțin turistice ale multor țări. Dacă te gândești să pleci în nu știu ce țară că ți-a plăcut ție în vacanță acolo – din punctul meu e aceeași greșeală pe care o fac unii care să recăsătoresc cu amantele. Contează mult modul în care te raportezi la o țară – una e să fii turist, alta e să trăiești acolo. Ce regret cumva însă este că nu mi-a venit ideea mai la tinerețe să merg să trăiesc în mai multe țări – aș fi putut cred face asta prin compania la care lucrez. Un an în câte o altă țară. Asta ar fi fost interesant.
D: Cât din decizia de a rămâne în România este teamă, comoditate, mulțumire, obligație, dragoste sau altceva? Puteți explica fiecare sentiment ales?
A.M.: E un grad mare de comoditate, asta e clar. Teamă nu prea am – cred că m-aș adapta destul de ușor la orice altă locație în Europa. Am un grad moderat de pipotă românească în mine, aș putea spune că sunt mai degrabă europeancă din inimă. Îmi place România ca țară, e destul mare, e variată (de altfel diversitatea ar trebui să fie unul din punctele noastre forte, doar că nu înțelegem asta), păcat că nu prea o înțelegem. Ori cădem în admirația ei nejustificată – că de fapt nu are nici cei mai cei munți, nici cele mai cele lacuri, nici nimic chiar atât de remarcabil natural vorbind – fie o denigrăm la fel de nejustificat. Sau mă rog, mai degrabă îi denigrăm pe cetățenii ei.
D: Care este schimbarea fundamentală pe care ar trebui s-o facă România ca să devină o țară în care să-ți dorești să trăiești și nu doar o țară în care ești nevoit să trăiești?
A.M.: România nu ar trebui să schimbe nimic săraca, românii ar trebui să schimbe. Pentru mine o schimbare esențială ar fi modul în care ne raportăm la locul în care trăim. Este absolut ciudat cum, aceiași români care odată ajunși în afară respectă mediul, nivelul de zgomot, curățenia etc – cum se întorc în România cum uită de civilizație. Nu avem motive de ce să ne plângem de România atâta timp cât noi nu respectăm locul în care trăim tot noi! Mă uitam la țări estice, trecute și ele prin comunism (Polonia, Ungaria, Cehia etc), țări nu neapărat turistice în masă (vorbind de tot teritoriul, nu doar de Budapesta și Praga), unde există civilizație în cele mai mici colțuri. Oamenii și-au creat orașe, țări, ca să trăiască ei în ele! Nu vezi haosul imobiliar de la noi, nu vezi clădiri maltratate, termopane urâte pe cădiri istorice, aparate de aer condiționat agățate peste tot, spații verzi măcelărite etc. Nu îți cad urechile de la zgomot – cea mai gravă boală a românului după părerea mea, de aia suntem și atât de nervoși. Noi ne urâm țara în masă, de aia și arată așa treaba, și nu ne dăm seama că tot la mâna noastră stă să o facem locuibilă. Și nu, nu e vina politicienilor aici – nu te împiedică politicianul să dai cu o mătură în fața ușii sau să nu pui muzică sau bormașina la 12 noaptea, să deranjezi vecinii.
D: Cât/ce ați fi dispus să cedați din confortul propriu pentru ca schimbarea asta să se producă?
A.M.: Nu știu cum aș putea-o influența sinceră să fiu, că e o chestie de educație. Sunt genul care mă agit moderat – în sensul că m-am învățat să pun sesizări la poliții și primării, să fac petiții și am observat că în timp lucrurile chiar se schimbă. Dar încet și greu. Asta pentru că, deși am înțeles că mai ales în ultimii ani a crescut exponențial numărul de sesizări – mult prea mulți stau deoparte așteptând să le rezolve altcineva problemele. Dacă toți am face acest mic efort de a sesiza lucrurile care sunt în neregulă am avea toți de câștigat. Dar se pare că comoditatea e o trăsătură națională, iar când ne ajunge cuțitul la os noi apelăm la două din cele trei tactici celebre în caz de pericol (fight, freeze, fly) – fly / emigrăm sau freeze / nu facem nimic, trăim în bulă și aia e. Fight nu a fost niciodată caracteristica poporului român, din păcate.
D: V-ați da viața pentru această țară?
A.M.: Nu cred că mi-aș da viața pentru o entitate imaginară. Nici pentru asta, nici pentru alta. Mi-aș da viața să îmi apăr pe cei iubiți, mi-aș da viața pentru niște principii probabil – dar nu pentru granițe imaginare.
D: În acest moment există cineva/ceva care vă dă (o cât de mică) speranță? Cine/ce anume?
A.M.: Într-un fel generația foarte tânără îmi dă speranțe – în măsura în care în timp nu vor fi influențați de părinții lor panicarzi și dezamăgiți de viață. Zic mai ales de cei care acum au între 12-18 ani și care par o generație foarte cu picioarele pe pământ și foarte vocali. Par că nu doar că știu ce vor, dar și cum să o spună, spre deosebire de generațiile de dinaintea lor. Plus că sunt mai globalizați din naștere. Văd de asemenea și raze frumoase de lumină, dar punctuale (Transilvania mai ales și Banatul, parțial Bucovina, punctual prin alte părți). Pot spune că zona Sibiului este deja „ca afară” de exemplu. Cred că noi, cei din București, suntem cumva biased de dezastrul din Capitală și nu vedem că pe lângă noi România se schimbă …
D: Prin absurd (sau nu), ar fi ceva care v-ar face totuși să emigrați?
A.M.: Pot să spun că lucrul care mă sperie puțin e modul în care românii se uită la bătrâni și faptul că na, la un moment dat și eu voi îmbătrâni. Pe lângă sistemul medical, care e cum e – nu există sistemul social care să te facă să vrei să îmbătrânești în România. Dar poate se va schimba și asta, deja am mai avut discuții cu prieteni de vârsta mea și facem planuri, poate facem o Florida 2 pe undeva pe la țară în România, cu resorturi pentru vârsta a treia, piscină și entertainment.
Foarte realist vorbind – România nu e o țară atât de proastă pe cât își imaginează unii dintre cetățenii ei, lucru spus de altfel inclusiv de străinii mutați pe aici și care nu mai vor să plece. Ah, că avem o clasă politică slabă – e adevărat, dar asta decurge și din faptul că mult prea puțini din „cei buni” vor să se bage în politică. Că e greu, consumator de timp și în plus trebuie să te mai și expui, deci nu mai bine stăm noi pe margine să ne plângem de alții? Iar dacă vreun tânăr vrea să emigreze – eu l-aș încuraja și chiar am făcut-o cu unii din prietenii mei mai tineri. E normal astăzi să vezi lumea, chiar să te plimbi dintr-o țară în alta dacă poți. La tinerețe e mai ușor, nu ai familie, responsabilități. Așa ai ocazia să vezi mai multe culturi, să înțelegi mai multe, iar la final să decizi dacă vrei să te permanentizezi în altă țară sau România este ok.
Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri” (la finalul acelui articol se găsesc toate poveștile publicate în serie)
Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:
Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.
ca ne uram tara nu e doar una, dar ne uram intre noi si ne uram pe noi.
E suficient sa vedeti cum e privit, barfit si mai ales tratat si propriul copil ce vine dupa un an de la facultate cu alte idei /alte ganduri /alta experienta. Sau un roman ce a mers pe shantier in strainatate pt un contract si lucrat si altfel, poate mai bine sau poate doar alfel.
Sau un om care a reusit sa faca ceva diferit: sa transforme o parte din casa batraneasca din curte in ceva airbnb /mini pensiune sau sa schimbe tarlaua din plantat porumb in plantat rosii si vandut in oras / trimisc u Atlasib in strainatate.
Ura. Ura fata de semenul nostru, fata de mediul unde suntem – singurii de care ne pasa e satra apropiata dar nu de natura / sat / cei de pe strada. .
Nu cred ca e vorba de a ura țara ci de a nu suporta neplacerile pe care trebuie sa le întâmpini in România câteodată. Daca de exemplu e prea cald afara încât e neplăcut, te muți la umbra, la răcoare. Asa e si cu emigrația. Unii resista la disconfort, altii nu.
Nu ne uram tara, uram mitocania si neamprostia locuitorilor ei.