Cea mai potrivită carte care putea să ne pice la club în perioada asta ne-a găsit. „Patria” lui Fernando Aramburu este cartea care completează perfect dezbaterea care s-a iscat pe marginea poveștilor emigraților și a celor rămași în țară, din seria Oameni care sfințesc alte locuri. Cât mai contează naționalismul pentru omul modern, în lumea globală de azi?
Cei plecați, care și-au găsit aiurea mulțumirea pe care nu o aveau aici, încearcă să ne spună că nu este atât de importantă naționalitatea, că este un artificiu creat mai degrabă pentru a ține oamenii captivi în interiorul unor granițe și că identitatea nu ține atât de mult de locul în care te-ai născut, ci de ceea ce alegi să faci cu viața ta, în comunitatea ta și pentru cei din jur. Faptele îl validează pe om și mai ales binele din ele, iar nu niște legende prăfuite care ne țin ostatici într-o poveste care nu e a noastră.
Patria lui Aramburu este Țara Bascilor. O mică porțiune din nordul Spaniei, mai exact, deși bascii se pare că trăiesc și dincolo de graniță, în Franța. Armaburu însuși s-a născut la San Sebastian în 1959, chiar anul înființării grupării teroriste ETA, adică Euskadi Ta Askatasuna (ETA) care înseamnă „patria și libertatea”. Și-a făcut studiile în Spania, dar prin anii 80 a emigrat în Germania, de unde a scris și publicat și acest roman, în 2016. Așadar, un emigrat, care a preferat să-și trăiască viața departe de tumultul patriotic care a curmat câteva sute bune de vieți nevinovate.
Dar romanul lui Aramburu nu este unul istoric, nu are deloc context politico-istoric despre mișcarea ETA, nu-ți spune de ce a apărut, ci face ceva mult mai bun: arată efectele naționalismului exacerbat, care naște terorism, asupra vieții unor oameni obișnuiți dintr-un sat de lângă San Sebastian. Este povestea răului inutil, făcut din cauza ideologiei absurde, de pe urma căreia nu câștigă nimeni.
Așadar, deși povestea este plasată în Țara Bascilor, ea este de fapt universal valabilă, poate fi transpusă la fel de bine în Harghita și Covasna, în Transnistria, în Donbas, prin orice altă parte explozivă a Balcanilor sau a lumii în care oamenii au impresia că au ceva de împărțit cu vecinii. Patria nu e o carte de istorie despre conflictul spaniolo-basc, de unde a pornit el și ce vrea să obțină, ci este povestea naționalismului extremist raportată la celula de bază a societății – familia și prietenii ei.
De altfel nici nu importă istoria în sine, cine când a început, de ce și dacă are sau nu dreptate, pentru că faptele descrise sunt suficiente ca să-ți dai seama că nimic din ce se întâmplă nu are sens, câtă vreme răul este inutil, nu produce nici satisfacție, nici nu face dreptate. Este doar violență care distruge vieți, de ambele tabere. Iar victimele, în cazul ăsta, nu făceau parte de fapt din nicio tabără, erau tot basci, prieteni vechi, membri ai aceleiași comunități.
Este vorba, așadar, despre două familii prietene, până la un punct, similare dincolo de situația materială diferită, între care intervine ideologia. Si de fapt nici măcar ideologia, ci mai degrabă prostia, deși unii ar zice că e tot aia 😉 Personajele principale sunt cele două mame, Miren și Bittori, prietene din tinerețe, voiau să se călugărească împreună dar au sfârșit căsătorindu-se în același timp. Miren cu Joxian, om bun, muncitor într-o turnătorie, iar Bittori cu Txato, om bun, dar întreprinzător, care a construit cu mâinile lui o companie de transporturi. Prietenia durează și după căsătorie, pentru că ambele familii locuiesc în același sat, lângă San Sebastian, copiii lor cresc împreună iar uneori Txato, mai potent financiar, joacă rol de tată-portofel și pentru copiii lui Joxian.
Totul decurge într-un ritm molcom de ani 70-80, până când fiul mijlociu al lui Miren, Joxe Mari, este atras în ETA și totul se duce dracului. Cartea este de fapt un soi de puzle, fragmente de amintiri ale personajelor, care alternează cu fapte din prezent într-un du-te-vino în timp și spațiu, de la momentul anunțului că ETA nu va mai omorî oameni, trecând prin asasinarea lui Txato și sfârșind cu, ei bine cu sfârșitul, care nu e nici happy end, dar nici rău nu e, e așa ca viața.
Cartea are vreo 600 de pagini, dar capitolele sunt scurte iar stilul este destul facil, așa încât povestea te ține captiv. Uneori tratează același subiect din unghiuri diferite, aproape cinematografic, pentru că Aramburu are un țel măreț, dar utopic, acela de a duce cititorul de mână prin toate etapele suferinței unei victime, ca să-i arate ce rău este răul inutil și ce bine ar fi să nu mai fie.
Pe scurt, Txato este asasinat de ETA, pentru că refuză să plătească taxa impusă arbitrar, doar pentru că li se pare „patrioților” că e bogat și ar trebui să sprijine cauza bască. Pe parcursul cărții ți se induce ideea că ar fi posibil ca asasinul să fie însuși Joxe Mari, acum aflat în pușcărie, chinuit de remușcări, ceea ce face cu atât mai abominabilă fapta. Bittori și cei doi copii ai ei, Xavier și Nerea, sunt ceea ce Nerea numește „victime satelit”. Viețile lor se roteau de ani de zile în jurul acelei crime și nu reușeau să iasă din cercul suferinței.
Ea, maică-sa, fratele ei, toţi trei ajunseseră să fie sateliţii unui om asasinat. Le plăcea sau nu, de ani întregi vieţile lor se roteau în jurul acelei crime, al acelui nucleu de… de ce?, la naiba, păi de suferinţă, de durere, şi aşa nu se mai poate şi nu ştiu cum să scap. Am avut o idee şi mi-au făcut-o praf.
Fiecare dintre ei, de fapt, încearcă să depășească în stil propriu trauma. Nerea e un pic nifomană. Xabier, devenit medic, dar incapabil să se desprindă de maică-sa, protector, face o pasiune pentru coniacul băut în cabinet după orele de program. Iar Bittori începe să revină, încet încet în satul natal, din San Sebastian unde se exilase după moartea lui Txato. Asta disturbă liniștea celorlalte victime, adică familia lui Miren, al cărui fiu era în pușcărie.
Aramburu își contruiește bine personajele pentru demonstrația pe care vrea să o facă. Arată goliciunea ideologiilor înfipte în capetele unora – pentru că în spate nu există cauze, motivații, ci doar acțiuni mimetice. De exemplu Joxe Mari este un tânăr cu educație precară, un „pustiu intelectual” cum îl descrie soră-sa Arantxa, deci victimă sigură a oricăror mișcări ideologice care au nevoie de carne de tun. Nici Miren, maică-sa, nu e mai presus. Dar în cazul ei lipsa de cultură a fost dublată și de dragostea pentru fiul ei. Nici ea nu deschisese o carte în viața ei, era doar o gospodină căreia îi plăcea să prăjească pește și să-și terorizeze familia cu idiosincrasiile ei. Nu înțelegea o iotă din politică, dar punea patos în declamarea sloganurilor scrise agramat pe zidurile satului.
Interesant este că nici Bittori nu diferă mult de Miren. În fond fuseseră cele mai bune prietene. Este tot o mamă de familie, autoritară și condusă de prejudecăți, doar că la moartea lui Txato și-a pierdut credința, care pe Miren încă o mai ducea duminica la fiecare slujbă, unde îi bătea obrazul sfântului Ignacio că nu-i îndeplinește rugăciunile. Bittori însăși o privește pe Miren cu indulgență și-i înțelege virajul ideologic, ba chiar îl înțelege și pe Joxe Mari:
Miren, s-a schimbat. Brusc, era o altă persoană. Pe scurt, trecuse de partea fiului ei. Sunt convinsă că a ajuns o fanatică din cauza instinctului matern. Poate că şi eu, dacă aş fi fost în locul ei, m-aş fi comportat la fel. Cum să-i întorci spatele copilului tău, chiar dacă ştii că face răutăţi? Până atunci, Miren nu avusese nicio treabă cu politica. Pe mine nu m-a interesat nici atunci şi nici acum, iar pe Txato ce să mai zic. Txato era interesat numai de familie, de bicicletă duminicile şi de camioane în restul săptămânii.
Ăştia, naţionalişti? Nici cât negru sub unghie. Cel mult la alegeri, că votează cu cei de aici. Eu niciodată nu i-am auzit vorbind de politică. Şi Arantxa, mai abertzale, dar rar de tot. Mezinul, pfff, ăsta era un sfânt. Chiar nu cred că şi-au crescut copiii în spiritul urii. Prietenii, gaşca, anturajul nepotrivit i-au administrat nenorocitului otrava doctrinei care l-a făcut să distrugă vieţile a cine ştie câtor familii. Se mai crede şi erou. E dintre cei duri, se zice. Duri sau brute. Nici nu ştie cum se deschide o carte.
Dacă toate aceste portrete sunt bine conturate și par veridice, în fond Aramburu reușește perfect să descrie viața simplă dintr-o comunitate mai degrabă rurală, mi se pare că apasă prea tare pedala în cazul lui Joxe Mari. Tușele sunt prea evidente aici și chiar procesul lui de conștientizare a capcanei în care s-a lăsat prins și a irosirii vieții, este, cum s-ar zice, prea bun ca să fie adevărat. Desigur, nu exclud că poate în izolarea pușcăriei omul ajunge să-și pună întrebări și să-și dea seama că a fost un prost, dar în arhitectura romanului lui Aramburu transformarea lui Joxe Mari pare cam pusă cu mâna, mai degrabă pentru a servi drept morală a poveștii pentru cine o mai vrea să se bage în așa ceva. Ceea ce, desigur, e frumos, înălțător, dar din păcate nu funcționează la cei care ar trebui să fie vizați de asta.
Dar omul e ca un vapor. Omul e ca un vapor cu carcasă de oţel. Trec anii şi apar fisuri. Prin ele intră apa nostalgiei, contaminată cu singurătate, apoi apa conştiinţei care-i spune că a greşit şi apa care-i spune că greşelile nu se mai pot îndrepta şi, mai ales, apa aceea care roade şi roade, cea a regretelor, simţite dar trecute sub tăcere de frică, de ruşine, pentru a nu se pune rău cu colegii. Şi astfel, omul, acum un vapor plin de fisuri, se poate scufunda în orice clipă.
Joxe Mari ar fi trebuit să vadă semnele butaforiei în care se băgase încă din timpul așa zisei pregătiri armate pe care o făcea cu tot felul de neisprăviți. Ulterior a ajuns la pușcărie din cauza propriilor fapte, dar abia acolo, în ani, a ajuns să-și dea seama că și-a irosit viața pentru nimic.
Asta este de fapt declarația de intenție a lui Aramburu, cuprinsă chiar în carte, într-un capitol în care Xabier și Nerea ajung fără să știe unul de altul să participe la o adunare pentru victimele terorismului ETA. La adunare un scriitor explică de ce a scris el un roman cu tema asta:
(…) am scris împotriva crimelor comise din motive politice, în numele unei patrii în care o mână de oameni înarmaţi, beneficiind de ruşinosul sprijin al unei părţi din societate, decid cine aparţine sus-numitei patrii, cine trebuie să o abandoneze şi cine trebuie să dispară pentru totdeauna. Am scris fără ură împotriva limbajului urii, împotriva falsificării memoriei şi împotriva uitării de care încearcă să se folosească toţi cei ce vor să inventeze o istorie pusă în slujba proiectului lor şi a convingerilor lor totalitare.
Am vrut să răspund la întrebări concrete. Cum se trăieşte cu nenorocirea de a fi pierdut într-un atentat un tată, un soţ, un frate? Cum fac faţă vieţii, după o crimă comisă de ETA, văduva, orfanul, mutilatul?
Xabier s-a gândit că scriitorul avea intenții bune, dar nu credea că se va schimba ceva datorită unor cărți. Avea impresia că până atunci scriitorii basci dăduseră prea puțină atenție victimelor terorismului. Se scrisese mai mult despre cei care fac victime, despre problemele lor de conștiință, despre sângele lor rece. Aramburu le-a combinat și i-a ieșit un roman foarte bun, dacă ar fi citit de ambele tabere, nu doar de unii. Pentru că în fond este o carte despre victimele naționalismului prost înțeles, fie că e vorba de cei uciși și familiile lor rămase să-și depășească, dacă pot, trauma, fie că e vorba de ucigași, ajunși la pușcărie, și de familiile lor rămase în urmă, să-și depășească frustrările. Și toate astea pentru ce? În fond puteau trăi bine mersi împreună, crescându-și copiii și găsindu-și fericirea acolo sau aiurea, căci patria este doar o abstracțiune pentru care oamenii exaltați dau dovezi de dragoste inutile.
Și mai am o obiecție la construcția lui Aramburu, care după cum am spus cred că a reușit o carte de propagandă anti-terorism și anti-naționalism foarte bună. Dar în ea el atribuie toate defectele cu precădere oamenilor cu educație precară. Firește, poate fi și o pledoarie pentru educație, pentru citit, pentru lărgit orizonturi, ca arme pașnice de luptă cu terorismul și ideologiile segregaționiste. Dar ce ne facem că în viața reală nu numai cei care nu au deschis o carte în viața lor propovăduiesc naționalismul, ci și intelectualii sunt împărțiți ideologic în tabere. În cazul lor cum le justificăm derapajele?
Vom discuta despre „Patria” lui Aramburu și probabil și de a noastră la clubul de carte din 28 iulie, ora 21.00. Dacă ați citit cartea și vreți să participați vă rog să-mi transmiteți pe adresa de contact a blogului numărul de telefon. Clubul se ține online, prin whatsapp.
UPDATE – și pentru că mi s-a părut că procesul de căință prin care l-a trecut autorul pe criminal era puțin cam prea „pus cu mâna”, a venit viața să-mi arate că se poate chiar mai mult. Un articol din Guardian documentează un caz aproape similar cu cel din carte, care s-a petrecut în realitate. Până la urmă viața bate și cartea, nu numai filmul.
