A.P. – Româncă nu mai sunt, canadiancă am devenit, dar unde sunt eu „acasă”?

Povestea asta, a doamnei A.P. și a familiei sale, mi-a cam rupt inima în două. Și pentru nostalgiile ei adolescentine despre orașul copilăriei, pe străzile căruia încă se plimbă cu Googlemaps, dar mai ales pentru cât de bine ilustrează efectul devastator al politicilor și segregărilor naționaliste stupide, asupra vieții oamenilor. Viața bunicilor materni, etnici germani în România de după război, siliți să se ascundă într-o groapă ca să nu fie deportați, viața părinților ei, cuplu mixt etnic, acceptat și nu prea de familia germană, și permanent hărțuit de frecușurile și grijile traiului în comunism. Au acceptat, cu greu, în anii 80 să plece din România, pentru că nu mai era de trăit aici, dar nici în Canada, unde au ajuns, nu și-au aflat locul. Fiica lor, azi în deplină maturitate, a înțeles că naționalitatea e o construcție artificială, pentru că în fond contează cum alegi să trăiești și să contribui la bunăstarea comunității în care ajungi. Cu condiția, aș adăuga eu, ca ambele părți să vrea asta, căci altfel vei fi oriunde un pește pe uscat. O temă la care ar trebui să reflectăm mai mult în vremurile astea, în care ni se tot bagă din nou pe gât ideile naționaliste și se ascute tot mai mult lupta dintre noi și ei.

Fotografiile sunt alese de doamna A. Parte din ele arată nostalgiile ei legate de Craiova natală, parte sunt desene personale, căci doamna A. este o artistă a imaginilor, pe care știe să le zugrăvească și prin cuvinte. Am lăsat la final și o laudă la adresa mea, căci și eu sunt om și-mi prind bine câteodată laudele 🙂

Dollo: Ce făceați în România înainte să emigrați? Cum era viața dvs aici?

A.P.: Sunt o emigrantă mai veche — eu am plecat cu părinții pe vremea comunismului, în anii ’80, mai exact în ’83. De abia terminasem clasa a IX-a, eram elevă la un liceu de arte plastice.

D: Unde se petrecea acțiunea?

A.P.: Noi am locuit la Craiova. De câte ori se certa tata cu șeful își dădea demisia și pierdea locuința. Așa am ajuns la bloc într-o locuință cu patru camere în comun cu o altă familie, care avea doi copii, și mulți cumnați care veneau de la țară să muncească pe șantier.  Bucătăria era în comun, baia era în comun, se auzea totul  — iar noi trei împărțeam două camere cu un pian cu coadă. Mergeam la școală dimineața cu autobuzul supraplin, dar mă întorceam pe jos cu colega mea de bancă pe calea școlarilor, adică pe traseul cel mai lung între două puncte.

D: Vă amintiți când v-a încolțit prima dată gândul emigrării și de ce?

A.P.: Ideea a pornit de la mama mea, care s-a văzut cu sora ei pentru prima dată după război, în 1968. Sora venise în vizită pentru prima dată în țară de când plecase cu familia într-un vagon de marfă, în Septembrie 1944. Mama era cea mai mică dintr-o familie de opt copii și a rămas cu părinții în țară, în timp ce frații și surorile ei, cu familiile lor, s-au refugiat în Austria și în Germania. Părinții mamei abia au scăpat să nu fie deportați în lagăr de muncă forțată în URSS — ei au fost ascunși de bunici, părinții tatălui ei, într-o groapă și timp de vreo șase luni nu au ieșit decât noaptea. Pe urmă a trecut și asta, ei erau țărani, au lucrat în sat la cooperativă, mama a devenit funcționară. Cei din familia mamei nu s-au bucurat prea mult când mama s-a măritat cu un român. Cât de frumos și de deștept o fi fost el, avea un mare defect — nu era neamț. Totuși anii trecuseră, s-au împăcat, a venit mătușa să ne vadă, să se lămurească. Concluzia ei – ar fi mai bine să emigrăm! Dar tata, nici gând! Acum pe la sfârșitul anilor ’70, după cutremur, lucrurile nu mergeau prea bine, sărăcie, coadă la toate, cartele, locuința se deteriorase și mai mult. Mama nu se prea pricepea nici la pile, nici la șpagă, iar tata, om de principiu, a refuzat să activeze în economia paralelă. La un moment dat sănătate mamei a început să cedeze — artrită, nervi slabi, spondiloză. Și posibilitatea plecării oferea o soluție la mai multe probleme. Atunci frații și surorile mamei s-au pus împreună să ne facă chemare pentru „unificarea familiei” după cum spunea articolul al treilea al Acordurilor de la Helsinki.

D: O decizie impulsivă sau planificată îndelung? A fost un moment anume când ați spus: gata, până aici, plec din țara asta pentru că mi-a ajuns? Sau a fost mai mult o acumulare de factori, cauze? Ce a declanșat acel moment sau care au fost cauzele?

A.P.: Sănătatea mamei, cum am spus mai sus, a fost factorul determinant. Pe urmă mi-am dat seama că părinții își făceau griji și pentru mine, cum o să reușesc eu, când ei nu prea aveau bani de meditații, fără pile, fără relații. Tata a șovăit multă vreme pe urmă s-o fi gândit și el că îmbătrânește și n-o să mai aibă altă ocazie să mai vadă din lume. I s-o fi acrit și lui tata cu principiile, când în sfârșit a cedat, hai să plecăm!

D: Cât timp s-a scurs de la decizie la plecarea efectivă? Ați avut momente de răzgândeală?

A.P.: Când s-au hotărât să plece a început un joc cu birocrația care a durat trei ani. La un moment dat nimeni nu mai credea că vom pleca vreodată. Ce să ne mai răzgândim, nici nu ne puteam închipui că vom pleca.

D: Cum ați ales țara în care să emigrați? Ce a contat mai mult în alegerea asta?

A.P.: Alegerea era între Germania și Canada. Tata a vrut să mergem în Canada, țara secolului XX, unde Pierre Trudeau era prim-ministru și unde capitaliștii nu erau chiar așa de îngâmfați ca în S.U.A. Tata îl admira mult pe Trudeau père, om cult și spiritual, aproape socialist în convingerile lui. Ce ziceau nemții despre români știa deja, deci Germania a fost eliminată. Iar în cele din urmă a fost și o chestiune tehnică: adică pentru reunificarea familiei, frații și surorile reunificați cu sora lor cea mai mică, trebuia să mergem unde se stabiliseră ei, adică în Canada.

D: Cum a fost procesul mental de desprindere de locul numit România? Ce a durut mai mult?

A.P.: Ei, după trei ani de stat la coadă prin birouri, te mai desprinzi de țara care a pus gheara pe tine și nu-ți mai dă drumul. Acuma mama nu mai era legată de România demult — crescuse în Banat, acasă se vorbea un dialect german, școala o făcuse în germană, și legăturile slăbiseră o dată cu plecarea fraților și surorilor. N-a mai rămas mult după moartea bunicilor și a părinților ei. Dar pentru tata a fost extrem de greu și nici n-ar fi plecat dacă n-am fi fost noi. Și eu tot așa, pentru că îmi pierdeam prietenii și colegii, și unii profesori buni. Eram la un punct de inflecție când ești aproape adult și totuși încă în dezvoltare și o schimbare așa de mare te cam dezechilibrează.

D: Ce au spus ceilalți membri ai familiei? Cei rămași acasă, cei cu care ați plecat acolo?

A.P.: Cei care au rămas în țară au avut mare grijă să nu-i contaminăm înainte de plecare. Surorile lui tata au plecat la mare. Un frate de-al lui, care era avocat la București, n-a vrut să ne găzduiască, din cauza vecinilor. Numai fratele lui cel mai mare ne-a primit la el la București, cu o săptămână înainte de plecare, că nu-i mai păsa, era pensionar. Dar în taină fiecare a zis „bine faceți…”. Mulți ar fi plecat dacă ar fi putut.

D: Cum a fost procesul birocratic de emigrare?

A.P.: Un coșmar — ceva din Kafka. Tata, om de principiu, a insistat să plecăm pe cale legală. Poate se gândea că dacă nu merge bine în Occident ne putem întoarce dacă am plecat legal. Alternativa ar fi fost să plece mama „în vizită” și să rămână ori în Germania, ori în Canada, și pe urmă să venim noi, întâi eu, pe urmă tata. Dar el nu a vrut să ne despărțim — ori mergem toți, ori nici unul! Așa, deci, trei ani: când am obținut viza de ieșire din România, a expirat viza de intrare în Canada, și tot așa, dar de trei ori! Primeam una, expira alta. De trei ori a trebuit să facem examenul medical, de începuse să ne fie jenă: nu mai plecați, domnule? Devenise ridicol și nu era numai vina românilor, cereau canadienii să refacem examenul medical de fiecare dată, deci trei electro-cardiograme, trei encefalograme, trei radiografii pulmonare, etc. etc. etc. În afara examenului medical eu îmi vedeam de treabă: eram la școală, am date examenul de admitere la liceu, am reușit, am intrat în clasa a IX-a. La școală n-am spus la nimeni că au făcut ai mei cerere de plecare — eu nici nu credeam că vom pleca, nu doream să plecăm. Discreția a avut valoarea ei, că m-ar fi bătut toți la cap timp de trei ani. Așa pur și simplu am dispărut în timpul verii. Când a început procesul birocratic i s-a terminat contractul de lucru lui tata, nu mai era om de încredere, și l-au trimis să muncească pe teren, la treapta cea mai de jos, la electrificarea căii ferate, muncă grea pentru un om destul de în vârstă, mai ales iarna. Venea acasă sâmbătă sera târziu și pleca în zori luni dimineața. Alergăturile prin birouri le făcea mama. Și pe urmă, așa deodată, gata, plecați în două luni — lichidați totul, o valiză pentru fiecare persoană, restul dat, vândut, abandonat. Am ajuns în Canada cu 15 dolari între noi trei, și două zile rămase pe viză.

D: Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?

A.P.: Bine că ne-au luat rudele de la aeroport, că niciunul dintre noi nu vorbea englezește. Tata învățase franceza la școală, mama — rusa, eu tot franceza. Dar noi eram acum în Ontario, unde se stabiliseră unchii și mătușile mele. Tata nu s-a adaptat niciodată. Ajunsese la coada măturii, deși în țară fusese șef de șantier și canadienii făcuseră atât de mult caz de calificările lui. Totuși era destul de bine plătit ca om de serviciu la universitate, să dea cu aspiratorul prin sălile de curs. Dar pentru că muncea noaptea nu prea avea contacte cu alți oameni în afară de lucru. El a învățat engleza așa, încetul cu încetul, ca om de aproape 60 de ani. Pe urmă am descoperit împreună biblioteca municipală și a început să citească englezește. Mama a început să lucreze la o cantină de studenți, unde toți lucrătorii erau imigranți, de prin Iugoslavia, din Polonia, din Jamaica. Ea a prins engleza mai ușor, dar a rămas destul de limitată, engleză de bucătărie cum zicea ea. Nu era o cititoare, mai degrabă făcea lucru de mână. Eu am prins engleza repede.

D: De ce nu au reușit părinții să-și echivaleze studiile în Canada?

A.P.: Problema numărul unu a fost limba engleză — nu numai că erau mai vârstnici, dar și lucrau din greu (ca să ne asigure un trai de nivel destul de modest — de exemplu ei n-au avut niciodată mașină). Se dau aici cursuri de engleză pentru imigranți, ar fi putut urma și ei, dar mi se pare uneori că erau pur și simplu prea obosiți, poate la un punct și demoralizați și deziluzionați.

Alt punct pe care trebuie să-l considerați este că atitudinile despre vârstă s-au cam schimbat de atunci: acum la 50 de ani ești în puterea vieții, că mai au oamenii între 35 și 50 de ani de trăit.

În Canada la 65 de ani se iese la pensie. Dar ai dreptul să stai în câmpul muncii cât vrei, ceea ce-i avantajează pe cei mai bine plătiți, cu vechime, în posturi bune — profesorii universitari, unii birocrați, tehnocrații, administratorii din domeniului cultural. Cei care muncesc din greu se pensionează.

D: A fost vreun moment în care v-a părut rău? În care v-ați zis că poate v-ați pripit și că poate nu era chiar atât de rău în România? 😊

A.P.: Da, da, da. Și mie și lui tata. Dar după istoria cu vizele, cum să te mai întorci?

D: Ce fac părinții acum?

A.P.: Tata a murit în 2006. Se recăsătorise la Vancouver cu o văduvă destul de înstărită, dar care nu se pricepea deloc la bucătărie — ori mâncau la restaurant, or din conserve, de se întreba maică-mea dacă nu cumva l-a omorât dieta. I-am fost la căpătâi când s-a dus. Dar el n-a vrut nici înmormântare, nici mormânt, numai cenușa risipită pe mare. Mama i-a aprins lumânare la geam și l-a plâns mult, deși a fost un om destul de dificil și viața ei s-a ușurat considerabil când a plecat el la celălalt capăt al țării ăsteia enorme.

După aceea mama a început să călătorească un pic: s-a regăsit cu o colegă de școală și s-a dus s-o viziteze în California, apoi s-au dus amândouă la reuniunea de clasă în Germania. Mama s-a dus și în România și a făcut turul țării, vizitând rude. A murit în 2021. E îngropată într-un cimitir de țară. Pe cruce am pus și numele tatălui meu, ca memorial. Când am îngropat-o pe mama, am simțit pentru prima oară că, da, acuma am pus definitiv rădăcini în țara asta.

D: Privind retrospectiv, credeți că le-ar fi fost mai bine aici?

A.P.: Nu, părinții mei ar fi murit și mai devreme, de stres, de probleme de sănătate neglijată (vă amintiți dentiștii sub comunism?) de inimă rea, fiindcă lucrau din greu și nu puteau să realizeze nimic. Canada a fost o țară bună pentru mama, deși a trudit din greu. Dar după ce a ieșit la pensie a fost o persoană mulțumită, cu casa ei impecabil de îngrijită, cu grădina plină de trandafirii — picta, croșeta, broda, colecționa dantelă veche.

Tata a fost un om mai complicat — de exemplu el nu credea în economii, pentru că trecuse prin trei stabilizări monetare, deci nu credea că banii au mare valoare. Nu numai schimbările monetare l-au derutat, dar și schimbările de regim, de nuanțe politice. La vârsta lui emigrarea a fost un act curajos, fiindcă el nu se ducea la familia lui, ci la nemții care îl acceptaseră cu greu. Adică, după o viață întreagă, să pleci cu o valiză și 15 dolari trimiși de rudele nevestei… Era debusolat: și-a pierdut limba, codurile sociale, cercul de prieteni. Iar grația lui, de domn de modă veche, nu era înțeleasă de canadieni — el săruta mâna la doamne și îl amuza când unele scoteau câte un mic țipăt de surprindere.

D: Vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?

A.P.: De România mă leagă limba română. Mai avem rude și prieteni în România. Orașul nostru, unde și acum mă plimb pe Googlemaps. Eventual, când a fost posibil, m-am întors în vizită. Ce m-a lovit este că toate fetele cu care fusesem eu la școală deveniseră cetățene de clasa a doua, se plafonaseră: slujbe, copii, casă, gospodărie, un soț care e prea intelectual să spele vasele sau să facă cumpărături. Eu stăteam la masă cu bărbații, ele în bucătărie. Ba, una s-a și alarmat că i-am contrazis soțul și el se enervează, dar mai târziu, nu în public. Așa era. Și m-am prins un pic de ce au vrut ai mei să plecăm: viața femeilor în România era foarte grea. Băieții de la liceu s-au făcut pictori și sculptori, directori de muzeu – fetele nu, lucrau la grafică, la desen tehnic, la textile, profesoare de desen prin provincie și nu mai aveau timp de citit, de scris, de gândit, de pictat. Numai cele care nu s-au măritat au avansat. E drept, și în Canada e mai greu din punct de vedere profesional pentru femei, dar nu chiar atât de greu. Dar dacă ai rămas în urmă, e greu să mai recuperezi terenul pierdut. La un moment dat mi-am dat seama că lucrurile în Canada stau altfel. Mie mi-a mers destul de bine la școală, nu știu de ce, poate fiindcă crescusem vorbind două limbi. Dar era o fată, o colegă, imigrantă și ea, care nu se prea descurca la școală. Și am văzut cum s-au străduit profesorii s-o ajute să învețe, fără meditații, după orele lor normale de lucru. Deci oamenii în general nu renunță ușor la viitorul unui copil, chiar dacă nu e copilul lor, chiar dacă copilul are dificultăți. Pe când în România, dacă erai codaș, vai de capul tău. Te mai și băteau părinții. Îmi aduc aminte că în clasa a VIII-a am avut un coleg care era un desenator extrem de talentat. Dar la matematică, un dezastru! Ei, a picat la examenul de liceu, a ajuns la o școală profesională, apoi muncitor la o fabrică. Așa ceva nu s-ar întâmpla în Canada, nu s-ar risipi un talent așa de evident, numai fiindcă a pierdut copilul firul la matematică.

D: Ce studii ați făcut acolo, ați urmat calea pe care o visați aici?

A.P.: Când am venit noi în Canada, provincia unde ne-am stabilit, Ontario, avea încă clasa a XIII-a de liceu, un an intermediar înainte de facultate (acum nu mai e). Ei, mie mi s-a oferit o bursă de studii la universitate încă din clasa a XII-a, pe motiv că eram bună la matematică — cum s-o refuz? Am luat-o fără să mă gândesc prea mult, ca să nu aibă ai mei cheltuieli pentru studiile mele.

În țară traseul meu ar fi fost arhitectura, adică arte plastice plus matematică. Retrospectiv ar fi fost o mare greșeală, nu am darul desenului meticulos. În anul trei de facultate am început să adaug și cursuri de istoria artei. În cele din urmă am lucrat câțiva ani în informatică, pe urmă m-am întors la artele plastice mai târziu, după ce m-am măritat. Artistic, am pierdut vreo zece ani, dar am câștigat o experiență cu matematica și calculatoarele care în cele din urmă mi-au venit bine — faci matematici și nu te mai intimidează nimic din punct de vedere intelectual.

Acum desenez, pictez, mai scriu, mai traduc, mai fac un proiect în colaborare cu alții. Mă consider o persoană în plină dezvoltare, un om care mai are multe lucrări în tolbă. Din punct de vedere material nu e ușor pentru cei din domeniul artistic, deși eu mă descurc mai bine decât alții. Dacă vă interesează, e o carte destul de recentă despre starea economică în domeniile artistice și culturale acum, în epoca internetului: The Death of the Artist, de William Deresiewicz.

D: Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?

A.P.: Româncă nu mai sunt — nu știu eu de ce, dar mă dibuie ăștia imediat că nu mai locuiesc în țară, poate pentru că am un anume accent (pe care l-am avut întotdeauna, limba mea maternă fiind germana, cu tendința de a da un b înspre p și un d înspre t). Poate că tot casc gura la tot felul de lucruri care românilor li se par obișnuite, nu știu. Oare câți ani mi-ar trebui ca să „revin”? Canadiancă am devenit — mi-am luat cetățenia înainte de a mă căsători, pentru liniștea mea, să mă asigur că nu am motive secundare. Dar la un moment dat m-am simțit cam între două scaune și mi-am dat seama că trebuie să mă hotărăsc unde sunt eu „acasă” — adică unde încep să contribui și eu la viața civilă a orașului și a țării în care locuiesc. În România n-aș mai fi știut cum să reîncep. Canadienii mă consideră canadiană — aici cam toți au un pic de accent, nu-i nimic.

D: Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?

A.P.: Sigur — cum vă spun, am pierdut o limbă și o cultură.

D: Ce faceți acum, cum e viața dvs acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?

A.P.: Mama a avut mari iluzii, văzuse prea multe filme la televizor, își închipuia că locuiesc rudele ei în case ca la Holywood. Dar ei sunt oameni de rând, locuiesc în niște căsuțe mici, cu un etaj, cu dormitoare foarte mici, dar cu o peluză bine îngrijită, fără garduri, de parcă ar fi o stațiune balneară. În prima noapte nu puteau să doarmă, iar mama s-a sculat și i-a zis lui tata: „Uite, în Canada și luna e mai mare”. S-a sculat și tata să vadă — era de fapt un felinar electric pe stradă. Mama a muncit din greu și a reușit să cumpere o casă veche pe care a reparat-o meticulos, cu mâinile ei, pe urmă a făcut o grădină mare. Apoi a vândut prima casă și-a mai cumpărat una și a reparat-o și pe aia. Când a ieșit la pensie, a început să picteze — flori și copii după Gainsborough și Grigorescu. Dar pentru tata șocul cultural n-a trecut niciodată. Îi mai și lua pe canadieni în balon: în Canada, dacă îi întinzi la unul mâna începe să se bată peste buzunare, să vadă dacă mai are portofelul. Nu avea cu cine sta de vorbă, dar nici nu avea poftă să meargă în cercurile de emigranți români, că prea se plângeau ăștia de toate — adică nici acolo, nici aici. La un moment dat a vizitat aproape fiecare biserică din oraș, una în fiecare duminică, începând cu cele românești: baptiștii, nestorienii, ortodocșii, penticostalii. Apoi cele germane: luteranii, catolicii. Apoi anglicanii. Dar un loc al lui nu și-a găsit.

Eu am devenit pictor, apoi m-am branșat pe lucrări făcute cu ajutorul calculatorului. Nu câștig prea mult și nici nu aș putea să trăiesc și să călătoresc la nivelul actual, fără ajutorul soțului meu. Din când în când mi se mai dă o subvenție pentru un proiect sau altul. Am devenit cetățean cu contribuția mea de muncă voluntară în oraș, mai scriu câte un articol, mai o scrisoare la ziar. Aș putea chiar să spun că viața culturală din orașul ăsta ar fi altfel dacă nu m-aș fi stabilit eu aici. Totul e făcut cu o ușoară detașare.

D: Prin absurd, ar fi ceva care v-ar face să vă întoarceți în România?

A.P.: De ce nu? Din când în când e foarte tentant. Cu parcursul anilor mi-am dat seama că deși aici lucrurile funcționau și încă funcționează mai bine ca în România, și aici și în orice țară sunt și probleme, și corupție, și șpagă — poate ceva mai subtile, îți trebuie un ochi exersat ca să le vezi, dar sunt.

Ceea ce m-a îndemnat să vă scriu este povestea asta cu excepționalismul român, mai ales în interviul cu Domnul Pană (bun nume pentru un proprietar de Oltcit!) Mi-a adus aminte de socrul meu care încerca s-o mai potolească pe nevastă-sa când o apuca și pe ea dorul de ducă, să mai vadă și ea ceva din lume: „People are the same everywhere — they lie, they cheat, they steal — stay home, mama, and watch TV!” Adică: Oamenii sunt la fel peste tot — te mint, te înșeală, te fură — stai acasă, mămică, și uită-te la televizor! Cinic omul, și un pic comod, nu îi place să se deplaseze.

Nu e chiar așa, mai degrabă peste tot sunt și oameni buni și oameni răi, trebuie să fii totdeauna atent. Și să știți că românii nu sunt nici mai buni și nici mai răi decât alții. Poate că n-o să-i placă domnului Pană, dar prin aderarea la UE România a devenit o țară unică — deci una ca toate celelalte. Peste tot sunt lucruri de schimbat, de curățat, de îndreptat, nu numai în România. Și peste tot sunt locuri frumoase, ca în România. Dar Domnul Pană are dreptate, toată politica, la toate nivelele, e o politică locală — ca la Teleorman.

Fiecare dintre noi poate face schimbări în locul unde locuiește. Și oriunde te apuci de lucru — de a curăța un parc, de a repara o clădire istorică, de a te ocupa de o familie de refugiați — semeni ceva speranță. Și pentru speranță îți trebuie un anumit curaj, fie că stai, fie că pleci. Îți trebuie investiția inițială — poți să te tot plângi, nimic nu se schimbă dacă nu pui și tu umărul la roată. Cum spunea un înțelept: nicio faptă bună nu e mică.

Cei care au plecat, și raportează de dincolo, cam auresc ei povestea și nu adaugă detaliile vieții cotidiene, acele mici griji și necazuri care sunt peste tot la fel: vecinii, mecanicul de mașină, șeful, un șofer neglijent, un tip obraznic, o bicicletă furată, o chitanță greșită — pe scurt, micile mizerii zilnice și universale. Iar bătrânețea — toate să fii, numai bătrân să nu fii — e cam peste tot la fel, chiar dacă au oamenii copii. Un rezumat al situației canadiene e o carte de André Picard, Neglected No More: The Urgent Need to Improve the Lives of Canada’s Elders in the Wake of a Pandemic.

Pe dumneavoastră, Dollo, vă citesc de mai mult timp, faceți un lucru bun, un fel de jurnalism hiperlocal, foarte important în ziua de azi peste tot în lume. Și vă spun sincer că ar fi o pierdere pentru țară dacă ați pleca permanent — dumneavoastră nu sunteți un inginer, n-are cine să vă înlocuiască. Duceți-vă de încercare, să locuiți altundeva un an doi — poate faceți un schimb de locuință — dar lucrul dumneavoastră de jurnalist e o ancoră, dacă plecați permanent se va târî ancora după dumneavoastră.

 

---

---

Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri” (la finalul acelui articol se găsesc toate poveștile publicate în serie)

Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecaților, rămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:

• întrebări pentru un emigrant
• întrebări pentru cei rămași
• întrebări pentru cei întorși

Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.

Etichete: emigrare Canada, viața în Canada