L.S. – Deși suntem săracii Europei, totul e mai scump la noi, la propriu și la figurat

Încă o poveste despre motivele pentru care se mai rămâne în România, dar cu alternativa emigrării deasupra capului.

Până la urmă, cu foarte puține excepții, poveștile celor rămași sunt mai degrabă povești de oameni care nu au plecat încă. Deși am vrut să fie un soi de contragreutate pentru toate acele declarații de dezamăgire de țară, pe care le public joia, constat că nu reușesc deloc să înclin balanța încoace.

L.S., 41 de ani, corporatistă, mamă de doi și soție de antreprenor român, a ales să răspundă la întrebările pentru rămași, deși pare mai degrabă la o decizie distanță de emigrare. Și nu de foame, cum comenta cineva la una dintre povești, ci de nemulțumirea că în pofida veniturilor peste medie, calitatea vieții în România tot scăzută e. Da, există și alte așteptări de la viață, nu doar alea de la baza piramidei.

Mă gândesc dacă nu cumva poveștile celor rămași, dar nemulțumiți, nu fac mai mult rău unui indecis ca mine, decât toate poveștile despre viața de dincolo, ale celor plecați.

Fotografiile reprezintă locuri și stări pe care L. le iubește și le trăiește în România, totuși:
Sunt locuri pe care le iubesc aici, acasă, sunt străzile vechi din București (față de care am o dureroasă nostalgie a unor vremuri pe care nu le-am trăit, cu un sentiment de deznădejde pentru înfățișarea unora dintre ele, care arată ca după bombardament), mirosul de tei, la început de iunie, serile de vară, sus, la munte, când nu e nimic între oameni și stele, sau cele înghețate, de decembrie, din curtea bunicii mele, care nu mai e. Sunt serile de vară pe plajă, după ce apune soarele, cu marea dinainte și orașele în urmă”.

Dollo: Cum e viața dvs? Ce vă mulțumește, ce vă nemulțumește? Este așa cum v-o doriți?

L.S.: La modul personal și material, nu ne lipsește nimic, la prima mână. Dar ne lipsește timpul în familie – pentru că „totul” material vine cu sacrificii de timp, de tinerețe și de nervi. Și nu ne lipsește nimic, când închidem ochii și nu ne gândim prea mult la faptul că, în Romania, viața a ajuns să fie mai costisitoare decât în alte țări ale Uniunii Europene, care stau mai bine la venitul pe cap de locuitor. Mă mulțumesc aspecte absolut personale – casa, copiii, prietenii, sănătatea. Dar sunt conștientă că toate acestea sunt absolut personale și nu au legătură cu locul în care trăiesc. Cândva, mă revolta, acum, a rămas frustrare că, de cum ies pe poarta casei, văd lipsa de respect a fiecăruia dintre noi la adresa celorlalți: că e o mașină parcată de-a curmezișul trecerii de pietoni „5-minute-pe-avari”, care se fac toată ziua, că este asfaltul prost executat peste un cămin deschis de RADET astă-toamnă, că trebuie să fac cinci sesizări la Primăria Sectorului 1, pentru că un acoperiș se dezintegrează deasupra unui trotuar pe care circulă copii venind de la școală (inclusiv ai mei), iar răspunsul rămâne în aer, vedem, vorbim, poate revenim. Că sunt poveștile mătuși-mii din sistemul medical, cu care se luptă să o ajute să își țină pe loc cele două cancere. Că sunt copiii ai căror părinți nu își permit să plătească activitățile din Săptămâna Altfel, impusă de Ministerul Educației pe banii părinților. Că sunt meditațiile, pe care trebuie să le plătesc, că profii au salarii mici la clasă. Că sunt învățătoare care încă lovesc copii de școala primară. Că e lipsa de politețe elementară între membrii aceleiași comunități, mai restrânse, sau mai largi. Că aflu că, în Franța, bunăoară, școala privată, subvenționată de stat în funcție de nivelul veniturilor părinților, costă 4.000 de euro anual, în timp ce, în România, costă de la 10 mii în sus. Salariul meu de project manager la una dintre cele mai mari și mai cunoscute corporații din lume nu mi-ar ajunge pentru traiul lipsit de griji. De asta se ocupă soțul meu, care are businessuri în construcții, businessuri pe care le duce cu prețul sănătății sale. Nu știm dacă e, sau cât e de bolnav, că îi dă înainte, cu stres, cu bețe în roate, cu crize etc.

D: V-ați gândit vreodată la emigrare? Cum, în ce context, e un gând care revine sistematic sau pe care l-ați dat la spate definitiv?

L.S.: Ne gândim să încercăm să ne relocăm o vreme într-o altă țară europeană, Franța, bunăoară, cei doi copii (9 și 12 ani) și cu mine. Asta ar însemna să avem un tată și soț la distanță, dar, oricum, la cât de ocupat e, și în aceeași casă și petrecem puțin timp împreună. Avem prieteni care s-au stabilit acolo, cu copii de vârsta alor noștri. Eu vorbesc franceza, am lucrat mult timp cu clienți francezi și pentru piața respectivă.

D: Franța este locul ideal? Într-o lume care pare că o ia razna global, credeți că mai există un loc în care s-o luați de la zero cu inima împăcată?

L.S.: Nu știu în ce măsură există un loc ideal pe lume, nu cred că e căutarea unui ideal ci, mai degrabă, amărăciunea că aici, calitatea vieții este foarte scăzută, indiferent de nivelul veniturilor. Am un sentiment din ce în ce mai puternic că, deși suntem săracii Europei, totul e mai scump la noi. La propriu, dar și la figurat, în costuri ascunse, cum ar fi sănătatea pe termen lung, șubrezită de poluare și de alți factori similari. Am alege Franța pentru sistemul de sprijin social – după cum spuneam, de exemplu școala privată în România costă de la 10 k de euro în sus, pe an. În Franța, statul subvenționează puternic costurile, în funcție de venitul familiei, astfel încât, într-un final, costă 1.500-2-4.000 de euro pe an. Activități sportive, culturale etc, pe care aici plătim 3-400 de euro pe lună pentru ambii copii, în Franța sunt gratuite, se plătesc doar cele care presupun performanța, dar și acelea, 100-200 de euro pe an. Accesibilitatea activităților sportive, terenuri de sport, accesibilitatea transportului în comun, în detrimentul mașinii personale, calitatea mai bună a vieții, începând, chiar, de la calitatea alimentelor. Sistemul medical, chiar dacă francezii (ca toți europenii care au apucat traiul bun) se plâng că e în declin, încă funcționează bine, cu empatie și eficiență.

D: De ce ați ales totuși să rămâneți aici?

L.S.: Nu ne-am gândit niciodată că ne-a ajuns cuțitul la os încât să plecăm, pentru că trăim bine. Apoi, mama soțului a fost bolnavă mulți ani, nu o puteam abandona în spitale, în București. S-a stins acum patru ani. Eu încă am părinții aici și, o vreme, am ținut cont că mama ar fi distrusă dacă am pleca. Acum am prins eu încredere în ea (că ea tot distrusă s-ar considera) că ar face față. În România stăm pentru familia extinsă (bunici, mătușa mea și a copiilor), pentru prieteni și din comoditate.

D: V-a părut vreodată rău că ați decis să rămâneți?

L.S.: Nu pot judeca în termeni de regrete, pentru că, odată luată o decizie, regretele sunt păguboase, consumă energie. Evident, ajută și faptul că ușa nu e închisă, simt că aș putea pleca oricând. Teoretic, că, practic, cam sunt un iepure fricos 🙂

D: Cât din decizia de a rămâne în România este teamă, comoditate, mulțumire, obligație, dragoste sau altceva? Puteți explica fiecare sentiment ales?

L.S.: N-aș putea să dau procente pentru fiecare sentiment, însă aș putea să le ierarhizez: Comoditate Teamă Loialitate Obligație Mulțumire

D: Care este schimbarea fundamentală pe care ar trebui s-o facă România ca să devină o țară în care să-ți dorești să trăiești și nu doar o țară în care ești nevoit să trăiești?

L.S.: Educația. Din păcate, educația este un drum lung și complet nerealist, la cum merg lucrurile. Mă refer la educație sub toate formele ei: cea de acasă, de la părinți către copii (empatie, respect pentru alții și alegerile lor, pentru ceea ce suntem fiecare din noi, pentru comunitate, pentru munca altora etc); la școală, nu aspecte tehnice, matematică, fizică, desen, sau muzică, ci educația pentru conviețuire, educarea spiritului de solidaritate și de comunitate, construirea spiritului de echipă.

D: Cât/ce ați fi dispus să cedați din confortul propriu pentru ca schimbarea asta să se producă?

L.S.: Aș fi dispusă să intru în învățământ, să fac consiliere, să fac empowerment cu profesori și elevi, pe banii de cadru didactic debutant.

D: V-ați da viața pentru această țară?

L.S.: Nu știu, nu cred.

D: În acest moment există cineva/ceva care vă dă (o cât de mică) speranță? Cine/ce anume?*

L.S.: Din păcate, nu e nimic care să îmi dea speranță la modul colectiv. La modul individual, speranța e în noi și familia noastră.

D: Prin absurd (sau nu), ar fi ceva care v-ar face totuși să emigrați?

L.S.: Așa cum spuneam mai sus, ușa nu e închisă, chiar explorez opțiunea aceasta.


Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri” (la finalul acelui articol se găsesc toate poveștile publicate în serie)

Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecațilorrămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:

Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.

Etichete: , , ,

4 comentarii la “L.S. – Deși suntem săracii Europei, totul e mai scump la noi, la propriu și la figurat” Subscribe

  1. Motanul 04/07/2023 at 09:57 #

    Cred ca doamna ar face bine sa rămână in România. Principalul motiv pentru care ar emigra in Franța ar fi ca statul ar plăti școala privată a copiilor? Doamna nu e matura destul pentru aventura emigrării!

  2. Cristian Paduraru 04/07/2023 at 16:21 #

    E plin de oameni comozi acolo. Realitatea e ca cine agea ceva de spus acolo pleca demult.

  3. Radu 04/07/2023 at 20:36 #

    Daca unul dintre motivele „pentru plecarea din Romania” este „sistemul de sprijin social”, atunci… poate ar fi mai bine sa reconsiderati situatia, ideile, dorintele, asteptarile.

    „Sistemul de sprijin social” este, eventual, DOAR o consecinta… dar, SIGUR, nu un motiv pentru a lua o decizie asa de importanta.

    Exprimati dorinta ca educatia, din scoala, sa cuprinda „educația pentru conviețuire, educarea spiritului de solidaritate și de comunitate, construirea spiritului de echipă”.

    Dorinta si realitate… desi scoala urmareste aceste teluri, reusita tine, in final, de profesori si de elevi / studenti.

    Va doresc succes, oricare ar fi decizia pe care o veti lua.

  4. Ilici 05/07/2023 at 11:45 #

    Gurile rele spun ca ar trebui ca guvernul francez sa subventioneze mai putin scolile private si sa faca in asa fel incat alea publice sa functioneze mai bine.
    Adica cum, tu iti dai copiii la liceu privat si eu sa platesc pentru asta cand ai putea foarte bine sa beneficiezi de o scoala publica pentru care doar ai de traversat strada?

    Ca idee, activitatile copiilor NU sunt gratuite in Franta.
    La varste mici, ai ceea ce se cheama „garderie”, „goûter” si „étude” (sau after school, pe romaneste 🙂 ). Adica ti-i tine acolo pana vii tu de la servici, se joaca, mai fac si niste lectii si le mai da cate o tartina cu Nutella. Mai ai „centre aéré” daca nu stii ce sa faci cu ei in vacanta, dar de regula e tot in incinta scolii. Nu e gratuit, dar e in functie de veniturile familiei, o parte e subventionata de primarie si nici nu e sistematic, e in functie de cat de implicata si de bogata e municipalitatea.

    Dupa aceea, mai ai alte activitati in functie de infrastructura din oras: sport, muzica etc. Ca idee, preturile se invart intre 200-300-400 pe an scolar pentru cluburile/structurile oficiale subventionate din bugetul local. Dar, daca vrei sa iti dai copilul la o scoala de muzica privata, ei, atunci e intre 700 si 1000 de euro.

    P.S. Aud asa, o obida in glasul multor din cei ramasi. Ai senzatia ca a cazut cerul peste ei, ca nimeni nu e mai nenorocit si mai sarac. Dar, daca ii iei la bani marunti, ruleaza toti in SUV-uri „mid-range” si se plang de trafic, merg in vacanta la soare si se plang ca iau amenda pentru viteza excesiva sau parcare aiurea, au case mari construite pe o toloaca dar se plang ca nu le face primaria drum, au salarii pe care nu le ai de multe ori in vest dar cand e vorba de dat 30 de euro pentru o mancare buna la restaurant, e prea scump.

    P.P.S. numai pe mine ma zgarie la urechi cuvantul asta „empowerment” ?

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Mergând pe sârmă

domnul i

Împrumutam bicicleta și mergeam noaptea în parc la Icoanei. Îmi era rușine altfel, pe zi, să nu râdă lumea de mine, că sunt ditamai bărbatul și cad de pe bicicletă. Că am căzut de câteva ori, dar de aia am și ales Grădina Icoanei, că are aleile de nisip și pământ, nu mă răneam prea tare când cădeam. În trei nopți am învățat.

Minune, în decembrie în sectorul 3 au răsărit părăluțele

flori-negoita

În triunghiurile decupate în gazonul din sectorul 3 astă vară, s-au ofilit begoniile și au răsărit părăluțele. O afacere horticolă de 49 de euro/mp fără TVA.

Pur și simplu Norvegia

16

Impresii de călătorie din Norvegia, încă o țară care nu suferă vreo comparație cu România.

Când un gard pe mijlocul drumului e cel mai smart lucru din oraș

bucuresti

Gabriela Firea are mai multe atuuri decât au avut predecesorii ei: un buget mare, un consiliu obedient, guvernul de aceeași culoare politică și marele talent de a vorbi ca la televizor. Este un mister de ce nu reușește mai mult decât niște paranghelii jenante.

(III) Clientul român e mitocan și nespălat

sexwork is work

Ultima parte a interviului cu „Profesoara” – una dintre cele mai vechi prostituate din București – face un portret robot al clientului român, de la gunoier și căcănar, până la politician și preot.

Scrisoarea pe care n-a mai primit-o Eugen Ionescu

dosarul-profesorul

Povestea profesorului Ion Nițulescu – un „element dușmănos” față de orânduirea socialistă – și a delatorilor săi, dintre care numai securistul șef mai trăiește azi bine mersi, măncându-și pensia într-o vilă somptuoasă chiar în satul natal al victimei sale