Vali Constantinescu: În Vietnam am început o viață nouă, așa cum mi-aș fi dorit să am, ca pensionară, în țara mea

De România mă leagă tot și mă desparte tot. Emigrarea, în cazul meu, este una atipică, din cauza vârstei și a fricii de a rămâne singură, bătrână și neajutorată într-o Românie căreia nu-i pasă de cetățenii ei și mai cu seamă că bătrânii României sunt bătaia de joc a guvernanților. Și nu de azi, de ieri, ci dintotdeauna.

Doamna Constantinescu mi-a scris în urmă cu câteva luni, la începutul proiectului Oameni care sfințesc alte locuri, trimițându-mi un articol mai vechi, scris de dumneaei pe tema „desțărării” românilor. Am fost intrigată că niște europeni au ales Vietnamul ca țară de emigrare, așa că i-am propus doamnei să-și scrie propria poveste și relația cu „desțărarea” pe care a ajuns s-o trăiască la pensie, când nu se mai gândea că-și va părăsi casa și țara de baștină. Eu i-am transmis câteva întrebări orientative, cu singura sugestie: să nu se zgârcească la vorbă. Așa a făcut și a ieșit o poveste complexă despre emigrare versus rămânere, de ce-ai pleca, de ce-ai rămâne, despre inutilitatea dreptului de a-i judeca pe alții pentru alegerile lor, atâta vreme cât nu le-ai trăit viețile și nu le înțelegi motivele.

Fotografiile și explicațiile îi aparțin.


 

Mă numesc Vali Constantinescu, din București. Am ajuns să mă stabilesc în Vietnam din anul 2021, după ce viața mă mai plimbase pe aici cu câțiva ani buni mai înainte, în urma unui eveniment nefericit pentru familia mea: un accident de motocicletă (în anul 2008) al unuia dintre fiii mei care urma un Master în Vietnam. Așadar, după ce am locuit în Vietnam câțiva ani, cu intermitențe, stând mai mult prin spitale cu fiul meu, m-am hotărât să mă stabilesc definitiv aici.

De la început aș spune, totuși, că evoluția vieții mele îndreptată spre părăsirea României este un drum mai aparte, eu mă consider un emigrant atipic. Două ar fi motivele:

  1. Este vorba de vârstă – am peste 70 de ani,
  2. Și chiar nu aveam altă soluție.

Sper ca aceasta să se vadă clar din ceea ce scriu.

Vali Constantinescu, într-una din cafenelele plutitoare din Vitenam

Vali Constantinescu, într-una din cafenelele plutitoare din Vietnam

Dollo: Cum era viața dumneavoastră în România, înainte de a pleca în Vietnam?

Vali Constantinescu: Am crescut într-o familie de oameni simpli, cu o mamă care a dorit ca toți copiii ei să învețe, să facă facultăți pentru a avea o viață mai ușoară. Așa vedea mama viitorul celor 4 copii ai ei, eu fiind cea mai mică. Mama mea, fiică de țărani români căreia i-a plăcut atât de mult să învețe, a fost brutal smulsă din școală, în clasa a 7-a, ca să-și ajute familia la muncile câmpului… Era un copil de nota 10, mergea cu drag la școală, învăța bine, îi plăcea să citească, scria atât de frumos. Ea ne-a insuflat dragostea de carte! Ne spunea că viața omului cu școală îi va fi mult mai ușoară.

Părinții mei

Părinții mei

Iată-i pe părinții mei, zugrăviți și într-un articol pe care l-am scris după o vizită din vara anului 2017, în satul părinților mei, cu nume de aristocrați, Natalia și Filip Lupeanu. Pustiirea /Distrugerea satelor românești este în strânsă legătură cu Desțărarea Românilor.

Mama, poate, a avut și noroc cu noi care am ascultat-o si trei dintre noi am absolvit facultăți umaniste. Numai unul dintre frați a rămas la nivel de liceu.

Am avut o copilărie frumoasă, liniștită, cu doi părinți iubitori de bine, de frumos, cu o mamă foarte evlavioasă, am crescut în morala creștină – sunt creștin ortodoxă.

Am fost un copil liniștit, o fetiță ascultătoare și studioasă. Am terminat Facultatea de limbă și literatură franceză a Universității București în anul 1974. Tot în acel an m-am și căsătorit.

Soțul meu, deși inginer TCM ca pregătire, nu a lucrat nici o singură zi de frica înregimentării și știa că dacă nu erai membru de partid (PCR) nu vei avansa în veci. Iar dacă mai aveai si un Dosar cu ceea ce a făcut mama, ce a făcut tata… șansele de reușită erau pierdute definitiv. Așa că, printr-un subterfugiu a reușit să nu lucreze la Stat nici o singură zi. Când l-am cunoscut eu, dădea meditații cu mare succes, la matematică, fizică și chimie. Alerga prin tot Bucureștiul de dimineață până seara, de la un elev la altul, dar câștiga mai mult decât leafa unui inginer din anii ’70-’80, din România socialistă. După câțiva ani a renunțat la meditații și s-a apucat de fotografie. Realiza portrete de copii. Superb realizate, era foarte solicitat.

Ne mergea relativ bine. Adică, trăiam și atât. Nu ne permiteam multe, dar ne simțeam liberi. Eu lucram la Biblioteca Centrală de Stat (BCS) – actuala Bibliotecă Națională a României (BNaR), soțul făcea o meserie frumoasă, liberă. Cu venirea primului copil, în anul 1981, viața ni s-a schimbat. În sensul că de atunci au început greutățile. Dar, deși au fost destule, pe atunci le consideram greutăți normale. Soțul meu muncea mult, câștiga bine și puteam să ne îngrijim. Rapid au mai venit încă trei copii.

Așa că în perioada cea mai grea a perioadei comuniste, între anii  1981 – 1988, eu am născut patru copii.

Dragii mei copii

Dragii mei copii

Nu știu cum au venit copiii atât de repede, nu știu cum ne-am descurcat într-o perioadă atât de grea. Simțeam că ne era greu, erau zile când nu știam ce se va întâmpla a doua zi, dar continuam… Poate, tinerețea, poate, fiindcă nu aveam șefi, ședințe de partid, să lăudăm partidul etc. Totul era mai ușor. Încă încrezători în forțele noastre, ne gândeam cu optimism la viitor pentru noi și copiii noștri.

Noi șase

Noi șase

Copiii ne-au înseninat zilele, viața! Cât de fericiți am fost! Mi-a dat Dumnezeu patru copii minunați care mi-au adus numai bucurii. Trei băieți și o fiică reprezintă întreaga și singura avere din viața mea!

Îmi amintesc că atunci, cu primul meu copil, au început și cozile, anii 1980-1981, la zahăr și ulei la început, apoi cozi îngrozitoare la unt, la lapte, la carne, la mezeluri (încă bune!) din care puteai să cumperi doar câte 200-300 grame… Veneam la cozi cu copiii, rând pe rând, când cu unul, apoi cu doi, cu toți patru ca să cumpărăm cât mai mult deodată, cumpăram de la cei cu Shopuri cafea Wienner, compot de ananas, ciocolată de calitate, etc. Ne permiteam și ni se părea că ne descurcam și că mai târziu ne va fi mai bine.

Cât alergam după concedii medicale, pe la diverși medici ca să stau acasă cât mai mult cu copiii abia născuți – concediul de maternitate de 120 zile era inuman!

Știu tinerii de azi, cum alergam noi după rețete la doctorul pediatru pentru a cumpăra Lapte praf Humana? Luam rețeta pentru laptele praf dorit, rețetă valabilă numai o săptămână! De multe ori ajungeam la farmacia indicată pentru laptele praf și ni se spunea că se terminase laptele si trebuia sa revenim, iar dacă reveneam prea târziu se anula rețeta… și din nou trebuia să mergem la medic, din nou la farmacie și tot așa… Asta s-a întâmplat în toți primii ani ai celor patru copii.

Apoi, îmi amintesc de plata imensă, de mii de lei, a curentului electric din noiembrie până martie pentru că foloseam un calorifer electric în toate iernile acelor ani când era foarte frig în apartamentele de bloc și riscam să ne moară copiii dacă nu aveam cald în casă. Am și acum amintiri dureroase cu mame, familii distruse prin pierderea unui bebeluș care făcea ușor pneumonie de la frigul din casă. A fost cumplit! Doamne, cât ne-am mai luptat cu viața! Singuri-singuri, doar eu cu soțul meu, nu aveam nici un ajutor, de nicăieri.

Îmi amintesc că de atunci, după nașterea copiilor, începusem să regret că nu-mi ascultasem soțul să plecăm din țară, în vreun fel… o excursie, ceva, cum făceau mulți… El, încă din anul 1974, după căsătorie, îmi tot spunea, dar nu voiam să aud.

Deși spun că am fost fericiți, totuși mai târziu am realizat că era doar fericirea că trăiam și aveam patru copii minunați. Iar dacă soțul n-ar fi câștigat mult mai mult decât un salariu, cred că nu reușeam să ne creștem atât de bine și frumos copiii, cu hrană bună, să fie sănătoși, fără nici un fel de probleme de la naștere până i-am făcut mari. Chiar îmi amintesc cuvintele unei profesoare…„ce le dați, doamna Constantinescu, de mâncare de sunt atât de vioi și ageri, cu mâna pe sus la orice întrebare?!”.

D.: Ce ați făcut după 1989?

Vali Constantinescu: În anul 1990 ne-am trezit săraci – sărăciți, fără un leu deoparte și cu patru copii mici, între 2 și 8 ani. După aceea, încet, încet, familia mea și-a revenit. Și noi, ca mulți români, eram debusolați, nu înțelegeam ce ni se întâmplă. Altfel dorisem sau vedeam democrația pentru România.

Doamne, câtă grijă aveam pentru copii în primii ani de după 1990! Îi duceam și îi luam de la școală, când eu, când soțul meu. Nu îi lăsam singuri, circulau tot feluri de zvonuri, că se fură copii, că dispar fără urmă. Mi se păreau că sunt atât de mici și neajutorați… Începuseră altfel de griji. De dimineață până seara, o țineam într-o fugă continuă, doar copiii, hrana lor, munca noastră. Atât!

Am scăpat… Timpul a trecut. Toți patru au urmat facultăți, învățând foarte bine, cu reușite pe primele locuri și la liceu și în facultăți. Fără nici o oră de meditații. La nici o materie! Copii foarte buni! Master au făcut numai primii doi născuți. Și doar fiica mea are și doctorat. Acum muncesc cu toții. Nu le este ușor, nu sunt bogați, dar se descurcă.

D.: Și-au dorit vreodată să plece din țară?

Vali Constantinescu: După 1990 mi-am dorit și eu, ca mulți români, ca și copiii mei să studieze în străinătate, dar niciodată nu m-am gândit să rămână definitiv prin țări străine. Dacă înainte de 1990 mă gândeam că nu vor apuca copiii mei să ajungă prin străinătate, după 1990 m-am gândit, am dorit să studieze în Occident, dar voiam să revină în România. La nivelul lor de pregătire nici nu mă gândeam că nu ar putea obține un post bun în țara lor, la mintea lor, la cât de bine pregătiți erau și sunt.

Destul de rapid ne-am convins toți, și noi părinții, și copiii noștri, că nu se poate. Regimul pilelor, al relațiilor aproape că funcționa mai bine decât în timpul comunismului. Parcă numărul neaveniților era mai mare decât la comuniști. Apoi, era tupeul, brutalitatea, siguranța spatelui asigurat care îți tăiau orice șansă de reușită în mod cinstit.

D.: Când și de ce a intervenit emigrarea/desțărarea?

Vali Constantinescu: Soțul meu dintotdeauna a dorit să „fugă” în străinătate. Prieteni sau chiar rude l-au „ajutat”, trimițând anonime pe unde trebuia, așa că a avut, timp de 18 ani, Dosar de urmărire pentru NIMIC! A avut NUMAI dosar de urmărire și NUMAI pentru vina că dorea să ajungă, cumva, în străinătate! O dorință a unui tânăr să se realizeze în străinătate, în acei ani, era ca o crimă. După 18 ani, pe Dosarul de la CNSAS al soțului meu era scris pe ultima filă: NU se dovedește! Avem acasă o copie a Dosarului de la CNSAS! Aceasta se întâmpla în anul 1987. Ce folos?! Viața soțului meu a fost îngrădită! Simțea deseori că cineva era după el: vedea aceeași persoană cam des în preajma lui, ridica receptorul de la telefon și cineva era pe fir, fără ca noi să avem un telefon cuplat, și altele. Iar organele de Securitate din România au plătit astfel, degeaba, urmărirea unei persoane care nu făcea niciun rău țării sale. Alții trebuiau urmăriți, alții erau trădătorii țării.

Eu niciodată nu m-am gândit la emigrare. Aveam și un frate cu funcție mare care îmi spunea că l-aș nenoroci dacă noi am pleca. Ca o paranteză, după 1990, fratele meu ne-a spus că dacă soțul meu ar fi reușit să fugă în străinătate, el ar fi ajuns imediat ministru. Ca să vezi cum e viața!

Am studiat și am scris despre desțărare, un fenomen dureros pentru români – așa îl văd eu – dar nu m-am gândit niciodată că eu o să ajung să mă stabilesc într-o altă țară. Am fost întotdeauna alături de cei care au fugit în Occident sau de cei care s-au stabilit legal în străinătate, înainte de 1990. Îi înțelegeam perfect. Dar îmi tot spuneam că nu era pentru mine străinătatea. Sau, după 1990, pentru copiii mei. Credeam că toate drumurile le erau deschise și copiilor mei, în țara noastră. De aceea, după anul 1990, nu aș fi crezut că românii ar mai avea o asemenea dorință. Dar adevăratul exod al românilor a fost tocmai după 1990, în plină democrație. Mi se pare o rușine națională! NU sunt de vină oamenii. Nu cred că așa trebuia să fie. M-a oripilat răspunsul unui conducător al României, de după 1990, la îngrijorarea unui jurnalist, pentru că sunt prea mulți tineri care pleacă: „lasă-i să plece”!

D.: În cazul dvs. cum a fost procesul mental de desprindere de România? Ce a durut mai mult?

Vali Constantinescu: Greu, foarte greu. Nu aș fi crezut să ajung aici. Eu, un om cu dragoste de țară, cunoscând atât de bine istoria țării mele… Dar an de an, după 1990 și mai acut după 2000, mă tot gândeam: „Ce ar fi dacă?”. Copiii, după terminarea studiilor superioare, deja erau hotărâți să se stabilească în străinătate. Nu se gândiseră de la început să rămână definitiv în străinătate, dar voiau să lucreze, să stea câțiva ani prin alte țări. Apoi, necazurile familiei, tot ce vedeam că se întâmplă cu țara, erau slabe căi de reușită pentru ei, chiar dacă au calități, sunt pregătiți, cu studii complete și serios însușite.

Au fost câteva întâmplări, acumulate în timp, care m-au încurajat în decizia finală de a părăsi definitiv România:

– Furtul de note, nedreptăți în notarea copiilor mei în Școala primară, Generală, la Colegii serioase din București, totul la vedere, fără rușine, pentru favorizarea copiilor unor profesori, ai unor oameni cu funcții, inspectori din Ministerul Învățământului, etc. Copiii mei îmi spuneau, cu tristețe, că nu înțelegeau cum primiseră Premiul I colegi de-ai lor cu note de 6-7 în timpul anului. NU se putea așa ceva. Ce să le explici unor copii de 9-10 ani că se întâmplase? Mai târziu nu se mai mirau, dar ne reproșau că noi vedeam altfel… căutam să-i conving că din greșeală s-a întâmplat, cu un coleg sau altul, îi mințeam, mă mințeam, deși eu însămi eram tristă de ce vedeam. Oare, ăștia sunt conducătorii de azi? Cei încurajați cu note mari deși nu le meritau?

– Un Bacalaureat cu copiuțe, date chiar de profesori unei întregi săli de clasă. Când fiica mea nu a vrut să primească un asemenea ajutor, la un asemenea examen, a ajuns bătaia de joc, prin glume mizerabile, ale tuturor din acea clasă. Imediat după acel examen eu am dat telefon la Ministerul Învățământului, relatând ce se întâmplase, și mi s-a spus că nu este posibil așa ceva, la acel Colegiu. Acesta este numai un exemplu de note măsluite, dar începând din clasele primare se falsificau note și premii. Mi-am învățat copiii să nu copieze la nici o materie, la nici un nivel de școală, dar la Bacalaureat?!

– Fiica mea, corespondent al României în străinătate, a fost izgonită din funcție absolut degeaba, cu încălcarea flagrantă a contractul de angajare, în urma unui proces civil nedrept, rușinos pentru un om de valoare al României, care timp de 5 ani a avut numai calificative maxime, prime lunare, ca apoi să nu se țină cont de nimic. Câștigul trebuia să fie al șefilor! O judecată strâmbă, unde nu s-a ținut cont de nimic, articole de legi… Un proces ca o bătaie de joc!

– Câteva procese civile, toate pentru apărarea unor drepturi simple, firești pentru mine, cu calculul pensiei greșit. Altele, pentru doi dintre copiii mei, sâcâieli nemeritate. Unde sunt acei judecători cinstiți din România democrată?! NU există!

– O atitudine cetățenească lăudabilă, a soțului meu, l-a băgat într-un proces civil, de data aceasta cu câștig pentru noi, dar CUM e posibil să târăști o persoană de 70 de ani prin tribunale, pentru că a sesizat fapte nedemne într-un cartier central din București? Inițial s-a dat crezare procesului verbal fals, scris de un polițist român din România democrată! Câștigul a fost al soțului meu în prima fază. El cerea numai anularea amenzii de 1.500 lei, pentru că sesizase o nelegiuire, iar Poliția română a făcut Apel! Repet, aici judecata a fost de partea soțului meu. Dar, cum e posibil?

Biblioteca Samsung Națională

Biblioteca Samsung Națională

– Într-o mare instituție de cultură, începând cu anul 2002, și după zeci de ani, am dus o luptă surdă, eu, un singur om, prin memorii, acțiuni directe, ziare pentru rezolvarea unor probleme clare, vizibile, dăunătoare Bibliotecii Naționale a României, instituție de prim rang a oricărei țări. Colegii mei, ca să nu se pună rău cu directorul, exact ca-n anii ‘50, își  declarau indignarea pe Intranetul instituției, luând apărarea directorului, prin proteste scrise, cu semnături, nominal, „înfierând cu mânie proletară” acțiunile unei colege care arăta cum se distruge o instituție. Ce rușine! În particular, multe colege ziceau că nu aveau ce face… chiar dacă au pus la zid un om corect! Erau nereguli mari în Biblioteca Naționale a României care s-a prăbușit după 1990. Timp de aproximativ zece ani, după 1990, „s-a hrănit din osânză” cum se spune, apoi a început să alunece pe o pantă încet, încet și nici azi nu este ce trebuie să fie o Bibliotecă Națională.

– A urmat pensionarea mea grăbită și din cauza aceasta. Am primit efectiv „un șut în fund”, după peste 40 de ani de muncă, cu calificative maxime, am primit mărțișorul vieții din partea conducerii Bibliotecii Naționale la 1 Martie! – o conducere trecătoare prin Bibliotecă… Dar, ce contează? Răul a fost făcut! Toată povestea este adunată aici, pe blogul meu.

Chiar si Dollo a scris despre Biblioteca Națională. Și la un moment dat ni s-au intersectat gândurile – aceleași! În legătură cu BNaR, care se dorea să devină un Mall Cultural, și care ani de zile a avut ca firmă: SAMSUNG!

Cladirea BNaR și azi este o clădire oarbă, fără nume. Numele ei a fost trecut pe stația RATB din apropiere, la solicitarea mea scrisă, cu răspuns de mulțumire din partea RATB.

Tot în urma repetatelor mele memorii la conducerea BNaR, a Ministerului Culturii, a apărut numele Bibliotecii noastre Naționale, undeva pe trotuarul din fața clădirii. Am fost întrebată, tupeistic, dacă acum sunt mulțumită?! Biblioteca are firmă!

După aceste câteva exemple de neplăceri din partea statului român față de un om, o familie serioasă, gândindu-mă și la chinurile de dinainte de 1990, mi-am dat seama că niciun om nu pleacă de Bine din țara lui! Mereu să te lupți pentru dreptul tău? NU este normal! Este normal să te lupți pentru o boală, este normal să înveți mai mult, să ai calificări mai multe pentru a ocupa în mod cinstit un post mai bun, dar nu mereu și mereu să arăți evidența și să ți se spună NU! – Pentru tine, NU!

Copiii crescuseră, aveau drumul lor și ei erau din ce în ce mai dezamăgiți de ceea ce se întâmpla în România. Suferințele mele, întâmpinate din cauza Bibliotecii, au afectat întreaga familie, care nu credea posibil ca mama lor să fie insultată, înjosită chiar de către colegii ei, când ea era „trup și suflet” pentru Biblioteca unde și ei crescuseră… Mama lor dorind să facă Bine! De necrezut! Se întrebau dacă aceasta este țara pe care mama lor le-o lăuda!?

Plecarea definitivă am hotărât-o și după perioada atât de grea, nu numai pentru România, e adevărat, dar pentru întreaga omenire, „traiul” cu virusul COVID, dar care, parcă, a fost, și mai sălbatic în România mea.

Fiul meu cel mare, primul meu copil, a suferit un accident de motocicletă în Vietnam în anul 2008 – procesul a dovedit că accidentul a fost din vina unui motociclist vietnamez care circula cu mare viteză – soldat cu 4 operații, efectuate toate doar în Vietnam. În acest timp și eu si soțul meu am ajuns în Vietnam, iar după cea de a doua operație am ajuns și în România. Am avut multe dezamăgiri în domeniul medical din România. Din zeci de medici consultați, în București și două orașe din țară, dacă am întâlnit 2-3 medici–oameni pentru problemele fiului meu. Am constatat că erau mulți medici incompetenți, medici indiferenți, la boală, la bolnavi. În plus, ni se vorbea de infecții nosocomiale existente în spitalele din România. De frică, am revenit și pentru următoarele două operații tot în Vietnam, unde s-a terminat totul abia în anul 2022. Suferințe de neimaginat pentru fiul meu, dar și pentru întreaga familie. Pe pagina mea de Facebook este relatat și acest episod dureros din viața mea.

Perioada COVID, cu atâtea drame ale unor cunoștințe, dar și pentru noi, doi bătrâni într-o perioadă incertă, cu liste, cozi pe la policlinici, cumpărături rapide, bâlbâielile conducătorilor noștri în privința virusului, a vaccinării sau nu, precum și perioada de două ore în care cei trecuți de 65 de ani nu aveau voie să iasă din casă, toate au fost lucruri deosebit de greu de dus pentru două persoane în vârstă, singure, doar cu câteva rude apropiate. Cei mai apropiați nouă dispăruseră, iar celor rămași (nepoți, verișori) efectiv nu le păsa. Ne trimiteau la copiii noștri. Mai mult am fost ajutați în perioada Covid de străini, prieteni, foști colegi. Deși era o perioadă grea pentru toți, românii mei deveniseră de nerecunoscut, răi, fără minim respect, insulte pe stradă, la cumpărături și țăranii din piață deveniseră tupeiști, jigneau, înjurau, ne era frică să nu ne prindă seara pe stradă. Până să plecăm am trăit ca într-un film SF. Nu aș fi crezut! Pe blogul meu am scris cât de frumos și liniștit a gestionat Vietnam perioada Covid!

D.: Cum a fost procesul birocratric de emigrare?

Vali Constantinescu: Pentru Vietnam nu există un proces de emigrare. Dacă o rudă de gradul unu locuiește în Vietnam, prin căsătorie sau o activitate anume, și te poate primi, viza îți este acordată cu ușurință.

Am venit în Vietnam exact în perioada Covid. Băieții mei, stabiliți în Vietnam după terminarea studiilor, au făcut eforturi supraomenești ca să ne aducă în acea perioadă, când era foarte greu de venit dintr-o țară în alta. Greu și să plecăm din România, greu și să fim primiți aici. A fost o ruptură foarte grea. În cele 6-7 luni cât am pregătit plecarea pentru mine și soțul meu a fost cea mai grea perioadă din viața noastră. Zile întregi plângeam si ne întrebam dacă este bine ce facem. Și dacă azi ziceam că nu puteam pleca, a doua zi realizam că ne va fi îngrozitor dacă mai rămâneam. Împachetam și alegeam lucrurile pe care trebuia să le luăm cu noi și hotăram cu milă ce trebuia să aruncăm… dădeam telefoane, anunțuri, rugăminți pe la biserici, școli, persoane particulare cărora să le dăm GRATIS cărți, îmbrăcăminte, flori, aparatură – foto, computere, mobilă, etc. Efectiv, am aruncat pe tobogan o VIAȚĂ!

A fost îngrozitor!

Am înțeles și atunci, dar și mai târziu, că plecarea definitivă din țara ta este altfel înțeleasă de cei tineri, diferit de cei mai în vârstă. Pentru tineri, o meserie frumoasă în care să fie respectați și apreciați, dar și plătiți corect, le oferă acea legitimitate de a spune că țara ta poate fi acolo unde trăiești bine, unde ești respectat, apreciat. Un tânăr plecat din țara de baștină, din cauza neajunsurilor pe care le avea, ajunge să spună că țara lui este acolo unde are ce și-a dorit, acolo unde se poate bucura de viață, sub toate aspectele: muncă apreciată, remunerată corect, respect, viață liniștită, să-și poată cumpăra ce dorește, cu ușurință, să poată pună un ban deoparte, să poată circula cu ușurință peste tot în lume, etc.

Pentru cei mai în vârstă este, însă, foarte greu, iar ca să te rupi din locurile tale, unde ai trăit o viață, chiar dacă realizezi că nu ai dus-o chiar bine, la 70 de ani, nu este greu, este cumplit! Este o rupere cu totul, este o desțărare nedorită chiar deloc. NU, nu-mi găsesc cuvintele cele mai potrivite ca să redau starea mea de atunci. Apoi, după trimiterea câtorva lăzi cu cărți în special, a urmat plecarea, cu toată viața mea în 2 valize… Groaznic!

Oarecum, consolarea a venit după luna de carantină obligatorie din Vietnam, primăvara lui 2021, când ne-am îmbrățișat băieții. Printre lacrimi și râsete în același timp, am început să ne bucurăm de viață. Nu ne trebuia altceva nimic, decât să avem Liniște! Și am început să trăiesc liniștit. Într-adevăr coșmarul începea să dispară… Din luna mai 2021 pentru mine a început o viață nouă, foarte bună, așa cum mi-o doream ca pensionară. Cum aș fi dorit să o am în țara mea.

Vietnam este o țară primitoare, cu o viață liniștită, relaxantă. Chiar am scris și voi mai scrie, vietnamezii trăiesc fără a debita sintagme despre ce este bine și ce este rău, cum ne place nouă să cităm de peste tot, dar când e vorba de acțiune, facem cum vrem noi, cu răutăți, insulte, jigniri pentru alții… or, vietnamezii chiar trăiesc, azi, acum! Mâine nu știi ce va fi. Ce nu poți face azi, lasă că vei face mâine, azi, bucură-te de ce ai. Asta este viața ta! Cam așa gândesc vietnamezii!

Poporul este cald, bun, amabil, nu am să le fac niciun reproș. Și în Vietnam mă întristez numai după ce citesc, aflu, ascult, văd, ce se întâmplă în țara mea: profesori amenințați cu cuțitul, bătrâni omorâți în casele lor sau schingiuiți în azilurile particulare, tineri care una-două scot cuțitul, jurnaliști care aduc mereu fake news fără rușine și sunt împărțiți pe tabere, pe ziare, pe televiziuni, fiecare cu gașca lui și nu respectarea adevărului contează, ci numai gașca, apoi, politicienii care mint, sunt corupți și mai rău, vânduți, ș.a.m.d.

Cum să te uiți urât la cei care părăsesc țara definitiv și să le spui că nu-și iubesc țara?! Când avem conducători cărora nu le pasă de țară, cu funcții bine plătite în România, care și-au aranjat copiii prin străinătățuri pe banii furați României, dezavantajând mereu pe cei care au ajuns acolo prin forțele proprii?!

D.: Cât timp a durat acomodarea în țara adoptivă? Ce a fost mai greu, ce a mers mai bine?

Vali Constantinescu: Vietnam nu primește emigranți. Copiii care sunt căsătoriți sau dacă au rezidență de muncă în Vietnam își pot lua și părinții cu ei. Și invers, dacă sunt părinți cu rezidență își pot aduce copiii lângă ei. În cazul meu, sunt ambele modalități acceptate de Vietnam, există și căsătoria unuia dintre băieți, există și rezidența celorlalți doi copii care muncesc aici.

O construcție asemănătoare Cazinoului din Constanța

O construcție asemănătoare Cazinoului din Constanța

Sunt foarte liniștită în Vietnam. Mi-e bine! Consider că aici este o lume nouă. O lume nouă pentru mine, pe de o parte, iar pe de alta este o altfel de lume. Nu se poate compara cu o țară europeană. Este altceva. Țară exotică, dar foarte modernă, civilizată, unde se poate călători în siguranță, cu locuri minunate și prețuri foarte bune pentru orice excursionist, iar vietnamezii sunt deosebit de binevoitori, politicoși, atenți, dornici să-ți explice tot ce ai vrea să afli. Te simți cu adevărat bine venind în Vietnam.

Trebuie spus clar că deși este vorba de Republica Socialistă Vietnam, componentele  specifice comunismului, mai ales, colectivizarea sau economia planificată, acestea nu există în Vietnam. În Vietnam funcționează piața liberă! De asemenea sunt școli particulare, facultăți internaționale, franceze, americane, australiene…

Cele mai numeroase spitale sunt de stat. Dar, există și clinici particulare conduse de vietnamezi sau și spitale particulare sau într-o înfrățire, vietnamo-franceză sau vietnamo-germană, vietnamo-singaporeză, etc.

Sunt multe, multe companii /firme străine, în toate domeniile.

Financial Tower Ho Chi Minh 68 de etaje

Financial Tower Ho Chi Minh 68 de etaje

În construcții sunt firme japoneze, singaporeze, dar si spaniole sau din Islanda – am zărit de curând. 

Pe lângă spiritul acesta asiatic, de meditație, de nonșalanță, de „trăiește-și viața, ACUM!”, mai iubesc ceva în mod deosebit în Vietnam:

  1. Respectul pentru sărbători, tradiții! Respectul pentru familie! Apreciez aceasta mai ales pentru că în România s-a pierdut, deși exista odată, demult și la noi…
  2. Bătrânii sunt respectați. Este un respect deosebit pentru bătrâni. Am mai scris că Vietnam este țara unde bătrânii trăiesc fericiți! Ei bine, Vietnam este și țara bătrânilor. Spun asta gândindu-mă și la cartea lui Cormac McCarthy „Nu există țară pentru bătrâni”/ „No Country for Old Men”, cu filmul american realizat de frații Joel și Ethan Coen. Asta și într-o paralelă cu mizeriile care se întâmplă acum în țara noastră în azilurile de bătrâni.

Dau două exemple, simple, dar elocvente:

– Dacă urci în autobuz și nu este niciun loc liber, imediat 2-3-5 persoane se ridică în același timp și-ți oferă scaunul lor. NU numai străinilor, ci oricăruia mai în vârstă, nu neapărat foarte bătrân…

– La marile sărbători, părinții, bunicii sunt vizitați de copii, nepoții aduc cadouri bătrânilor, mănâncă împreună. Își amintesc frumos, măcar o dată sau de două ori pe an, de familie, își povestesc cu toții la o masă și un pahar de bere ce au mai făcut de la sărbătoarea din anul trecut. Sunt și niște chestii tradiționale, dar asta e altceva, însă. Viața este scurtă și atunci, de 2-3 ori pe an nu este mult să se mai întâlnească cu familia. Respect pentru o asemenea gândire!

Vincom Landmark

Vincom Landmark

Am constatat, repet, că vietnamezilor le place să se distreze, să se bucure de viață. Am constatat că duminica atât restaurantele mari, dar și berăriile sau micile localuri stradale sunt pline chiar de dimineață și cu multe femei la mese, femei împreună cu întreaga familie, părinți, copii, prieteni, dar și femei singure, sau întâlniri de câte 2-3 prietene. Am întrebat de ce duminica oamenii nu stau acasă. Mă întrebam, cum să vină să mănânce la restaurant?! Mi s-a dat un răspuns pe care-l găsesc absolut perfect: și femeia vietnameză, fiică, soție sau mamă, are dreptul la repaus! Măcar duminica să fie și femeia vietnameză servită, să stea și ea și să fie servită la restaurant, să aibă și ea chiar și numai o dată pe săptămână puțin relaș. Am văzut bucurie și mulțumire în ochii multor vietnameze în ziua de duminică.

O mare deosebire față de femeia din România, care în zilele libere nu știe ce să facă mai întâi ca să-i fie mai ușor în săptămâna care urmează. Femeia româncă, în zilele de sâmbătă-duminică, își face toate treburile, spălat, curățenie, gătit cât și ce poate mai mult, pentru ca săptămâna care urmează să îi fie mai ușoară – și eu și multe dintre noi am făcut așa în viața noastră.

Ei, bine, Femeia vietnameză profită și ea, odihnindu-se mai mult în weekend… Mi se pare fantastică o asemenea gândire în Vietnam unde femeia este sau era destul de supusă soțului, soacrei, datinilor specifice, etc.

– În Vietnam nu se dă bacșiș, nu se fură la cântar.

– În Vietnam sunt numeroase bufetele unde, la un preț fix, se mănâncă bine, iar repet, împreună cu întreaga familie. Am văzut foarte mulți vietnamezi care vin în aceste bufete, la sfârșit de săptămână – adică sunt ei, cetățenii țării și nu străinii populează locuri deosebite care sunt elegante, cu servire ireproșabilă, mâncăruri bune și ieftine.

– În Vietnam sunt cafenele pline de vietnamezi, nesocotindu-i pe turiștii străini! Cafenelele Vietnamului pot rivaliza cu Cafenelele Parisului sau Londrei după cum le descria în zilele noastre un fost politruc care umbla înainte de 1990 cu revista „Era Socialistă” în mână permanent, ca să fie văzut… iar acum, ca un democrat ce se dă, a devenit occidental cu totul…  cum uită Românii, dragii de ei, buni și mult prea toleranți…

– În Vietnam serviciile de curierat merg strună! Mi-a ajuns un pachet din Saigon (Sudul țării) până în Nordul țării, în capitala Hanoi, în aceeași zi (distanța cam cât București – Satu-Mare!). Facem comenzi on-line de legume-fructe sau de îmbrăcăminte si totul este perfect. Dacă ceva nu este în regulă ți se ia imediat pachetul înapoi… Mie mi se pare fantastic! Nu am văzut așa ceva în România.

 

– Serviciile stradale sunt bune și poți să-ți cumperi de la colț de stradă un sandwich bun (cum erau in România pe vremuri hot-dog, parcă așa se numeau sandwichurile cu acei cremwurști cu muștar într-o pâine?!)

– Kebab turcesc, calitate superioară, răspândit și aici de către turci, dar vietnamezii îl fac și ei conștiincios cum li s-a „predat”…

– Pizza vietnameză, ceva specific, o poți mânca pe stradă, ți se prepară în fața ta.

– După perioada COVID, vietnamezilor li s-a ieftinit benzina…  s-a ieftinit benzina! Pentru că oamenii au avut de suferit și statul vrea să ajute, măcar și puțin!

– Curentul electric este foarte ieftin în Vietnam. Lumină pe străzi, becuri aprinse câte vrem în casele noastre, nicio restricție!

– Autobuzele funcționează cu precizie matematică, la ore stabilite clar, cam la 10-15 minute îți vine sigur autobuzul dorit. În stațiile mai centrale sau unde este mai mare aglomerația este afișat orarul, precum și traseul.

– Există pe lângă taxiuri foarte ieftine și taxi-motocicletă – iar șoferii lor au permanent cu ei câte o cască și te îmbie peste tot, și pe sume reduse, să te ducă rapid dintr-o parte în alta a orașului.

Ricșa

Ricșa

– În Vietnam vedem pe străzi Ricșa, „cyclo”, Xích Lô în limba vietnameză. Nu îmi place în secolul al XXI-lea plimbarea cu ricșa pe străzile din Vietnam. Mi se pare ceva umilitor pentru cetățeanul vietnamez. Or aceasta nu caracterizează poporul vietnamez dârz, redutabil. Străinii își fac o plăcere, o iau ca pe ceva exotic, fie că se plimbă, fie că au obosit de mersul pe jos și iau o ricșă ca să se mai odihnească. Mi s-a spus că este o muncă foarte bună pentru unii vietnamezi care au copii și a fi „ricșar” înseamnă mai mult decât un salariu obișnuit. Poate, eu nu am folosit ricșa niciodată. Nu mă simt bine să stau tolănită în ricșa vietnameză.

Găsesc că sunt mult mai multe lucruri de admirat în Vietnam decât cele care nu ar plăcea. Poate sunt chestiuni pe care nu le știu, poate sunt unele lucruri pe care nu le înțelegem, noi, europenii, dar eu rămân în admirația țării. NU poți să nu remarci frumusețile ei, frumusețea unui popor chinuit de alții mulți ani, dar care nu s-a lăsat. Numai un om rău sau rău intenționat nu poate să vadă că este o țară în plină dezvoltare, care de la an la an devine o țară de admirat din toate punctele de vedere. NU poți să nu remarci eforturile care se fac pentru reușite în multe. De apreciat că se încearcă și se vede!

– În Vietnam toată lumea face gimnastică. De la copii până la cei mai în vârstă. Chiar și la 80 de ani, femei și bărbați ies odată cu răsăritul soarelui, dar și spre sfârșitul zilei, la gimnastică, prin parcuri, în sălile de gimnastică. În afara sălilor special amenajate, parcurile sunt luate cu asalt, există aparate de gimnastică în fiecare parc. Fiecare își face exercițiile dorite, fără jenă, fără a-i băga în seamă pe privitori. Au o degajare și o nonșalanță de invidiat!

Relaxare

Relaxare

O dimineață în Da Nang odată cu răsăritul soarelui  a fost o adevărată  sărbătoare pentru mine când am văzut zeci de oameni, copii, tineri, vârstnici, femei și bărbați, cum își fac gimnastica de dimineță la malul oceanului. Încântător!

Alături de gimnastica pe care o fac fără reținere, mi se pare că vietnamezii au o nonșalanță, o libertate în a-și alege modul de odihnă în pauza de prânz, o nepăsare pentru ochiul privitorului, atitudine pe care o admir. A te odihni rapid, oriunde, oricum pe bancă, într-un parc sau chiar pe iarbă, în pauza existentă, este ceva absolut normal. La fel și conducătorii de taxi-motociclete în așteptarea unui client. Cum să traduc acest comportament? Eu îi apreciez că nu le pasă de ochiul privitorului.

Chiar nu știu cum să caracterizez această atitudine, dar știu că pauza există în toate instituțiile de stat sau companii vietnameze și străine, cafenele, piețe, peste tot, chiar și în unitățile medicale – doar urgențele sunt aprobate în timpul pauzei de prânz, restul poate să aștepte două ore între 11.00-13.00 sau 12.00-14.00.

Sigur că dacă vrei să bei o cafea în pauza lor ești servit, fie din politețe, fie că nu vor să piardă clienții… Eu mă simt chiar foarte bine în orele de pauză pentru că traficul este redus, cafenelele sunt goale, chiar este un moment ideal, dacă vrei să stai singur pe malul lacului sau pe o bancă, în parc.

Hoi An, supranumit Veneția Vietnamului

Orașul Hoi An din Vietnam este comparat ca Veneția Italiei

Un oraș superb! Aici s-au filmat unele scene din filmul ”Un american liniştit”–The Quiet American, filmul american după romanul lui Graham Greene, în regia lui Phillip Noyce, cu Michael Caine, Brendan Fraser.

Veneția Vietnamului

Veneția Vietnamului

Oare, mă întrebați, țara Vietnam nu are hoți, borfași, criminali, violatori, oameni certați cu Legea? Sigur, are! Toate țările au și din ăștia. Dar, în Vietnam sunt două chestiuni care nu trebuie neglijate:

  1. Numărul mic (procentual) de oameni certați cu legea, la o populație de aproape o sută de milioane de locuitori – 97,47 milioane în anul 2021.
  2. Pedepsele sunt mari. Există pedepse! De aceea, prea puțini sunt cei care fac rele.

Ce am văzut eu la Muzeul Poliției Vietnam… tâmpit să fii ca să mai ai „curaj” să faci vreo pungășie. Sau, sunt emisiuni TV care aduc în fața țării pe cei criminali, borfași…

D.: Un soi de Reflector comunist din România anilor 80?

Vali Constantinescu: E comunist procedeul? Poate! Dar, eu sunt de acord cu judecata publică. Intervine și rușinea publică, să te vadă mama, neamul tău sau satul din care ai plecat… Sigur, contează pentru mulți!  Putem spune că „Frica păzește via”!, dar dacă dă rezultate eu spun că nu este rău. Pentru că în niciun caz nici bunătatea, nici toleranța nu ajută. Dimpotrivă! Și se vede aceasta în multe locuri din lumea asta.

D.: Totuși, dacă totul e așa bine și frumos, de ce vin vietnamezi în Europa, ca să muncească?

Vali Constantinescu: Sigur, țara Vietnam are și oameni săraci! Dar, revin cu explicația populației numeroase a Vietnamului, pe o suprafață nu cu mult mai mare față de cea a României. Vietnam este a 15-a cea mai populată țară din lume, așa cum am spus, are aproape o sută de milioane locuitori. Suprafața totală a Vietnamului este de 310.070 km2.

Și să nu uităm de clima tropicală, în care munca se desfășoară mult mai greu.

Suprafaţa României este de 238.397 km2, iar populaţia României ar fi 21.980.534 locuitori – date statistice luate de pe Internet. Așadar, o populație de cinci ori mai mare decât a României. NU este ușor. De aceea și mulți vietnamezi muncesc în străinătate. Ca și românii, vietnamezii sunt plătiți mai bine în alte țări. Cei mai mulți vietnamezi care muncesc în străinătate sunt din familii foarte sărace.

Totuși, în ultimii ani, salariul vietnamezilor a crescut, iar carnea (de pui, porc, vită) – de care vietnamezii nu prea aveau parte, acum există pe masa majorității populației. Citeam acum 30 de ani că multe familii își permiteau doar 1-2 kg de carne pe lună. Astăzi nu mai este așa ceva. Sunt tot felul de sortimente, la liber.

D.: Aveți momente de regret că ați plecat din țară? Ce vă lipsește acolo? Ce v-ar fi lipsit aici dacă ați fi rămas?

Vali Constantinescu: Da, am momente de regret. Dorul de locuri, de persoane, de străzi, de flori, și de autobuzele aglomerate mi-e dor, de clădiri, de tot, tot, mi-e dor deși multe nu le observam când eram acolo. Cel mai mult îmi lipsește în Vietnam, Biserica. Aici există numai Biserica Catolică. Sunt multe Biserici catolice. Pentru că eu înțeleg bine limba franceză, merg mai ales la bisericile care au slujbe în limba franceză. De fapt, în aceeași zi aceste Biserici au câte o oră de slujbă în cele trei limbi, vietnameză, engleză și franceză. Dar nu îmi plac atât de mult aceste slujbe. Parcă slujbele Bisericii Ortodoxe erau mai apropiate omului. Cel puțin pentru mine. Însă, consider că Dumnezeu este Unul, aici este casa Domnului unde mă reculeg și mă simt foarte bine. Acasă am colțișorul meu de românitate, cu Biserică, cărți, steag, cărțile traduse de cei din familia mea. Pentru că este vorba de religie, scriu și aici că 10% dintre vietnamezi sunt catolici. Cei mai mulți vietnamezi respectă o religie folclorică specifică Vietnamului din cele mai vechi timpuri, apoi sunt budiștii. Dintre religiile creștine, Catolicismul este cel mai răspândit. Există și protestanți și alte religii.

Aici e România mea adusă în Vietnam!

Aici e România mea adusă în Vietnam!

 

Biserica roz, o bijuterie arhitectonică

Biserica roz, o bijuterie arhitectonică

Notre Dame din Ho-Chi-Minh

Notre Dame din Ho-Chi-Minh

Eu regret tot timpul, dar nu știu cum să explic mai bine, nu sunt chiar regrete, le-aș traduce prin dureri,  pentru că nu pot să stau în țara mea. Cât de des îmi vine să regret și mai mult mă consolez când văd ce se întâmplă în România mea. Viața românilor de dinainte de 1989 era mult mai bună în multe sectoare. Nici nu știu mulți ce au pierdut. NU totul trebuia schimbat, iar acum sunt și mai multe rele. Nu sunt nostalgică câtuși de puțin, dar spun cu judecată, pentru că am trăit ca om matur vreo 20 de ani înainte de 1989 și chiar vreo 30 de ani după 1990. România este o țară distrusă, cu cei mai mulți români buni plecați de acasă pentru că nu au avut o altă soluție în țara lor.

Pentru mine și soțul meu, doi bătrâni singuri nu ne-ar fi bine în România de azi! Am și un mare regret deoarece copiii mei nu pot trăi liber în țara lor. Atunci alta ar fi și viața părinților bătrâni. 

D.: Sau altfel spus, vă mai leagă ceva de România? De țara adoptivă ce vă leagă?

Vali Constantinescu: Cred că se observă că emigrarea, în cazul meu, este atipică. Aș spune că este vorba de o emigrare atipică din cauza vârstei mele și din cauza fricii de a rămâne singură, bătrână și neajutorată într-o Românie căreia nu-i pasă de cetățenii ei și mai cu seamă că bătrânii României sunt bătaia de joc a guvernanților. Și nu de azi, de ieri, ci dintotdeauna. La pensie, bătrânii ar trebui respectați, măcar și numai prin a li se oferi un trai liniștit. Dar în România nu există așa ceva, ba, mai mult, li se dorește moartea cât mai repede.

De România mă leagă tot și mă desparte tot! Citesc tot despre țară, în presa on-line, îmi comand cărți scrise de români, citesc si ce spun străinii despre țara mea. Am cu mine cărțile marilor clasici români, din care recitesc mereu. Urmăresc festivaluri, simpozioane românești cu și despre români, în România sau în altă parte a lumii. NU mă pot obișnui cu toate lucrurile urâte care ni se întâmplă și mai ales greul pe care-l duc bătrânii români în țara lor. Nu numai acum, cu azilurile, dar și mai demult… când nu exista respect pentru familie, iar bătrânii din România sunt atât de batjocoriți. Știu că în tinerețea mea se folosea pentru anumite situații vorba sinistră, folosită pentru unii bătrâni: „te caută moartea pe acasă…”. Dar, era o jenă, iar dacă te apostrofa cineva lăsai capul în jos. Acum, într-o singură lună am auzit, de câteva ori, tineri strigându-le fără rușine unor bâtrânei care abia-și scoteau banii să plătească la o casă de marcat sau când abia coboară din autobuz sau, la un magazin de reparat telefoane – „ce ți-o trebui mobil dacă nu știi să-l folosești!?” – sau în piață o bătrânică a dorit să cumpere doar două piersici, iar un foarte tânăr țăran i-a luat piersicile din mână, le-a trântit pe tarabă  și a spus că el nu vinde așa… mi-au dat lacrimile.

La o librărie, eu nu am văzut bine prețul și am întrebat-o pe vânzătoare – Atenție! Era vorba de o librărie, deci, vânzătoare cu ceva școală –  „Domnișoară sau doamnă, cât costă?” Și am arătat spre obiectul dorit. Răspunsul a venit după o privire scârbită: „e prețul afișat! Dacă e afișat de ce mă mai întrebi!?”. Eu am 70 de ani, persoana avea până în 40! În afara răspunsului de cață, m-a mai luat și la per tu fără jenă, rușine…

ȘI ASTA-I ROMÂNIA! În cele mai multe sectoare ale sale!

D.: Când se vorbește despre emigranți/imigranți, dvs ce vă considerați, un imigrant sau un cetățean al țării în care vă aflați, cu nimic diferit de cei născuți acolo? Dar ceilalți cum vă consideră?

Vali Constantinescu: Sunt imigrant toata viața mea și așa voi rămâne aici. Respect țara care m-a primit și mă tratează ca și pe un cetățean de-al ei sau chiar mai bine. Vietnamezii mă respectă ca străin, ca pe un turist, așa cred că voi fi pentru ei întotdeauna. Atâta timp cât ne respectăm reciproc nu cred că este o problemă. Oricum, viața mea nu mai este atât de lungă de acum în colo…

În Vietnam sunt destul de mulți români. Toți sunt mulțumiți de viața de aici. Sunt respectați, apreciați. Vietnamezii știu de România. Și dacă cu ani în urmă unii erau contrariați sau alții știau doar de Ceaușescu, Nadia Comăneci sau Hagi, astăzi toți sunt obișnuiți cu România și românii ei.

Cred că nu putem vorbi de o comunitate, este părerea mea, eu altfel văd situația unei comunități de cetățeni străini într-o altă țară. Dar sunt mulți români care se cunosc între ei, se întâlnesc la o cafea sau se unesc și pleacă în excursii, cu motocicletele prin țară, în zilele libere. Poate, unii vor să se întoarcă în România, dar eu cunosc câțiva cu care am discutat și nu au în vederea întoarcerea, cel puțin, deocamdată. Există si un site, Romani in Vietnam – Grupul Romanilor din Vietnam, creația fiului meu, Valentin.

Elevi în Vietnam

Elevi în Vietnam

D: Există o durere surdă, legată de această plecare, care nu va trece niciodată?

Vali Constantinescu: Of, of, da! Repet, există. Cred numai pentru că am o vârstă… altfel, nu ar trebui să fie. Atâta timp cât ești liber, când poți pleca când vrei, cât timp îți pot crește copiii frumos și ești apreciat, DE CE ar trebui să fie regrete?!

Pentru mine, dacă nu aș fi plecat definitiv din România, și în țara mea aș avea zilnic aceeași durere surdă și m-aș întreba mereu DE CE nu aș fi plecat!? Iar, în cazul meu, un emigrant atipic, Dumnezeu s-ar supăra pe mine pentru că mi-a dat atât de mult:

– fiul meu cel mare a suferit atât de mult, dar este întreg și sănătos după atât de multe necazuri .

– eu am ajuns în Vietnam, departe de patrie, la o vârstă înaintată, fără voia mea, dar nu era o altă soluție. Dar m-ar bate Dumnezeu – cum se spune la români – pentru că am tot ce îmi trebuie, nu îmi lipește nimic, nu am nici o grijă. Am copiii lângă mine, locuiesc într-o casă frumoasă, cu piscină și sală de gimnastică gratis, sunt liniștită, mă plimb, „bat” parcurile cu piciorul, iubesc cafenelele lor, politețea cu care ești întâmpinat și servit imediat. Dacă nu îți convine ceva, imediat te întreabă, vor să te simți bine,… mă interesez încă și de ce mai este prin țara mea și parcă regretele sunt mai mici când aflu de soarta bătrânilor țării.

Când sunt puțin tristă, copiii mei se supără că nu recunosc binefacerile situației mele pe care mulți de vârsta mea ar fi fericiți să le aibă. În România nu mai am frați, surori. Câteva verișoare și ele cu bătrânețile lor… iar cu războiul din capul țării…

Aici, după „dispariția” virusului Covid, toată lumea s-a apucat serios de muncă, sunt greutăți, dar fără facturi mărite, cu străzi luminate ca mereu, nici prețurile majorate nu există… si apoi, tot foarte important, copiii mei îmi aduc mereu aminte: „mamă, noi iubim Asia. NOI am ales să trăim aici!”

Vietnam

Vietnam

D.: Ce faceți acum, cum e viața dvs. acolo? Este ceea ce vă așteptați la plecare?

Vali Constantinescu: În afara durerilor resimțite, expuse, mai mult sau mai puțin în acest material, mai bine sau mai rău, nu știu cum apar unor necunoscuți, așadar, nu cred că trebuie să le numesc regrete, ci cum am mai spus sunt dureri pentru că și eu ca atâția alți români suntem practic forțați să ne stabilim în altă țară.

Dar, trăiesc aici, la 73 de ani acum, exact viața pe care o visam la pensie. Citesc, scriu – am în plan o carte despre Vietnam – mă gândesc și la un roman autobiografic, mai scriu si pe pagina mea de Facebook, am și un Blog de Viață. Mă gândesc și la niște povestioare despre țara mea. Mă plimb, fac gimnastică precum toți vietnamezii. Nimeni nu râde, nimeni nu mă împinge, nimeni nu mă privește chiorâș. Sunt locuri minunate de vizitat. Chiar mă bucur de viață. Efectiv, trăiesc și mă bucur de tot ce mă înconjoară.

Mă ghidez sau, mai bine zis încerc să apreciez ce spunea Octavian Paler:

Mă uit la tinerii care merg pe stradă și vorbesc încontinuu la telefonul mobil. Mai au ei timp să se uite cum se clatină o frunză? Mai au timp noaptea să se uite la stele? Omul a intrat într-o epocă a tehnolatriei, nu mai stăpânește el tehnica, ci tehnica îl stăpânește pe om. El are iluzia că vorbește cu lumea întreagă pe calculator, dar e de fapt singur.”

De asemenea, trăiesc având mereu în minte discuția dintre servitoarea Juliette și Rege, personajele din piesa „Regele moare”  de Eugene Ionesco. Din această discuție, regele, pe patul de moarte, realizează că simplitatea vieții, chiar banală, este atât de frumoasă. Și eu încerc să mă bucur de lucrurile cele mai simple, în fiecare clipă.

Mersul la piață al servitoarei, cumpărăturile de la băcan – „un omuleț obez, așa de urât că pune pe fugă și pisicile, și păsările…” – apoi toate greutățile zilei, mereu la fel, spălatul rufelor, gătitul mâncării, rochia urâtă, pantofi scâlciați, urcatul scărilor, toate acestea i se par Regelui, aflat pe patul de moarte, adevărate Minuni ale Vieții pe care nu a știut să le aprecieze.

„Ce minunat lucru! Îți scoți portmoneul, plătești, îți dă restul. La piață sunt bunătăți de toate culorile, salată verde, cireși roșii, struguri aurii, vinete violete… un adevărat curcubeu! Nemaipomenit, de necrezut. Un basm cu zâne”. Juliette se întoarce pe același drum…, iar regele remarcă: „De două ori pe zi pe același drum! Și cerul deasupra ta! Poți să-l privești de două ori pe zi. Respiri. Niciodată nu te gândești că respiri. Gândește-te. Adu-ți aminte. Sunt sigur că nici nu bagi de seamă. E o minune”.

Aceasta este, de fapt, carpe diem, este ceea ce aplică vietnamezii… ce nu poți face azi, sigur vei face mâine! ACUM, AZI, bucură-te de ce trăiești în acest moment. Așa și eu, mă bucur de tot, de soare, de ploaie, de vânt, de liniștea oceanului, de florile și de copacii pe care îi zăresc, de copiii întâlniți, cu care vorbesc și ne înțelegem perfect cu un Hello… întrebări simple, în limba engleză, din ce țară ești, cum te cheamă…

O altă plăcere a mea este fotografiatul! Încă din tinerețe am iubit fotografia – fiind și o activitate prin care soțul meu a întreținut familia, am putut să ne creștem bine copiii prin practica aceasta. Prin portretele de copii ale unor străini, portrete realizate artistic, i se dusese vestea soțului meu de artist-fotograf. Astfel am avut bani suficienți pentru a le oferi copiilor noștri o viață bună. Iar acum, cu atâta timp liber și atentă la tot ce mă înconjoară, văd, găsesc atâtea lucruri frumoase pe care vreau să le imortalizez. Am mii de fotografii din Vietnam. Chiar prea multe, îmi spun copiii mei. Ei vor să pregătesc o expoziție pentru că deseori am surprins prin fotografii ceea ce alții, de zeci de ani aici, nu au observat. Vom vedea ce-mi va mai oferi viața!

Este viața pe care speram să o trăiesc la pensie în țara mea și o trăiesc acum, aici, în Vietnam.

D.: Vă imaginați că veți reveni vreodată în România, definitiv? Care ar fi cel mai plauzibil scenariu?

Vali Constantinescu: NU voi reveni în România, ținând cont de vârsta mea. Ar fi un singur caz, dacă unul dintre copiii mei s-ar întoarce printr-o căsătorie sau muncă și voi avea siguranța că mă va suporta alături de el până la sfârșitul vieții mele. Adică să nu fiu bătrână, singură și neajutorată în România. Dar, nu cred că se va întâmpla așa ceva vreodată nici din partea copiilor mei. 

Ha-Long Miami Beach de Vietnam

Ha-Long Miami Beach de Vietnam

 


Acest interviu face parte din seria „Oameni care sfințesc alte locuri” (la finalul acelui articol se găsesc toate poveștile publicate în serie)

Dacă doriți să contribuiți cu propria poveste la acest tablou al plecațilorrămașilor și întorșilor în România, pe care îl conturăm aici, vă rog să alegeți categoria și să răspundeți la câteva întrebări:

Le voi publica pe toate pe măsură ce le primesc.

Etichete: , , , , , ,

5 comentarii la “Vali Constantinescu: În Vietnam am început o viață nouă, așa cum mi-aș fi dorit să am, ca pensionară, în țara mea” Subscribe

  1. aloopeegoos 28/07/2023 at 14:59 #

    Cum a rezolvat doamna problema veniturilor? Daca a emigrat la ~70 ani se bazeaza pe copii, sau incaseaza pensie in Romania :)…?

  2. sibarit 30/07/2023 at 09:14 #

    Exista mai multe contradictii in aceast interviu . Mai intai doamna povesteste despre problemele profesionale ale sotului din cauza dosarului pareintilor , din cauza refuzului de a face parte din partid ( si mai tarziu povesteste despre dosarul de la securitate ). Si apoi in urmatoarea fraza afirma : ne simteam liberi .
    Descrie in detaliu toate greutatile prin care a trecut ca sa isi hraneasca , creasca copiii si cateva paragrafe mai jos afirma ca viata romanilor de dinainte de 1989 era mult mai buna .
    Si mai sunt cateva fraze care nu coincid deloc cu experientele seniorilor cu care lucrez dar pot intelege ca este perceptia dansei .
    Cred ca acest interviu a fost realizat in scris , probabil pe e-mail altfel nu imi explic .

    • Dollo 31/07/2023 at 10:29 #

      Scrie de la început cum s-a născut acest text, nu e nevoie să vă explicați.

  3. Vasile 05/08/2023 at 17:03 #

    Dollo te credeam mai selectiva! Adica doamna Constantinescu a a plecat din Romania ca fiul sau a primit notei nemeritate in opinia ei si ca sotul nu a cistigat procesul de anulare a unei amenzi de 1500 lei. Si s-a dus in tara campioana a liberatii justitiei si un far al educatiei si invatamintului, Vietnam, condus de Partidul Comunist in tot si in toate. Cind vad atita ipocrizie, as dori sa o rog pe doamna Constantinescu sa faca cerere de renuntare la cetatenia romana. A zis ca sotul a vrut sa fuga peste granita in Occident pe timpul lui Ceausescu. Dar a emigrat in extremul Orient. De ce nu recunoaste ca ca pensia din Romania traieste foarte bine in Vietnam? Este mai cinstit asa sa recunoasca ca bugetul Romaniei ii ofera sansa sa traiasca foarte bine, in Vietnam. Dar n-ai sa vezi un cuvint de recunostinta fata de tara in care a traiat si ii da pensie.

  4. Vali Constantinescu 21/08/2023 at 18:26 #

    Câte răutăți și afirmații nejudecate. Nu ați înțeles nimic din ce am scris. Ideea de bază a acestui interviu și a altora din Proiect, și ESENȚA materialului meu :
    DE CE EXODUL DE ROMÂNI ȘI ÎN SPECIAL AL TINERILOR DE DUPĂ 1990, DIN ROMANIA DEMOCRATA ?!
    Nimeni nu sesizează sau, mai precis nu vrea să observe. Asta era tema!
    NU s-a observat, nu s-a analizat.

    Să spui că am plecat din România din cauza notelor fiului… sau procesul cu anularea unei amenzi… sau că este ipocrizie că am ajuns în Vietnam, campioana libertății justiției?! … E vorba de un tot. Și nu luate pe bicăți, erau câteva exemple și altele multe… Dar nu poate pricepe oricine, este adevărat. Prin tot ce mi s-a întâmplat în viata mea este superior multora, eu am luptat mai mult decât alții care au îngroșat numărul membrilor PCR ca să le meargă mai bine… aprobând astfel comunismul… Dacă erau mai mulți care să nu accepte, să nu îngroașe rândurile comuniștilor, poate Ceaușescu, regimul comunist cădea mai de mult…

    Păi, pentru asta au murit cei de la Canal? Ca să fie aprobat comunismul de cei mai înverșunati acum? Sau cei care au avut Dosar de urmărie ca nu erau de acord cu regimul comunist? Care din cele două categorii ar aproba-o românii pedepsiti de Securitatea comunistă și au murit ca nu s-au dat cu comunistii??

    Păi, de aia au murit tinerii in decembrie 1989 ca sa plece 5 milioane de români din România scăpată de comunism?

    Da, eu si familia mea suntem vinovați pentru tot ce a fost in Romania comunistă si mai ales in Romania democrata!

    Că s-au pierdut multe, DA și asta e adevărat. Așa cum erau, dar a avea învățământ, sănatate gratuit era ceva! Astăzi si in facultăți în care nu se face carte, se plătește. Cine nu are bani, nu mai poate urma o facultate! Casele care se dădeau gratis, chiar dacă așteptai ceva, tot căpătai un apartament, cu o chirie infimă. Acum, apartamentele făcute în comunism le-au cumpărat îmbogățiții, șmecherii (sigur ca si unii care scriu pe site-uri cat de bine se trăieste în Romania!) de după 1989 și le închiriază amărâților de români!

    NU este de criticat învățământul și sănătatea din România comunistă din moment ce profesori, doctori, ingineri, arhitecți sunt pe posturi bune în străinatate si apreciați! De IT-istii de la Google, nici nu mai vorbim, nume românesti, absolvenți de școli românești!
    Oare, a fura copiii la note în detrimentul celor valoroși (nu numai copiii mei și alții fără pile) sau a copia la Bacalaureat – ce rusine! In loc sa va indignati, mă jigniti pe mine si copiii mei care nu au copiat niciodată! Sau a da amendă unui cetățean pentru sesizarea unor fapte reprobabile sau o pensie calculata gresit sau A AVEA DOSAR LA CNSAS timp de 18 ani sau a apăra o institutie de importanță națională, cu riscarea liniștii personale si a familiei și relatarea multor alte nedreptăți sunt lucruri condamnabile!

    Nu trebuie să ne deranjeze? Kafka încă este viu!

    Bugetul României imi ajută sa traiesc bine în Vietnam?! Sunteți în deplinătatea facultăților mintale când scrieți așa ceva? Este pensia mea castigată după 42 de ani de muncă, nimic în plus sau favorabil, o pensie îngrozitor de mică la cât sunt preturile (numai) de mancare si intretinerea casei. Fără ajutorul copiilor, cu această pensie muream de foame în România.

    Linkurile prezentate în material sunt nedeschise de comentatorii ”curați / cinstiți”din regimul comunist al Romaniei, iar tot materialul s-a frunzărit, citindu-l pe bucăți. Ura mai ales a cuprins pe mulți comentatori plătiți, cei mai mulți dintre ei. Alții, dându-se deștepți, alții, naivii de serviciu. Dacă nu au reușit ei, nici alții să nu o facă.

    Vietnam, țară socialistă este o țară liberă care nu ascultă de nimeni, se gospodărește singură fără indicații de la nimeni. Că sunt și aici multe nerealizate, da, așa este, dar nu sunt chestiunile aruncate din vârful limbii de ”atotștiutori”. Ne dau clasă în multe sectoare și de la an la an se văd îmbunătățiri majore.

    https://www.juridice.ro/433943/troli-postaci-si-hateri-si-luni-de-fiere.html?fbclid=IwAR1AtKtPXnzii7y_-dYGTVAC54RxhwdVJBer_1I_-HVNRl-0Doeliiz6HRk

    ”Trolul posteaza atacuri gratuite la persoana, comentarii malitioase, inflamatoare, voit jignitoare, de regula fara legatura cu subiectul, menite a distrage atentia sau a provoca cititorii la raspunsuri emotionale. Trolul petrece mult timp pe internet, facand din trolling o obsesie, o refulare, dar si un set de scenarii mai mult sau mai putin elaborate, compuse din farse, glume proaste si jigniri…”

Lasă un comentariu

Oldies but goldies

Când gardul te dă de gol că ești nababul satului (III)

gardul

Proba șanțului și a zidului drept la sate; Viață de turnător de beton la mână; Azi ești tânăr și mâine îți cumperi gard jaluzea

Ce caută englezii în Grecia

karaoke

În timp ce milioane de estici se dau peste cap să emigreze în vest ca să facă bani, englezi, germani sau canadieni vin în Grecia ca să trăiască decent, în căutarea unui stil de viață care nu le mai e accesibil în propriile țări.

Megastructuri și mini-popoare

catedrala2

Cum ne privesc turiștii care ne vizitează Casa Poporului. Ce diferență e între uimirea lor și a noastră când le vizităm catedralele lor, vechi de secole. Și la ce ne ajută clădirile astea impunătoare pe noi, oamenii de rând.

Pur și simplu Norvegia

16

Impresii de călătorie din Norvegia, încă o țară care nu suferă vreo comparație cu România.

Cum s-a „optat” pentru ora de religie

scoala

Curtea Constituțională îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă. Motive pentru care peste 90% dintre părinți au făcut cereri ca să-și înscrie copiii la ora de religie.

Plasturii lui Negoiță – cât au costat și de ce s-au dezlipit

lipire-plasturi

50.000 de bucățele de „not so safety walk” cumpărate de la 3M au fost lipite bucată cu bucată de oamenii ADPB, pare-se la fel de prost cum a fost gândită toată lucrarea de pe Bulevardul Unirii